COLECTIVIZARE ÎN COMUNA DOBROTEŞTI, JUDEŢUL TELEORMAN

Studierea fenomenului în judeţul Teleorman a fost o muncă de echipă, derulată cu ajutorul unei finanţări americane a proiectului, în anii 2003-2004, lucru care s-a concretizat printr-o expoziţie permanentă a Muzeului Judeţean Teleorman şi o carte extraordinară[1]. Cele două finalizări concrete ale proiectului îşi aşteaptă şi azi vizitatorii şi cititorii!

Dar oare câţi dintre contemporani vor să afle cum s-a schimbat pentru prima dată lumea rurală şi cât de dramatic a fost acest demers derulat de comunişti? De unde pământul nu a mai reprezentat nimic… până după 1989, când va redeveni un bun stăpânit, dar de noii îmbogăţiţi ai regimului neocomunist.

Pentru a arăta această schimbare de valori în lumea satului teleormănean discutăm cazul concret al comunei Dobroteşti, una dintre cele mai bogate comune ale judeţului. Atestată documentar în anul 1771[2] cu numele de Dobroteşti-Doagele, localitatea este deosebită prin obiceiurile păstoreşti ale locuitorilor, perpetuate până în zilele noastre, aceştia fiind cunoscuţii brânzari şi lăptari ai Bucureştiului: „caracterul locuitorilor acestei comune este în uniformitatea portului şi obiceiurilor lor. Portul lor este ciobănesc şi de multe ori când vom auzi primăvara pe străzile Bucureştiului strigând lapte dulce şi vom vedea pe laptangiu îmbrăcat cu cămaşă de in, încins cu chimirul cu nasturi galbeni şi cu părul lung, fără a-l mai întreba, putem fi siguri că e din comuna Doagele”[3].

Pe lângă desfăşurarea activităţilor păstoreşti dogenii erau legaţi de bucata lor de pământ. Comuna Dobroteşti deţinea o întindere de 5 498 ha[4], pământ de calitate superioară în special pentru cultivarea cerealelor. Acesta era stăpânit de zece proprietari cu proprietăţi de peste 100 de hectare menţionaţi la ultima reformă agrară din 1945: Dumitru I. Berindei, Alexandru I. Berindei, Jean I. Berindei, Angela Elefterescu, Ioana Elefterescu, Dumitru Elefterescu, Elena Solacolu, Radu şi Aurelia Polimeride, Ioana şi Barbu Hristescu şi Aretia Niţescu[5]. Cei zece proprietari prin aplicarea reformei agrare rămân fiecare cu cota legală de 50 hectare, un total de 500 ha iar restul pământului era stăpânit diferenţiat de săteni.

În preziua decretării începerii colectivizării este realizată o radiografie a comunei din punct de vedere economic şi social: „comuna produce grâu, porumb, au foarte multe oi, se ocupă cu comerţul. Are 4 822 locuitori, iar pe categorii sociale: 1 740 săraci, 543 mijlocaşi, 85 chiaburi”[6].

Procesul colectivizării a debutat înainte cu două zile prin ridicarea moşierilor în noaptea de 2/3 martie 1949[7], prin confiscarea pământului şi a tuturor bunurile din conace, pentru ca în 3/5 martie, la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, acesta să se extindă asupra tuturor aşa numiţilor chiaburi (termen folosit de comunişti, provenind din cuvântul culac de sorginte sovietică şi care desemna ţăranii înstăriţi) declanşându-se campania de colectivizare prin „transformarea socialistă a agriculturii”. În cadrul plenarei sunt arătate avantajele şi, pentru prima dată, este specificat statutul model al gospodăriilor agricole colective, binecunoscutele G.A.C.-uri.

Societatea românească nu a înţeles cu adevărat faptul că ceea ce li se întâmplase moşierilor era un preambul al celor 50 de ani de regim comunist, fără o lege şi fără o vină anume: bărbaţi, femei, copii, bătrâni, bolnavi vor fi ridicaţi doar cu câteva haine şi duşi în alte localităţi, de unde nu  au avut voie să mai plece şi unde au stat în condiţii mizere, nevoiţi să muncească pentru a se putea întreţine. Dislocări de sate, de etnii (nemţi, sârbi etc.), arestări samavolnice, toate au fost folosite de comunişti neexistând categorie socială care să fie scoasă din ecuaţia haosului creat de ei.

După punerea în aplicare a hotărârilor se dădeau şi legile. În arhiva C.N.S.A.S., la Serviciul „C” Strict Secret, se menţiona faptul că „întrucât decretul nr.83/1949 nu prevedea măsura dislocării şi fixării domiciliului obligatoriu şi pentru a exista un temei legal, s-a emis Hotărârea Consiliului de Miniştri (H.C.M.) nr. 1 154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parţial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne”, ele „au fost instituite pentru a se lua măsuri administrative îndreptate împotriva unor categorii de persoane ce se socotea la vremea respectivă că prezintă pericol pentru securitatea statului”, prin care „s-a fixat domiciliul obligatoriu unui număr de 2 000 de familii, totalizând 3 000 de persoane”[8].

Istoricii, de mai târziu, vor aprecia că numărul familiilor deportate în noaptea de 2-3 martie 1949 au fost 17 000 din care 7 703 erau moşieri şi 9 000 familii de ţărani[9].

Având la bază aceste hotărâri, regimul comunist cu ajutorul securităţii va extinde metodele abuzive la nivelul întregii populaţii româneşti.

Gestul iniţiat de regimul comunist privind ridicarea moşierilor în primăvara anului 1949 avea să fie înţeles şi povestit de către teologul şi literatul Gala Galaction[10], membru marcant al Marii Adunării Naţionale, ales în martie 1948 deputat de Teleorman:

„în aceste zile din urmă, amicii mei comunişti au mai dărâmat încă ceva din clădirea românească. Au azvârlit cu brutalitate, la miezul nopţii, din aşternuturile lor –cu copii şi cu neveste- pe nenorociţii de proprietari care mai duceau zilele amare pe lângă cioburile nimicitelor lor proprietăţi. A fost un atac de duşmani şi de tâlhari. Victimele au fost gonite aproape în pielea goală. Haine, merinde, ustensile, boarfe, bani au rămas în mâna jăfuitorilor oficiali. Ce vreţi! Luptă de exterminare. Trebuie să golim ţara românească de toţi oamenii vrednici, gospodari, vigilenţi, pricepuţi să agonisească, să economisească, să-şi crească gospodăria, copii şi trăinicia căminului.

Trebuie să-i facem pe toţi românii golani, dezmetici, bolnavi de frigurile revoluţiei, brute în grajdul comunist şi anexabili într-o noapte la raiul sovietic.

Pe zi ce trece ni se limpezeşte tragica realitate. Trebuie sufleteşte şi practic, să desfiinţăm neamul românesc cu personalitatea, cu vredniciile şi cu istoria lui şi să creăm albie largă puhoiului din Răsărit. Înfrânţi milităreşte, urmăm fatal, legea roboiţilor din război. Stăpânii noştri de astăzi, deşi unii cu nume şi poate cu genealogie românească, sunt în realitate, vechilii statului sovietic. Cooperative, colectivizare, socialismul cu care trebuie să ne îmbrăcăm, toate acestea sunt lanţurile robiei în care am intrat de cinci ani încoace…”[11].

Ar trebui aici să discutăm despre discursul oficial şi realitatea din timpul regimului comunist. Nicicând în istorie nu a existat o aşa de mare dualitate între afirmaţie şi practică. Partidul-stat atotcuprinzător nu a lăsat nici o rază de libertate, totul a fost controlat până în cele mai mici detalii cu ajutorul organelor represive(siguranţa şi, mai târziu, securitatea) iar prin ziarul Scânteia,  minciuna era ridicată la grad de adevăr şi prezentată ca realitate. Ai fi crezut citind ziarul oficial că partidul-stat are ca ideal binele celor săraci şi ridicarea lor la un nivel de trai necunoscut în istorie, când, în realitate, ei urmăreau doar îmbogăţirea lor şi a celor care îi slujea.

Cu ajutorul propagandei şi a terorii instituite, an de an, au reuşit să schimbe sistemul de valori în lumea satului. Astfel, dacă până atunci ţăranii înstăriţi erau model pentru cei din jur şi respectaţi, vor ajunge să fie evitaţi pentru că regimul îi numea duşmanii poporului. Au fost nenumărate măsuri luate împotriva numiţilor chiaburi: taxe neverosimil de mari, cote de produse, darea copiilor afară din şcoli, bătăi, arestări şi trimiterea lor în unităţi de muncă, însemnând munca infernală la canal, de fapt o exterminare voalată… Tot demersul a fost denumit în perioada comunistă deschiaburirea.

Ţăranii care aveau peste 10 hectare, inventar agricol sau desfăşurau activităţi comerciale (însemnând de fapt o maşină de cusut sau un cazan de ţuică) erau trecuţi în listele de chiaburi.

An de an se întocmeau tabele cu chiaburi, unde era menţionată doar profesia persoanei. În anul 1953 în comuna Dobroteşti erau trecuţi 66 de chiaburi: Alexandru Truiescu–cojocar; Niculescu Petre–mecanic; Doneţ Eleonora–pensionară; Pătraşcu Aristrică–comerciant; Gheoghe Ungurelu şi Istrate Teodor–preoţi; Doneţ Grigore, Urmaticu Florea şi Urmaticu R. Stan–învăţători; Manolache Ion–colonel; şi restul de 57 de nume toţi agricultori[12].

În realitate: Pătraşcu Aristică avea 3 ha de pământ şi o mică dugheană vânzând diferite nimicuri, a fost considerat comerciant şi a fost judecat trei luni de zile, arestat şi băgat la puşcărie; Gheorghe Ungurelu, preot în satul Merişani, comuna Dobroteşti, făcuse politică ţărănistă, securitatea încearcă să-l ridice dar aflând oamenii, fac zid şi îl salvează; a doua oară „într-o seară” securitatea reuşeşte să-l aresteze şi nu s-a mai întors niciodată „acolo i-au putrezit oasele. Nu s-a mai auzit de el”.

Manolache Ion, colonel, nevrând să intre în partidul comunist este disponibilizat şi „la începutul lunii mai 1950 am fost arestat de securitate, pedepsit administrativ şi trimis la Capul Midia, la canal, ca deţinut politic. De aici în luna februarie 1953 mutat la Poarta Albă de unde în mai 1953 am fost eliberat fiind şi bolnav”, schimbarea de detenţie s-a datorat unei noi pedepse „fac menţiunea că în timp ce eram în colonia de muncă Capul Midia, primarul din Dobroteşti Ion Popa, nemulţumit cu pedeapsa administrativă de 24 de luni ce mi se dase pentru o vină ce nu mi-au spus-o, mi-a înscenat un caz de sabotaj agricol, care s-a judecat la Turnu Măgurele şi am fost condamnat la un an de închisoare. Motivul acţiunii: nepredarea cotei de porumb şi cauza: fiindcă nu am produs atât cât am fost impus să dau”. În detenţie s-a îmbolnăvit ca urmare a muncii istovitoare şi a tratamentului inuman, pentru că „în aşa zisele colonii de muncă am fost duşi pentru reeducare”[13].

Listele cu chiaburi au variat până în anul 1960, unii ieşind din ele, alţii intrând.

Printre personajele şicanate şi urmărite de regim întâlnim şi pe Nicolache Ianolide cu 25 de hectare trecut ca „bătrân”. Acesta era tatăl lui Ioan Ianolide, deţinut politic, fratele de suferinţă şi de rugăciune al lui Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, expresie aparţinând lui Nicolae Steinhardt. Se ştie că în agricultură nu ieşi niciodată la pensie şi că munceşti până la adânci bătrâneţi. În cazul acesta, datorită rezistenţei fiului la reeducare, tatăl şi toată familia aveau să sufere prigoana securităţii.

Într-o scrisoare, datând încă din 17 septembrie 1947 şi adresată regelui Mihai, Nicolache Ianolide prezintă situaţia familiei „mai am un fiu locotenent în armată, iar o fiică învăţătoare, încă suferindă din cauza durerilor sufleteşti ce îndură întreaga familie, pentru fratele ei aflat de 6 ani în închisoare, care era toată speranţa noastră a fi susţinătorul familiei, eu având 66 de ani ce-mi apasă pe umeri de grijile şi munca depusă pentru întreţinerea familiei şi a copiilor, a le da o cultură să fie folositori societăţii şi astăzi mă văd că sunt singur, fără ajutor şi cu gândul la cel ce suferă în închisoare, pentru crime închipuite” şi cere graţierea regelui Mihai I considerând „întru-cât după 8 ani de închisoare pentru fapte fie chiar adevărate care nu pot fi socotite însă, decât ca o greşeală a tinereţii studenţeşti şi a epocii în care s-a comis cred că este o ispăşire destul de suficientă”, cerere pe care o face în nume personal crezând că „rugămintea unui părinte, obosit de ani, cu sufletul plin de amărăciune din cauza fiului închis şi a familiei care plânge zilnic soarta fiului şi a fratelui care zace nevinovat la închisoare” va fi auzită[14].

Tot procesul de trecere în rândul chiaburilor a fost aleatoriu având mai mult caracter politic, pentru că se urma modelul instituit de Stalin în 1929, când au fost stabilite categoriile de proprietari de pământ după raţiuni politice de circumstanţă. Astfel culacii erau împărţiţi în trei categorii: recalcitranţii, cei care se opuneau colectivizării şi erau deportaţi în Siberia; ezitanţii, cei care opuneau o rezistenţă moderată şi erau deportaţi în altă regiune şi loialiştii, culacii care se supuneau colectivizării şi erau integraţi în colective pentru o perioadă de 3-5 ani fără drepturi politice[15].

Citind Prezentarea cronologică  din lucrarea Camerei Deputaţilor vedem că personajele care au stat la baza desfiinţării lumii ţărăneşti au fost: Gheorghe Gheorghe-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu, primul din postura de secretar general al P.C.R. şi prim ministru, a doua din postura de agent secret a politicii sovietice şi ultimul din postura de ministru adjunct al Ministerului Agriculturii, numire din data de 2 martie 1949. La sfârşitul aceluiaşi an, 14 decembrie, Gheorghe Gheorghiu-Dej dădea un nou avertisment chiaburimii: „chiaburimea trebuie izolată de masele ţărănimii muncitoare, trebuie lichidată influenţa pe care o exercită asupra unei anumite părţi a ţărănimii muncitoare”[16].

În localitatea Dobroteşti acest îndemn a fost tradus ad litteram: „ne duceam şi noi la cooperativă să cumpărăm 1 kg de zahăr, marmeladă şi ne dădeau afară din rând spunând să ieşim din rând că suntem chiaburi, nu ne dădeau nimic”[17], „tata închis, bunicul trăia din milostenii, se făcea colectă între oameni ca să avem ce mânca”[18], „mergeam la şcoală, dar nu aveam cărţi şi nici ghiozdan, eram mai sărac decât săracii, luam cizme de la frate-meu, măsura 42 şi cu două caiete[…] dar aveam ambiţia mea, să mă fac avocat”[19], „mi-a trimis cutare vorbă să-i iau fata. Dar cum să iau fată de chiabur? Cum mai ies eu în lume cu fată de chiabur?”[20].

Personajele politice, de tristă amintire, enumerate mai sus, care au adus teroarea în rândul ţăranilor, au urmat modelul sovietic, pentru că concluzia o găsim tot în rândurile scriitorului Gala Galaction: „dar totul ne vine din afară…Este revoluţia rusească, este demonul sovietic care vrea să facă cu noi o faptă de curată magie: să ne toarne comunişti în doi, trei ani, când treizeci de ani n-au fost de-ajuns pentru sovietizarea Rusiei”[21].

Gheorghe Gheorghiu-Dej în Plenara din 3-5 martie 1949, la debutul colectivizării, afirma deschis faptul că victoria socialismului în România nu putea exista împreună cu păstrarea proprietăţii particulare asupra pământului. Această gândire o va transmite şi succesorului său, Nicolae Ceauşescu.

Schimbarea mentalului colectiv nu se putea realiza doar prin vorbe. Politica oficială a fost de sărăcire a ţăranilor prin cote, acestea „pe motiv că avem datorii de război la U.R.S.S. ni se fixau cote anuale de cereale: grâu, porumb, orz, ovăz, floarea-soarelui, ceapă, usturoi, lapte, carne, şi alte boabe, pe care era imposibil să le achităm anual”[22].

Obligaţiile economice a ţăranilor către stat au început de la sfârşitul războiului pentru ca în anul debutului colectivizării aceste datorii să fie privite cu multă seriozitate. Decretul 183 din 30 aprilie 1949 prevedea sancţionarea infracţiunilor economice „dosirea, distrugerea ori denaturarea produselor şi mărfurilor se pedepsesc cu muncă silnică de la 5 la 15 ani şi amendă de la 50 000 lei, la 200 000 lei (art.4, lit. d)” iar în 14 iulie se stabilea impozitul agricol „legea impozitului agricol contribuie la îngrădirea puterii economice a chiaburilor şi la limitarea exploatării maselor ţărănimii muncitoare, obligând pe chiaburi a vărsa statului o parte însemnată din veniturile gospodăriei lor, create din exploatarea sărăcimii satelor”[23].

Sistemul cotelor a pauperizat întreaga clasă a ţărănimii româneşti, nu numai chiaburii, şi a fost un mod de a-i forţa să intre în gospodării agricole colective. Se va menţine mulţi ani şi va fi un mod de a susţine gândirea greşită de industrializare forţată a ţării şi de exportator de produse alimentare, în condiţiile în care populaţia murea de foame.

Sătenii din Dobroteşti au făcut mărturie de acest fenomen[24] „şi toate aceste cote cu scopul de a ne sărăci şi a ne înscrie în colectiv. Pentru că cine făcea cerere de bună voie şi ceda G.A.C.-ului pământul, utilajul agricol şi animalele era scutit de cote. El lua sapa, furca şi lopata şi era slugă la avutul obştesc”[25].

Prima gospodărie din comuna Dobroteşti a fost înfiinţată la data de 18 noiembrie 1952 cu numele de „Drumul Păcii”, ea a avut o existenţă formală pentru că „a apărut cu un nucleu de 10-15 cetăţeni săraci din cauza leneviei, beţivi şi lipsiţi de patriotism, având 2,3 clase primare”[26].

Gospodăriile agricole colective înfiinţate în perioada 1949-1952 au creat o reacţie de aversiune a populaţiei şi nu au fost eficiente economic, încât s-a căutat o altă formulă, de compromis, pentru dezideratul politic, privind transformarea socialistă a agriculturii. Astfel, s-a ajuns la întovărăşirile agricole, după modelul sovietic al T.O.Z.-urilor, o formă asociativă de lucru în care ţăranii îşi păstrau animalele de muncă şi mijloacele agricole, şi spre deosebire de G.A.C.-uri, ţăranul întovărăşit nu era obligat să intre cu întreaga suprafaţă pe care o deţinea.

Cu adevărat colectivizarea comunei Dobroteşti a început prin înfiinţarea de întovărăşiri agricole colective, la care într-o primă fază au aderat toţi cei cu profesii pe motiv de concediere şi ţăranii săraci. Învăţătorii, profesorii, preoţii, nu au avut de ales, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri, nr. 308 din 1 februarie 1953 „toţi cei care exercitau o profesie sau erau pensionari” au fost deposedaţi de pământ, rămânând mai mulţi ani în listele de chiaburi[27]. Pământul lor a stat la baza primelor întovărăşiri.

În perioada 1952-1957 au apărut 8 întovărăşiri în comuna Dobroteşti. Prima, ca dată a înfiinţării a fost întovărăşirea „Tudor Vladimirescu” (15 iulie 1952) având 20 de membrii şi 42,77 hectare, din care 12 membri erau salariaţi la diferite instituţii şi aduseseră la întovărăşire suprafaţa de 26,02 hectare. Rămânea astfel ca cei 8 membri să lucreze întregul pământ al întovărăşirii, de unde se poate deduce randamentul acesteia! Surprinzător întovărăşirea „Tudor Vladimirescu” va fi reprezentativă pentru comuna Dobroteşti, şi peste ani va deveni G.A.C.-ul „11 iunie”.

Toate întovărăşirile din comuna vor exista până la finele anului 1960, pentru ca  intensificându-se procesul colectivizării, ele să se transforme în trei gospodării agricole, printre care reînviatul „Drumul Păcii” din Merişani,  „11 iunie” şi „7 noiembrie” din Dobroteşti. Situaţia prezentată la Raionul Roşiorii de Vede, în data de 23 noiembrie 1960, specifica faptul că din 2 094 familii existente în comuna Dobroteşti, 2 084 familii, reprezentând 99%, erau membrii colectivişti[28].

Mărturia lui Voicu Marin este concludentă privind transformarea ţăranilor din Dobroteşti în colectivişti: „metodele folosite de echipele de la judeţ erau dure. Te bătea miliţia şi securitatea, ne lua maşina neagră. Intrau în casă şi fără ruşine mâncau mâncarea oamenilor […] că stăteau câte 2-3 zile pe capul oamenilor, că doar, doar i-o speria să se înscrie în colectiv […] Când veneau echipele de lămurire toţi sătenii se ascundeau în case, se urcau în podurile caselor, se băgau pe sub paturi şi mai ştiu eu pe unde. Dar luni de luni şi ani de ani rupând câte unul azi, unul mâine, toţi ţăranii au fost obligaţi prin diferite metode şi s-au înscris la colectiv. Doi cetăţeni au rezistat. Stoica Constantin, care trăieşte şi în prezent, celălalt decedat”[29].

Totul a fost foarte bine regizat de comunişti. Documentele din arhiva C.N.S.A.S. arată faptul că în lumea satelor se infiltrase securitatea prin recrutarea de informatori având ca obiectiv „crearea unor acţiuni informative atât în interiorul G.A.C.-ului cât şi în mediul înconjurător, capabilă să ne informeze complet în legătură cu această problemă”[30]. Cererea era adresată în data de 30 septembrie 1949 de către Direcţia Regională a Securităţii Poporului Piteşti, Serviciului Judeţean de Securitate Teleorman.

Se înţelege de ce pentru înfiinţarea unei gospodării, persoanele puse la conducere, pe lângă „origini sănătoase”, trebuiau să nu fi făcut politică înainte de război şi în plus să accepte condiţiile de informator de securitate. Puţini contemporani ai evenimentelor au reuşit să înţeleagă de ce erau aleşi anumiţi preşedinţi de colectiv şi nu dintre cei harnici sau cu simț gospodăresc.

În luna februarie 1961 Sfatul Popular al comunei Dobroteşti declara încheiată colectivizarea. Saltul uriaş, într-un timp scurt, de la proprietate particulară la proprietatea statului, realizat prin forţarea sătenilor, a dus la o ultimă rezistenţă, în masă, a lor, prin revolta din primăvara anului 1961.

Pe data de 7 martie urma a se ţine Adunarea Generală a gospodăriei agricole „7 Noiembrie”, unde au fost invitaţi toţi membrii. În urma refuzului acestora de a veni Florea Florescu, instructor al colectivizării şi împuternicit de la Raion, a glumit spunând că le dă cererile înapoi. Evenimentele s-au precipitat încât tot satul cu mic cu mare au plecat la sediul gospodăriei. Pentru a strânge lumea din sat, Anghelina Bălţatu se urcă în clopotniţă şi bate clopotul de la biserică. Se ştie că acesta era semnalul pentru evenimentele importante din sat: luatul la oaste, răscoală(la fel s-a petrecut în primăvara anului 1907). În acest caz, Anghelina a bătut clopotul semnalând că e pericol mare în sat.

Participanţii au dat mărturie că tot satul era adunat „pentru că toţi aveam cereri de înscriere”[31], aproximând că erau 200-300 de suflete. La cererea ţăranilor de a primi cererile de înscriere înapoi Florea Florescu nu le dă şi este bătut crunt. Vine primul eşantion format din miliţieni şi securişti, care sunt bătuţi de săteni cu ce-au găsit la îndemână „cu pietre, rame şi stanogi au dat la greu chiar şi copii mici” încât „până în ziua de azi de asta nu mai sunt stanogi la podişti, că lumea le-a luat atunci şi bătea la miliţieni ca la fasole”[32].

Satul se află sub stare de asediu, revoltaţii pun barieră la intrare şi legitimează orice maşină, iar pe cei care îi găseau cu carnete de membru de partid îi băteau. Se remarcă în aceste momente că în prima linie a revoltaţilor erau tinerii şi femeile.

Pe înserat a venit al doilea eşantion de miliţieni cu un camion plin de muncitori din Roşiori de Vede, de la o ţesătorie, aleşi de directorul fabricii. Aceştia sunt cei care au restabilit ordinea cu ciomegele, iar în spatele lor veneau miliţienii, care trăgeau cu pistoale şi mitraliere[33].

Satul a fost ocupat şi au fost ridicaţi toţi locuitori găsiţi pe drum, iar în timpul nopţii au fost ridicaţi cei consideraţi capi ai răscoalei, după informaţiile date de membrii de partid şi informatori. Arestările celor 20-30 de persoane au decurs fără incidente, o parte găsiţi în pat şi alţi ascunşi prin pod.

Starea de asediu a durat o săptămână întreagă, rămânând trupele de miliţie iar muncitorii plecând a doua zi dimineaţa.

În zilele următoare au avut loc anchete dure ale sătenilor la sediul Sfatului Popular din Dobroteşti, de bătăi au avut parte şi femeile. În urma lor au fost efectuate alte valuri de arestări, care se vor finaliza abia în mai 1961. Cei arestaţi: femei, fete, tineri, bărbaţi în frunte cu preotul Teodor Istrate, au fost trimişi la sediul Raional din Roşiorii de Vede, sediul Securităţii din Bucureşti, închisoarea Jilava şi, în final, bărbaţii la colonia de muncă din Periprava iar femeile în arestul închisorii din Arad.

Cel mai dur tratament a fost cel din beciurile securităţii. Toţi cei intervievaţi au recunoscut că adevăratul şoc l-au avut la primirea primele palme peste faţă. Bătăile au continuat iar motivul consta în afirmaţia organelor de securitate că răsculaţii au vrut pământ.

Redăm din amintirile lui Ion Văcaru: „ne-a dus la securitate la Bucureşti şi am stat o noapte întreagă sub zidurile acelea. Mergeam cu ochelari la ochi şi ne interogau. Nu ştiam unde suntem. Ne ducea la al patrulea etaj cu ochelari. Ne puneau întrebări şi după fiecare întrebare ne bătea. Aveam 22 de ani. Să spunem ce ştim, ce oameni, ce au făcut, dacă am văzut ce au făcut. La Bucureşti la securitate când era noaptea cea mai frumoasă, de Înviere, eu eram răstignit pe masă, mă ţineau cinci inşi şi unul mă bătea cu gârbaciul şi reteveiul. M-a bătut un moldovean. Pe urmă am stat 24 de ore în celulă, ca într-un tron, pe perete şi cu mâinile în jos. Nu puteam să mă mişc. După bătaie m-au dus în celulă. Am venit şi fără dinţi în gură”[34].

În urma anchetelor a existat o cernere a persoanelor participante la răscoală, cei care au rezistat fără să dea nume au fost condamnaţi administrativ şi au mers la canal între 2 şi 3 ani de zile, iar cei care nu au rezistat bătăilor au dat nume; aşa se explică de ce s-au făcut arestări până târziu în luna mai 1961 dar şi întoarcerea după anchetă a unora dintre ei.

La închisoarea de la Jilava nu au mai fost bătuţi. Nu au putut uita condiţiile de aici şi faptul că au locuit sub pământ[35], nevoile şi le făceau în cameră iar plimbarea era de 15 minute.

Au primit condamnare definitivă între 2 şi 3 ani, pe care au executat-o la colonia de muncă de la Periprava, unde au locuit în grajduri, au avut raţie alimentară de 100 grame de pâine pe zi, turtoi, spanac cu carne de cal şi s-au rugat Bunului Dumnezeu să nu moară acolo pentru că „dacă mureai acolo aveai parte de sicriu de stuf”[36].

Şi cei rămaşi acasă au fost ostracizaţi, li s-au sechestrat bunurile şi au fost terorizaţi că îi vor trimite în Bărăgan, iar părinţii şi-au plâns copii crezând că au murit. Informaţia cum că cei arestaţi trăiesc a parvenit mai greu în sat.

Şi după ce s-au întors acasă au fost urmăriţi şi chemaţi din timp în timp să dea note scrise şi terorizaţi că vor fi din nou ridicaţi dacă vorbesc cu vecinii şi povestesc.

Satul în care s-a născut veşnicia a fost zguduit din temelii, oamenii terorizaţi, copii crescuţi în sistemul de valori atee şi fără drag de a munci pământul. Cei din Dobroteşti au dat mărturie privind transformarea satului pastoral în satul muncitorilor agricoli, oameni fără repere, fără Dumnezeu şi fără umanitate. Acesta a fost traseul întregii ţări! Comuniştii au reuşit această schimbare şi, din păcate, după 1989 nu s-a revenit la ceea ce a fost înainte de 1945.

[1] Coordonator al proiectului a fost profesorul Constantin Tînţariu, trecut în septembrie anul acesta în nefiinţă. Dumnezeu să-l odihnească!

[2] M. Georgescu, Gh. Popa, Documente referitoare la judeţul Teleorman, 1441-1700, vol. I, Bucureşti, 1969.

[3] Pantele Georgescu, Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Teleorman, Tipografia I.V. Socecu, Bucureşti, 1897, p. 86-87.

[4] Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale (B.J.T.A.N.), fond Sfatul Popular Roşiorii de Vede, dosar 127/1961, f.7.

[5] Idem, fond Reforma agrară, dosar 157/1945-1947, f.7.

[6] Idem, fond P.M.R.-Comitetul Judeţean Teleorman, dosar 74/1949, f71-72.

[7] Decretul 83/1949 în urma căruia au fost ridicaţi 159 de moşieri şi 13 persoane „care au avut diferite legături cu moşierii” din judeţul Teleorman, de fapt cei care au fost găsiţi la conace, toţi au primit domiciliul obligatoriu pe raza altor judeţe ale ţării, fără a mai avea voie să se întoarcă niciodată (B.J.T.A.N., fond P.M.R.-Comitetul Judeţean Teleorman, dosar 10/1945-1950, f.50-59). Pentru o detaliere a ceea ce s-a petrecut în noaptea de 2/3 martie 1949 vezi cartea subsemnatei, Moşieri teleormăneni (1864-1949). Mărire şi decădere, Ed Renaissance, Bucureşti, 2011, pag. 247-269.

[8] Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.), Serviciul „C”, nr.00880015, 14 decembrie 1967.

[9] Arhivele Totalitarismului, , Decretul 83/1949, Dumitru Şandru  anul I, nr.1, Bucureşti, 1993, pag.133-145.

[10] Născut la Dideşti, judeţul Teleorman, cu numele de Grigore Pişculescu, tatăl său fusese arendaş al moşiei Dideşti, aparţinând Mitropoliei din Bucureşti.

[11] Gala Galaction, Jurnal 1947-1952. Pagini inedite cenzurate, Ed. Vestala, Bucureşti, 2007, pag. 121.

[12] Muzeul Judeţean Teleorman, Colectivizare în Teleorman (1949-1962). Rezistenţă şi acceptare forţată, Ed. Magic Print, Oneşti, 2011, pag. 80.

[13] Corespondenţa pe anul 1991-1992, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Români- Teleorman, Scrisoarea din 30 mai 1991 trimisă de Manolache Ion. Despre veridicitatea acestei condamnări se găseşte „În tabelul nominal de indivizi ce se trimit într-o U.M. pe termenele arătate în dreptul fiecăruia, la nr. 34 Manolache Ion, Dobroteşti, Teleorman, pe 24 de luni”, C.N.S.A.S., dosar 19/5 (1945-1968), f.91-92.

[14] Steluţa Chefani-Pătraşcu, Un martir al vremurilor noastre –Ioan Ianolide, în Studii de Istorie, Muzeul Brăilei, Ed. Istros, Brăila, 2016, pag.43-61.

[15] Dosarul Colectivizării agriculturii în România 1949-1962, Camera Deputaţilor, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, pag.14.

[16] Ibidem, pag.31.

[17]Muzeul Judeţean Teleorman, Op. Cit., pag.82-87, Mărturia fiicei lui Drăgman Domnu, care avea 5 ha pământ şi fusese trecut în listele de chiaburi pentru că deţinea o maşină de lână (dărac -n.a.). Acesta, pentru glumele legate de sărăcia lui, fusese arestat şi trimis 1 an şi 2 săptămâni la canal pe motiv că lansează zvonuri false şi influenţează lumea.

[18] Ibidem, Mărturia lui Radu Istrate fiul preotului din sat şi nepot al lui Dumitru Tufă chiabur, avea 43 ha, moară şi maşină de treierat.

[19] Ibidem, Mărturia lui Ion Mihai, fiul lui Alexandru Mihai, chiabur, deţinea 27 de ha. La 15 ani a fost dat afară din liceu pentru că era fiu de chiabur şi a trebuit să plece pe şantier, fiind cel mai tânăr muncitor. Visul de a se face avocat a rămas neîmplinit!

[20] Ibidem, pag.81-82.

[21] Gala Galaction, Op. Cit., pag.123.

[22] Muzeul Judeţean Teleorman, Op. Cit., pag.120.

[23] Dosarul Colectivizării …, pag.26-27. A se vedea Prezentarea cronologică unde sunt enumerate toate actele legislative prin care ţăranii erau obligaţi să treiere, după ce erau întocmite procese-verbale, prin care fiecare era obligat în primul rând să predea cotă parte statului şi apoi dacă mai rămânea cu ceva era foarte bine! Este anul cu cele mai multe revolte şi cu arestări, deportări şi executări a revoltaţilor.

[24] Muzeul Judeţean Teleorman, Op. Cit., pag.75, Mihai Ion îşi aducea aminte faptul că colectorii veneau după Crăciun când tot ţăranul tăia câte un porc şi luau până când şi jumările din oală. La gospodăria lui Mandache Dumitru colectorii au venit pe data de 12 ianuarie 1956 ridicându-i: 47 kg carne porc, 62 kg carne vită, 60 kg fân, 88 kg floarea-soarelui, 259 kg porumb. Cei prigoniţi, bătuţi, sechestraţi, arestaţi vor fi chiaburii, dar tuturor sătenilor li se stabiliseră cote de carne, lapte, lână, cereale. Ele au rămas în tot timpul regimului comunist. De exemplu, dacă creşteai doi porci, unul îl predai la preţul stabilit de stat.

[25] Ibidem, pag.120. Mărturia lui Voicu Marin, secretar al şcolii din satul Merişani, comuna Dobroteşti.

[26] Ibidem, pag. 90.

[27] Dosarul Colectivizării agriculturii în România …,pag.37.

[28] Muzeul Judeţean Teleorman, Op. Cit., pag. 101.

 

[29] Ibidem, pag.121.

[30] C.N.S.A.S., fond Documentar, ds.12/1949-1950, f.44,45.

[31] Muzeul Judeţean Teleorman, Op. Cit., pag.103

[32] Ibidem, pag.104. Stanogile erau parii puşi orizontal la podeţele din faţa casei. Pentru cei care au văzut filmul Moromeţii, a se vedea scena cu Ilie Moromete care stătea pe o podişcă atunci când venea soţia de la biserică duminica.

[33] Ibidem, Interesant că aceste date au fost furnizate de un fost miliţian, Constantin Popovici, participant la evenimente şi care, datorită vârstei înaintate, nu se temea să povestească cele petrecute. Nu a putut confirma părerea localnicilor că acei muncitori au fost securişti.

[34] Ibidem, pag.120.

[35] Închisoarea a fost construită sub nivelul solului, de aici amintirile sătenilor că erau sub pământ.

[36]Muzeul Judeţean Teleorman, Op. Cit., pag.109.