Cojocul binşenesc este unul dintre produsele culturii tradiţionale bihorene specific zonei Beiuşului. I-am dedicat o pagină aici şi acum pentru că de ceva vreme a fost curtat şi înfiat, reprodus şi recreat după ureche, deposedat de identitatea colectivă căreia-i aparţinea şi scos din cadrul său firesc, mai mult trecut al universului vieţii ţărăneşti, de o mass-media ghidată de lumea consumismului şi a reclamei iar prin acest demers modest încercând să-l ferim acum de degradare, atât fizic cât şi calitativ–estetic. Demersul vine în urma multor peripeţii la care a fost supus frumosul nostru cojoc, în speranţa că şirul acestora va continua numai că în sensul unei celebrităţi meritate. Dacă a fost copiat de cei de la Dior înseamnă că valoarea lui estetică nu este doar demnă de luat în seamă, ci şi că celebritatea-i va fi destin.

Asistăm la un revival, sperăm, de bun augur al cojocului. Acesta era o emblemă a Bihorului, ce-i drept în perioada comunistă mai pregnant şi mai vizibil, pentru că atunci când un ansamblu folcloric prezenta suite bihorene era individualizat vizual de prezenţa cojocului binşenesc. Dacă prin anii `60 se confecţiona în mod tradiţional şi pentru ansambluri de prin anii `80 a început un proces de  degradare estetică adică înlocuirea materiilor tradiţionale cu unele sintetice şi simplificări sau compromisuri calitative în ornamentaţie. De aceea, măcar o concisă descriere a acestuia se cere a fi făcută aici.

Din punct de vedere al tipologiei se încadrează într-o zonă destul de vastă ce cuprinde întreaga arie balcanică. Ceea ce-l individualizează este ornamentaţia. Există cojoace româneşti mai amplu decorate şi mai greu de lucrat şi din punct de vedere al tehnicilor şi al timpului de lucru. Însă acesta, în varianta bărbătească mai ales, aduce până în zilele noastre o ornamentaţie cu semnificaţii pierdute şi vechime imemorială.

Cojocul binşenesc bărbătesc este  de lungime medie până sub talie iar cel muieresc până în talie şi se deschid  în față. Amândouă sunt garnisite de jur împrejurul deschiderii din faţă cu blăniţă de miel neagră sau maro închis care coboară, la cel bărbătesc pe mai bine de trei sferturi din lungime oprindu-se în dreptul unui decor specific ce va fi descris ulterior.  Cele muiereşti sunt înconjurate cu blăniţă pe întreaga deschidere şi înconjoară în întregime marginea de jos. În vechime era de bârcă iar la cojoacele târzii de prin anii `70 sunt întâlnite şi de astrahan. Am întâlnit şi exemplare garnisite cu blăniţă de ied neagră. Cojocul bărbătesc este croit din trei bucăți principale de blană de oaie cu fond alb iar în părţile laterale, la marginea inferioară, având două mici despicături în dreptul mâinilor iar cel femeiesc de cele mai multe ori asemenea dar am întâlnit exemplare croite din două bucăţi piele cusute în zona umărului pentru a se da forma dorită. Peste blana cu fond alb sunt suprapuse bucăţi cusute cârpitureşte, cu firul vizibil în unele părţi, confecţionate din același material și din irhă colorată.

În cadrul decorului realizat întâlnim tehnica broderiei pe scris predominantă pe spate şi la buzunare, la cojoacele de ambe sexe. La cel muieresc broderia ocupă o suprafaţă extinsă fiind dispusă în două câmpuri ornamentale relativ simetrice, sus şi jos, unde predomină penele realizate din lână în culorile, roşu, verde, violet, vişiniu, vânăt, negru, rozosin şi galben uneori, peste care ciupii dispuşi câte cinci în formă de cruce se suprapun şi peste rozetele din irhă. În faţă tehnica caracteristică este cea a butonilor  de lână aplicaţi numiţi în graiul nostru ciupi, în culorile roșu și negru amestecat, rarissim violet cu negru. Aceştia sunt amplasați în trei grupuri compacte dreptunghiulare-cinci sau patru pe rând, lângă rever, iar în părţile laterale şi în spate sunt distanțați în cuprinsul decorului şi sunt cele mai specifice oramentaţii din Ţara Beiuşului. Se utilizează, în secundar şi tehnica aplicării de irhă roșie, albă și verde în diferite părţi dar şi cea  brânel, executat în şiruri paralele cu fâşii şubţiri de irhă verde și roşie sau lână roşie, predominant în faţă. În ce priveşte unitatea motivelor, dincolo de unitatea specifică zonei, există variante de meşter, insesizabile la o primă vedere, dar constante şi vizibile la o cercetare mai amănunţită. Am întâlnit cel puţin opt variante de cojoc femeiesc     şi trei bărbăteşti, cu excepţia celor noi care nu pot fi luate în considerare ca fiind tradiţionale şi reprezentative.

Fondul piesei rămâne alb pe o suprafaţă mai extinsă la bărbaţi şi mai redusă la femei. Pe spatele cu fond alb la bărbătesc apare motivul tijei decorative unice, cu bază lobată, specific văii superioare a Crişului Negru întâlnit la toate cojoacele bărbăteşti, ce trimite la vigoarea masculină reminiscenţă a culturii arhaice. Interesant este că s-au păstrat câteva exemplare bătrâneşti cărora le lipseşte acest motiv ornamental dar persistă celelalte. Este vizibilăîmbogăţirea ornamentaţiei în jurul anului 1900, transformare observată şi la cojoacele cohăneşti mai ales la cele muiereşti (alte bijuterii ale costumului tradiţional bihorean din zona Vaşcăului).  Un motiv puternic vizibil la baza reverelor mai ales la piesele confecţionate începând cu perioada înterbelică este compus din patru rozete alungite din irhă aplicată şi lână colorată peste înscrise într-un pătrat, motiv evoluat de la un decor trilobat realizat din piele  aplicată întâlnit la cojoacele de la începutul secolului XX.  Decorul buzunarului la piesa bărbătească aminteşte din nou de vechile culturi proto-indoeuropene prin figura umană stilizată – cap cu cuşmă,  ce seamănă izbitor cu vestitul coif de la Coţofeneşti.  Valurile sau apa cu peşti,  motivul șerpuit de la baza este iarăşi un ornament specific zonei întâlnit şi la celelate cojoace bărbăteşti din zonă fiind intersectat în spate de biţi, aplicaţii de piele roşie sau verde ornamentată de formă trapezoidală care-s prezenţi şi la cele femeieşti şi la cojoacele dinspre câmpie.

Această descriere, fie ea şi succintă, atestă un tipar arhaic, dominant vreme de milenii şi până de curând, în perioada lungă, epocă a civilizaţiei umane neafectată de fuga cotidiană. De asemenea vorbim despre continuitate şi influenţe asimilate, pricepere şi nu în cele din urmă un simţ estetic desăvârşit care nu ne poate lăsa să alunecăm înspre kitsch şi obligându-ne să fim vigilenţi şi responsabili faţă de un bun cultural inestimabil cu valenţe universale.