Prof. Chirilă Gianina

Comuna Muntenii de Sus aflată în nord-estul județului Vaslui, este înconjurată de dealuri (Tanacu, Grumăzești, Podiș, Mumuruța, Costișa și Suhatul Boilor/La Copaci). Se află la o distanță de 8 km de Vaslui, de o parte și de alta a Drumului Național DN 24 (Vaslui-Iași) și a Drumului Județean DJ244K (Muntenii de Sus-Tanacu).

Mergând pe firul originii populației din Muntenii de Sus, ca urmare a procesului  colonizării, istoricul Dan Ravaru consideră că o parte a locuitorilor ar fi “descălecat” din Bucovina, dintr-o zonă situată între Suceava și Fălticeni, întrucât boierii din familia domnitorului Racoviță au înzestrat Mănăstirea Fâstâci, ctitoria lor, cu această moșie, unde aveau nevoie de mână de lucru. [1]

Gheorghe Buzdugan, autorul monografiei “Tanacu – un sat de răzeși”, sat învecinat, confirmă faptul că locuitorii Muntenilor de Sus de aici proveneau din Bucovina: “Bucovinenii oploșiți în satele noastre au adus moda nemțească a cismelor cu scârț (…) ei se deosebeau întrucât  făceau  parte din cele 30 de sate ardelenești din zona Vadului Feleacului, date de Mateiaș Corvinul lui Ștefan cel Mare, după bătălia de la Baia. Ei s-au așezat în Muntenii de Sus, Muntenii de Jos,Moara Domnească, Ferești și Valea Rea. Erau oameni înalți, purtau cojoace înflorate ca pe la ei și vorbeau puțin altfel decât ai noștri. Ei zic în loc de vie, viță, cofiță, bade- jie, jiță, cosiță, bage (…) Sunt oameni harnici, hotărâți și economi.” [2]

Noii sosiți s-au așezat la poalele dealurilor, pe atunci împădurite, cam pe locul unde se află biserica veche, unde mai există și astăzi câțiva arbori de la întemeierea satului. Lăcașul de cult este așezat într-un loc pitoresc și liniștit, în partea de nord-est a satului, pe culmea unui deal. Tradiția, păstrată în timp pe cale orală de bătrânii satului, spune că biserica a fost construită de niște ciobani care pășteau oile în pădurea Merieni, de la care astăzi, se păstrează doar piciorul Sfintei Mese făcut din tulpina unui copac bine dăltuit și cele două clopote mici din turla de lemn a bisericii,  inscripționate cu data fabricației, anul 1808.

Că sunt oameni de la munte, de unde vine și numele satului, nu avem nici o îndoială. O dovedesc numele de familie: Munteanu, Ciobanu, Mocănașu, Târnoveanu, Ungureanu ș.a.

Satul Muntenii de Sus este împărţit în “cotune” sau „vecinătăți”: Cărbunărie, Fundoaie, Gropana şi Gura Văii, denumiri a căror origine se pierde în negura vremurilor. De exemplu, denumirea de “Gura Văii” provine de la faptul că suprafața de pământ care înconjura satul era de 244 ha, iar toată apa cobora, scurgându-se în această parte a satului (Ciulei Ion).

Descrierea aspectului localităţii, unde sătenii din Muntenii de Sus şi-au dus întreaga existenţă, oferă informaţii definitorii pentru reconstituirea vieţii culturale, sociale, spirituale a comunităţii. Satul, ca descriere, este prezentat de intervievați astfel: „Satul era cum îl vezi acum! În partea aia era satul până în fund la deal, spre dealul ăla. Era împărţit în Cărbunărie, Fundoaia, Gropana. De la răstignirea aia de la deal era Cărbunărie, până în fundul ăsta!  (Adam Toader); „Satul era cu casele mici, văruite frumos, erau fântâni numai la margine de drum, cu flori, cu pomi în grădini, şesul era numai flori şi iarbă.” (Ponea Ioana); „Un sat mare, încăpător, dornic de a mai primi oameni…” (Răchită Ioan); “Era un sat frumos  şi toţi oamenii  se ocupau cu agricultura.” (Ciulei Tudoriţa).

În perioada 1970- 1972 în urma unor ploi abundente care au provocat alunecări de teren, locuitorii din Muntenii de Sus au primit pământ, strămutându-se în localitatea învecinată  Satul Nou, care a cunoscut o continuă extindere în anii care au urmat.

Prin legea 84 din 5 aprilie 2004, Muntenii de Sus redevine comună de sine stătătoare,  având și localitatea Satu-Nou în componenţa sa.

Românii au avut nevoie întotdeauna de identitate naţională, de  recunoaştere a propriilor rădăcini. Această nevoie de regăsire a identităţii de neam, dar şi necesitatea impetuoasă de a umple un gol la sate a dus şi în comuna Muntenii de Sus la apariţia unei    colecții școlare mixte istorie și etnografie  (1999) și a unui muzeu etnografic (2009).

“Muzeul Tradiţiilor” din Muntenii de Sus

Muzeul s-a înfiinţat în cadrul proiectului transfrontalier „Tradiţii în oglindă”, Phare CBC 2004 prin Programul de Vecinătate România- Republica Moldova  în valoare de 98.124,5 euro[3] şi a fost deschis publicului la 28 februarie 2009. Se află în administrația Primăriei și a Consiliului Local din comuna Muntenii de Sus.

Clădirea în care îşi desfăşoară activitatea, a fost construită din paiantă, cuprinzând elementele specifice unei gospodării ţărăneşti de acum jumătate de secol.

Aflată în vatra veche a satului, muzeul sătesc cuprinde: tinda, camera “de curat”, prispa cu cerdac şi un chiler.

În camera „de curat” se află obiecte casnice şi de uz gospodăresc specifice zonei: patul cu capete, laiţa, lada de zestre, soba cu vatră, masa rotundă cu scăunele cu trei picioare, războiul de ţesut, culmea cu haine, două manechine (bărbat și femeie) costumate în portul reprezentativ al satului ş.a. Pereţii sunt acoperiţi cu lăicere, carpete şi prosoape. [4]

Tinda cuprinde obiecte de uz casnic și gospodăresc: vase de lut de diferite dimensiuni, piepteni pentru cânepă, mosoare, suveici etc.

În chiler se află unelte agricole şi de uz gospodăresc: carul, un zdrobitor, covate de diferite dimensiuni, pive din lemn, cufere, obiecte de tâmplărie, măşti tradiţionale, o troiţă, o urzitoare, un banc pentru tâmplărie ş.a.

„Muzeul Tradițiilor”, având un important rol educativ și cultural a organizat periodic activități cu specific tradițional, precum șezători sau alte spectacole de muzică si dans popular dar și Taberele de Creație “Flori de Mai (2011, 2012, 2013).

Colecţia de etnografie şi istorie de la Biserica „Sfinții Petru și Pavel” din Satu-Nou

La inițiativa profesoarei de istorie Gianina Chirilă, începând din anul 1999 cu ajutorul elevilor şi a comunităţii locale a fost posibilă adunarea, păstrarea şi conservarea unui bogat material etnografic care constituie un adevărat patrimoniu al satului.

Inventarul colecţiei cuprinde peste 500 de obiecte astfel: unelte şi obiecte specifice ocupaţiilor zonei- creșterea animalelor și agricultura (calapoade pentru confecţionat căciuli, tălăngi, potcoave de fier, cosoare,  baniţe pentru măsurat cereale, furci,  pive,  etc.), obiecte ale industriei casnice (un război de ţesut, furci, vârtelniţe, răşchitoare, ragile, piepteni, fuse, suveici, mosoare, fofeze, etc.), piese de uz gospodăresc (căuşe, coveţi de diferite dimensiuni, lopeţi de pâine, vase din lut, fiare de călcat, ulcioare, vase armate, chiupuri, putini, putinele, farfurii, străchini şi căni de lut, linguroaie etc.), cusături şi ţesături (petecare, ştergare, lăicere, mileuri, cuverturi, năframe, ii, candrele etc.), piese din costumul popular femeiesc (fuste creţe, cămăşi de bumbac, pestelci pictate, batiste, casânci), piese din costumul popular bărbătesc (iţari, cămeşoaie, opinci, brâu cu ciucuri, căciuli de oaie ş. a.), obiecte de mobilier şi decor (mese şi scaune de lemn, o ladă de zestre lămpi ș.a.), documente (brevete militare din anii 1918 şi 1941 etc.), numismatică din sec. XVIII-XXI (125 de monede româneşti şi străine – între care o liră din 1731, bancnote româneşti, poloneze, iugoslave, bulgăreşti, ruseşti, medalii, insigne etc.),  obiecte cu caracter religios (icoane bizantine şi slavone pe lemn din sec. XVIII-XIX, cărţi bisericeşti, veşminte preoţeşti, un pomelnic pe lemn din anul 1827, peceți din 1859 ş.a.), arsenal militar (o baionetă, o cască din metal, ansambluri din mitraliere germane, un pistol-revolver, un vârf de proiectil, un tub-cartuş) ş.a. [5]

Tematica expozițională cuprinde etnografie și istorie locală, prezentând evoluția comunității sătești din zonă, din punct de vedere istoric, etnografic, spiritual ș.a.

Prin aceste nuclee muzeistice s-a reușit păstrarea spiritului unei epoci care a început să dispară, cu atât mai mult, cu cât „mai toată lumea se ocupă astăzi, cu atâta aprindere, numai de cele dintâi nevoi și de ultimile noutăți, în tot vălmășagul timpului care se precipită ca niciodată (…) va părea, poate foarte curios multora să se mai găsească totuși și aceia cari, fără a ignora cu desăvârșire vremea prezentă (…) se refugiază aproape cu totul într-un cerc de preocupări și îndeletniciri pur ideale…”[6]

FOLCLORUL LITERAR IN MUNTENII DE SUS

(strigături, cântece, descântece, colinde, jocuri cu măști )

„Folclorul este imaginea vie, oglinda fidelă a   sufletului unui popor…”

(Tache Papahagi)

Folclorul literar -„folklore” (< folk = popor + lore = ştiinţă, înţelepciune), reprezintă  o „arhivă vie a popoarelor“, cuprinzând totalitatea creațiilor literare caracterizate prin oralitate, sincretism, tradiționalism, autor anonim și spirit colectiv ș.a. Acest gen epic constituie literatura nescrisă, produs al gândirii și simțirii oamenilor simpli,  care își desfăşoară viaţa în cadrul unei comunităţi restrânse, cu o puternică latură identitară cum este cea din mediul rural. Folclorul literar, specific Muntenilor de Sus, cuprinde specii ale genului liric (cântece) strigături (de nuntă, înmormântare, sărbători ș.a.) dar și cele legate de magie (descântece, credințe, superstiții, colinde,).

Creația populară orală, parte integrantă a literaturii naționale, reprezintă un izvor nesecat de inspirație, incluzând motive diverse referitoare la teme legate de: armată,  nuntă, război, sentimentul dezrădăcinării, comunicarea om-natură, binele și răul, iubirea, dorul și jalea, revolta, ireversibilitatea timpului etc.

Materialul folcloric este vast întrucât cultura populară este deosebit de complexă, după cum aprecia Ovid Densusianu în lucrarea sa “Folclorul. Cum trebuie înţeles”  (1909) acesta „reprezintă totalitatea creaţiilor prin care se reliefează modul de a gândi, de a simţi, de a se manifesta al oamenilor din popor”.

Cunoscutul filolog Ion Aurel Candrea,  considera că folclorul literar reprezintă un fenomen viu, spontan  „pe care le dă poporul fenomenelor naturii şi în genere tuturor celor văzute, auzite şi simţite de dânsul, care frământă imaginaţia-i bogată, care se strecoară în sufletu-i simplist şi pe care mintea-i naivă le înregistrează şi le răstălmăceşte, exteriorizându-le prin grai şi cântec, prin datine şi obiceiuri, constituie o enciclopedie sui generis… Aceste concepţii ale poporului se transmit prin tradiţie, din generaţie în generaţie şi apar azi nu ca nişte fosile, ci ca nişte organisme vii care şi-au păstrat structura primordială…” (“Grai, datini, credinţe”, Bucureşti, 1936). [7]

În concluzie, folclorul reprezintă „totalitatea creaţiilor artistice aparţinând culturii spirituale a poporului – deci cultura populară spirituală din perspectivă estetică.” [8]

Strigăturile sau chiuiturile reprezintă o formă a creației populare,  specifică vieții rurale, specia ale genului liric, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe sau cu un conținut sentimental, trebuie intrepretate ca având la origini incantațiile sau chiar textile magice.

Strigăturile se rostesc în timpul unor evenimente majore din viața rurală: la nunți și la înmormântări – ca ceremonial de trecere, la șezători, la horă sau joc, la dans sau cu prilejul diverselor sărbători. Există două forme de prezentare a strigăturilor: vorbit (cel mai vechi) și cântat, rostirea acestora realizându-se întru-un anumit ritm.

Și în Muntenii de Sus, strigăturile  sunt o prezență bogată, bine conturată, parte a inepuizabilei zeste a tradiției populare românești.

Strigăturile de nuntă au întotdeauna un mesaj moralizator sau o pildă.  În acest sens, din căruța cu zestre  își strigau bucuria socrii mici care au reușit să-și mărite fata, deplângându-l pe mire și pe mireasă astfel: Vornicele, vornicele/ Ai un car cu parlagele,/Ai grijă să nu le strici,/ Că te pun să le mănânci./ Nu fi mire supărat,/Că mireasa nu ți-a dat,/ Ba ți-a dat, ți-a dat, ți-a dat,/ Până ce te-o săturat!/Miresucă dragă, hăi,/ Ia-ți gândul de la flăcăi,/Și ți-l pune la bărbat,/ Că cu el te-ai însurat!

Strigăturile dansului popular tradițional  “Rândurile”, reprezintă cea mai obișnuită  formă de strigătură, cu un caracter mobilizator, de antren, de participare cu însuflețire la viața artistică a satului- jocul:Frunzuliţă baraboi,/„Rândurile” măi flăcăi (bis)/ Frunzuliţă siminoc./ Hai flăcăi cu toţi la joc,/ Jucaţi jocul apăsat,/ Apăsat şi pe săltat./ Frunzuliţă baraboi /Jucați „Coasa” măi flăcăi,/ Hai frunzuliță siminoc/ Scoateți cutili (n.a. cuțitele) din cioc,/ Frunzuliță  baraboi,/  Dați la cuci (n.a. polizor) măi flăcăi,/ Frunzuliță siminoc,/ Băgați cutili în cioc,/ Frunzuliţă baraboi/  Dați la coasa măi flăcăi…(Filipescu Cosmina Maria- 14 ani).

Strigăturile tradiționale de sărbători specifice Muntenilor de Sus, sunt următoarele:

“ONIHAHA”- În ziua de 24 decembrie (Ajunul Crăciunului), preotul umblă la fiecare casă din sat, cu Sfânta Icoană a Naşterea Domnului Iisus Hristos și binecuvântează pe toți cei de față, cât și pregătirile casei, vestind că a doua zi e Crăciunul. Fiecare creştin sărută icoana răsplătind preotul şi copiii prezenți cu bani, mere şi nuci.

Preotul și dascălul sunt însoţiți de mai mulţi copii care, după modelul colindelor, strigă în cor, la intrarea și la ieșirea din casă: ,,Onihaha’’,  imitând nechezatul cailor din staulul unde s-a născut Hristos.

Obiceiul este foarte vechi, pierzându-se în anii de început ai erei creștine, atunci când oamenii nu ştiau carte şi trebuia să vină  preotul să-i anunţe când este Crăciunul. Din punct de vedere liturgic, această tradiție, a umblatului preotului cu icoana, este un fel de slujbă în afara zidurilor bisericii, săvârșită pe ulițe și “cotunele” satului, prin curți și case, pe la ferestre și uși.

• “CIRALESA” (cel ales) – se strigă la Bobotează (6 ianuarie), fiind un obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat. După slujba de Bobotează, grupurile de credincioși, purtând fanarele, înconjoară biserica de trei ori rostind în cor: „Ciraleisa”. Apoi, se trage cu pușca pentru a vesti cât mai departe că Iisus a fost botezat în Iordan. Există credinţa că, strigând „Ciralesa“, oamenii capătă putere, toate relele fug şi anul va fi curat până la Sfântul Andrei. De asemenea, în afara bisericii se face o cruce de gheață despre care se spune că face legătura între Botezul Domnului şi răstignirea dinaintea Învierii și că în ziua respectivă “ferea” apelor s-a schimbat (Andronache Ionuț-Sebastian).

Cântecele  (baladele, creațiile folclorice bătrâneşti, muzica populară, horele, dansurile populare ș.a.)  – au exprimat de-a lungul timpului, durerea şi amarul, dar şi bucuria, vitejia, dorul și speranța locuitorilor comunităților rurale. Aceste creații epice, adevărate comori neprețuite, transmise din generație în generație se cântau la şezătorile din nopţile lungi de iarnă, dar şi cu alte prilejuri. O parte din  cântece de jale prin care sătenii își exprimau durerea în momentele de despărţire de cei dragi, prin plecarea la oaste şi la război, încă s-au mai păstrat în folclorul popular al Muntenilor de Sus.

Cântecele populare erau transmise de către bătrânii satului din generaţie în generaţie la şezători, reîntregind tabloul autentic a comunităţii locale din Muntenii de Sus: „Maică, măiculiţa mea, tare bine îţi părea/ Când erai cu mine grea/ Dar de când m-ai născut/ Tare rău ţi-a mai părut/ Cu mâna mă legănai/ Cu gura mă blestemai/ De-oi trăi să n-am noroc/ De-oi muri să am noroc/ Toate uşuraticele şi-au găsit noroacele/ Dar un bobocel n-a avut noroc pe lume/ Când s-au dat noroacele, m-ai trimis cu vacile/ Când s-a dat norcu’n sat m-ai trimis la adunat/ Şi de noroc, n-am mai dat.” (Bălău Simion) ; ,,Când mă uitam la răsărit/Venea un avion zdrobit/Şi nu-i avion zdrobit/ Ci-i un colonel rănit/ Mă rog din aviator /Lăsaţi avionul încetişor,/ Că rău rănile mă dor./ Nu mă dor de durere/ Mă dor de jale mare” (Ciulei Tudoriţa). [9]

Descântecele reprezentă o specie a literaturii ritmate, conținând formule magice, care însoțesc anumite practici ale terapeuticii medicinii populare primitive.

Scopul descântecelor este acela de a aduce “întoarcerea, alinarea și vindecarea diferitelor boli corporale de care suferă oamenii ci și animalele domestice.” [10]

Muntenii de Sus, păstrează aceste creații populare rostite în șoaptă de către descântătoarele satului, în general femei bătrâne, “cu leac”, meștere în ale descântatului, întrucât, potrivit concepției populare, boala venea de la diavol, iar persoana care descânta trebuia să aibă calități deosebite pentru vindecarea acesteia.

Adevărate documente filologice, descântecele conțin o mulțime de cuvinte, termeni tehnici și arhaisme întâlnite extrem de rar, dar care  fac parte din zestrea spirituală a poporului român, fiind transmise pe cale orală din generație în generație.

Ele sunt însoțite de un ceremonial în care se folosesc anumite obiecte cu valoare simbolică: apă „neîncepută”, cuțite, oale, aghiazmă, busuioc, bucăți din îmbrăcăminte ș.a. [11]

Din punct de vedere al conținutului, se pot clasifica în descântecele de deochi (privirea rea, care poate să te „vatăme”), de bube, de dragoste, de junghi, de urcior, de dezlegat, de gâlci, de albeață, de boala vitelor, de ceas rău ș.a.

Profesoara Georgeta Șalgău, care s-a preocupat de abordarea acestui gen literar, culegând descântece din aria geografică a Muntenilor de Sus, nota: impresionantă este personificarea bolii,  împletită adeseori cu splendide metafore, adevărate bijuterii ale creației populare: “Trecui pe lâng-o sălcioară/văzu-i o fetișcană, c-un ochi de foc, unul de apă…” (Buruiană Mădălina);  „Pe-o creangă de corn/merge-o fată de domn/cu un ochi de apă/și unul de foc” (Bălău Ionela);  „S-o dus două fete de ludoviță la fântâna soarelui….” (Voduț Ancuța); „Pasăre albă, codalbă/nu pleca la fântâna lui Iordan…”(Luca Teodora); „A plecat omul negru la pădurea neagră, ia cuțitu, ia coadele negre să tai lemne negre…”(Ponea Petru). Stilistic, se abordează repetițiile, diminutivarea, invocarea, imprecația etc. [12]

Descântecele aveau rolul de a îndepărta durerile, stările de slăbiciune ivite „din senin” sau a unor boli diverse: “De ochi, de strigare, de deochiul cel mare, pasăre albă sus sari” (cules de Andronache Maria Mirabela); „de strigare, de mirare, de deochiul cel mare…”(Simion Paula;) „Dălac prin strigare/dălac prin deochiul cel mare” (Vartolomei Ana Maria). Alteori se numesc posibilii aducători ai bolii: „De-ar fi Maria deochiată/,de grec, de german/ de jidan, de țigan (Vartolomei Ana). [13]

În ceea ce privește mitologia, descântecele invocă o mulțime de ființe mitologice sau chiar spiritul rău:  „Of, duh necurat și spurcat, du-te-n pietre, dă cu mătura pe spate, dă cu mătura pe dinainte ca să fugărească pe necurat…”(Bălu Marinela); “A plecat pe drum de mamă/Se-ncoicu, drăcoicu, diavolu, devuloicu…” (Arcălianu Alina).[14]

Referitor la medicina tradițională, versurile descântecelor cuprind și indicii cu privire la plantele terapeutice (buruienile) utilizate care trebuiau administrate pentru tratarea unor boli: “un fir de mătură pune…”(Arcăleanu Maria).

Interesant este faptul că textul descântecelor cuprinde elemente creștine.  Astfel, ca o formă de apărare, conștientă sau nu, descântecele o evocă la final în mod obligatoriu pe Maica Domnului pentru curățirea de rele : „Descântecul de la mine, leacul de la Dumnezeu”,  iar în încheiere  formula: „Rămâi Vasile (n.a. numele celui deochiat) curat, luminat/ Ca Maica Domnului care te-a lăsat”.

Se mai poate descânta incantând “Tatăl Nostru”, rugăciunea fiind însoțită de semnul crucii și de practicarea anumitor  ritualuri: “într-un un pahar de apă se pun 9 paie de chibrit arse în timpul rostirii rugăciunii “Tatăl Nostru”, concomitent , cu un cuțit se face semnul crucii în apă; dacă paiele se scufundă înseamnă că persoana respectivă a fost deochiată”)- Condurache Denisa.

În timpul descântecelor remarcăm folosirea numerației fatidice sau nu: “Mergeau la pădure 9 frați, cu 9 surori, cu 9 topoare,  cu 9 saci, să scoată orbalțul din rădăcina măselei…”(Crețu Tatiana); „Vine o șopârliță de la păduriță/ cu 9 puișori./ Din 9 rămân 8/ din 8 rămân 7…/ din 2 rămân 1/ din 1 nici 1/Cheie, răscheie,/ De orice să piară.” (Profir Sânziana). [15]

Ca efect artistic și simbolic imaginile cromatice sunt frecvente, monocrome sau policrome: “Cel perit negru,/ Cel perit roșu, / Cel perit galben/ Cel perit de 99 de feluri…” (Buruiană Ion); “Dălac roșu înfocat/La Ileana în cap băgat,/Dălac roșu, dălac negru, dălac albastru, dălac galben, dălac nucăriu…”(Sasu Mihaela). [16]

Uneori descântătoarea consideră că răul va dispărea prin rugăminte sau prin blestemul aruncat asupra persoanei vinovate care ar fi provocat boala: „Fugi junghi, că te sparg/ Fetele cu furcile, Nevestele cu coasele”(Agafiței Daniel) [17]; „de-oi fi deochiat de fată mare să-i pice codița să rămână cheală/ de-oi fi deochiat de flăcău să-i sace scăfârlia/ de-oi fi deochiată de țigani să zacă un an/ de-oi fi deochiată de-un drum să rămână pustiu/ de-oi fi deochiată de codru, să-i cadă frunza” (Apetroaii Ioana).

Denumit și cântec,vrajă, facere, desfacere, descântecele se spun, nu se cântă, fiind abia șoptite, puțin perceptibile pentru a nu fi înțelese de asistență, altfel incantația și-ar pierde puterea magică. Important rămâne efectul psihic, stimularea autosugestiei dar și valoarea lor lingvistică și literară (vezi anexa VI).

Colindele  (termenul „colind” sau „colindă” provine din latinescul „Calendae”, nume care se dădeau vechilor sărbători păgâne de Anul Nou), au circulat pe cale orală, prin viu grai, contribuind astfel la păstrarea datinilor străvechi.

Colinda reprezintă sinteza spiritului creator și religios al poporului român, care păstrează elementele unor ritualuri arhaice, fiind obiceiul cel mai bine păstrat. Este o sărbătoare a comunității mai ales în ajunul Anului  Nou, când este tradiția să se facă urări de belșug și fericire pentru noul an care începe.

• Plugușorul sau uratul este o colindă agrară, cu elemente teatrale, având rădăcini adânci în spiritualitatea românească. Acest obicei se integrează parțial în aria colindelor, întrucât „cumulează ritmul și incantația într-o singură expresie ceremonială, conservând totodată un evident substrat mitologic (…) în timp ce colindele sunt incantații, cu un conținut magic…”[18]

Copiii și flăcăii  “umblă”  cu plugușorul, care semnifică cântarea către Dumnezeu, cântarea pentru munca omului, un act obligatoriu, ca o condiție esențială a menținerii rânduielii lumii la care întreaga comunitate a satului participă în postura de „colindători” sau de „colindați” (vezi anexa VII).

Colindătorii din Muntenii de Sus pornesc dis-de-dimineață cu „Jupâneasa” pentru a vesti începutul Anului Nou, primi în schimb colaci pentru colindul lor: “Aho, aho jupâneasă gazdă/ Într-o sfântă joi,/ Nouă pluguri de boi, /Boi, boureni, în coadă codălbei,/ În frunte cu țintărei/ La urechi clopoței/Ia mai mânați măi flăcăi!” (Târnoveanu Ana).

După amiaza copiii și” băieții” merg cu plugușorul, fiind răsplătiți cu bani: „Aho, aho băieți și frați,/ Stați puțin și nu mânați,/ Lângă boi vă alăturați/ Și cuvântul mi-l ascultați./ Mâine anul se înnoiește./ Plugușorul se pornește/ Și începe a cânta,/ Pe la case a colinda./ Iarna-i grea, omătu-i mare,/ Semne bune anul are,/ Semne bune de belșug,/ Pe sub brazda de la plug./ Plugușor cu patru boi,/ Ia mai mânați măi flăcăi./ Hăi, Hăi!La anul și LA MULȚI ANI!” (Scorțoș Gabriel)

• Sorcova (etimologic cuvântul provine din limba bulgară de la “surov” care înseamnă verde, fraged) este unul din cele mai vechi obiceiuri  augurale românești, închinat întâmpinării Anului Nou. Ca semn ritualic copiii din Muntenii de Sus merg cu o ramură verde simplă de brad,  în dimineața zilei de 1 ianuarie, aruncând boabe de orez (în vechea tradiție orezul are ca semnificație un an îmbelșugat  și alungarea spiritelor rele ),  adresează gazdelor urări de bun augur, invocându-se sănătatea, belşugul şi prosperitatea: „Sorcova, vesela/ să trăiți, să înfloriți/ Ca un măr, ca un păr,/ Ca un fir de trandafir,/ Tare ca piatra, Iute ca săgeata,/ Tare ca fierul/ Iute ca oțelul/ La anu’ și la mulți ani!” (Airinei Claudia).

Vălăretul (jocurile cu măști)  reprezintă ansamblul tuturor alaiurilor de mascați și jocuri cu măști dintr-un sat, specifice obiceiurilor de Anul Nou. Din categoria vălăreturilor, specifice Muntenilor de Sus s-au păstrat jocul caprei, iar nu de mult, „bucovinenii” sau „jienii”.

• Capra simbolizează fertilitatea vieții și a naturii, de aceea originile ritualice ale acestui joc se pierd în istorie, reprezentând primele formele cultului dionisiac practicat de traci, din primele secole ale erei creștine în spațiul românesc. În același context, capra era animalul cel mai des oferit și sacrificat diferitelor zeități. Masca de tip zoo-antropomorf,  era realizată dintr-un cadru de lemn și panglici de hârtie diferit colorate, cuprinzând două  bucăți de lemn, formând maxilarul superior (fix) și inferior (mobil), care, manevrat cu o sfoară, asigura clămpănitul ritmic al măștii.[19]

Alaiul complex de colindători care însoțesc capra este format din toboșar, care bate toba și începe strigăturile, mirele, mireasa, irozii, căiuții și mascații. Strigăturile  care se folosesc sunt în general comenzile de joc ale caprei (înălțarea sau coborârea măștii populare, dansul ș.a), astfel:

• Rândurile de Jieni, se referă la teatrul popular propriu- zis, parte integrantă a folclorului literar, care cuprinde ca manifestare specifică piese cu subiecte din viața haiducilor. Acest joc, care a fost prezent în Muntenii de Sus, dar care a dispărut de câțiva ani, se organiza ca o piesă de teatru popular, care impresiona prin costumația interpreților (8-10 băieți), fiecare participant având un rol bine stabilit (arnăuții, ofițerul, jianul, bucovineanca, Anul Nou, Anul Vechi, haiducul căpitanul ș.a.) care cântau toți în cor, astfel: “Iată Anul nou s-a apropiat/ Din ceruri ne vine împodobit/ Ca un împărat/ Ce i-a fost dăruit/ Pe noroade să sfințească/ Răile să curățească/ Și pământul cu tot felul din nou să-l împodobească…” (Niță Ion).

Deși au trecut aproape 300 de ani, locuitorii Muntenilor de Sus și-au păstrat ocupația de bază- creșterea oilor, graiul unic în Moldova, portul popular, obiceiurile folclorice cu care au venit, demonstrând încă o dată că vremurile nu pot înfrânge tradițiile.

Bibliografie

Adam Daniela, Muzeul sătesc în arealul vasluian,  în Acta Moldaviae Meridionalis, Editura Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, nr. XXVIII- XXIX, 2007-2008, vol. II.

Idem,   Dansul popular “Rândurile și tradițiile din Muntenii de Sus” în Acta Moldaviae Meridionalis, nr. XXXIII, Editura „Pim”, 2012, Vaslui.

Adăscăliței Vasile, Soare, soare, frățioare, Editura Pim, Iași, 2014, p. 29, 58.

Andrieșescu Ion, Un muzeu într-un sat în Neamul Românesc, an XIII, nr. 181, 3 iulie 1918.

Barbu Theodorescu, Octav Păun, Folclor literar românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964.

Buzdugan Gheorghe, Tanacu- un sat de răzeși, Editura Litera, București, 1986.

Chirilă C. Gianina,Muzee și colecții din județul Vaslui, Editura MediaSind, Vaslui, 2011.

Dan Ravaru, Repere etnofolclorice și de istorie locală, Editura Pim, Iași, 2010.

Ruxăndoiu Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Editura „Grai şi Suflet-Cultura Naţională”, Bucureşti, 2001.

Șalgău Georgeta, Din viața satului, descântecele în Acta Moldaviae Meridionalis, Editura Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, nr. XXX, 2009, vol. II.

Șeclăman Dumitru, Descîntecele în Noi, zăicoienii, nr. 3, an I, decembrie 2011, Bârlad.

[1]  Adam Daniela, Muzeul sătesc în arealul vasluian,  în Acta Moldaviae Meridionalis, Editura Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, nr. XXVIII- XXIX, 2007-2008, vol. II, p. 491.

[2]  Gheorghe Buzdugan, Tanacu- un sat de răzeși, Editura Litera, București, 1986, p. 59-60.

[3] Daniela Adam, Dansul popular “Rândurile și tradițiile din Muntenii de Sus” în Acta Moldaviae Meridionalis, nr. XXXIII, Editura „Pim”, 2012, Vaslui, p. 493.

[4]Gianina C. Chirilă ,Muzee și colecții din județul Vaslui, Editura MediaSind, Vaslui, 2011, p. 96.

[5]  Ibidem, p. 94-95.

[6] Ion Andrieșescu, Un muzeu într-un sat în Neamul Românesc, an XIII, nr. 181, 3 iulie 1918, P.1-2.

[7]Barbu Theodorescu, Octav Păun, Folclor literar românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964, p. 14.

[8]Pavel Ruxăndoiu, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Editura „Grai şi Suflet-Cultura Naţională”, Bucureşti, 2001, p.50.

[9]  Gianina Cristina Chirilă, Povestea vieţii. Istoria orală a comunităţii locale din Muntenii de Sus, judeţul Vaslui. Mărturii, Univ. “Babeş Bolyai”, Cluj Napoca, 2011,   p. 15.

[10] Simion Florea Marian, Descântece poporane române. Vrăji, farmece și desfaceri, Ed. Coresi, București, 1996, p. 7.

[11] Dumitru Șeclăman, Descîntecele în Noi, zăicoienii, nr. 3, an I, decembrie 2011, Bârlad, p.13.

[12]Șalgău Georgeta, Din viața satului, descântecele în Acta Moldaviae Meridionalis, Editura Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, nr. XXX, 2009, vol. II, p. 379.

[13]Ibidem.

[14]Idem, p. 380-301.

[15]Idem, p. 380.

[16]Idem.

[17]Idem, p. 380.

[18]D. Ravaru, Repere etnofolclorice și de istorie locală, Editura Pim, Iași, 2010,  p. 26.

[19]Vasile Adăscăliței, Soare, soare, frățioare, Editura Pim, Iași, 2014, p. 29, 58.