Constantin Oprișan, un biruitor al întunericului

Anul 1944 aduce peste România norii negri ai sovietizării, marcând incipitul a ceea ce se arată a fi una dintre cele mai sumbre perioade din istoria poporului nostru. În urma anilor grei de război, țara era sleită de puteri, cu conștiința națională slăbită și răpită de valorile în care crezuse până atunci cu atâta ardoare. Vulnerabilitatea României din perioada postbelică a reprezentat contextul ideal pentru propaganda sovietică. În urma alegerilor din 1946, regimul comunist se instala peste o Românie orbită de durere și oboseală, care nu avea nicio idee în legătură cu întorsătura pe care o putea căpăta demersul politic al țării aflate în mâinile comuniștilor/sovieticilor. Sub masca egalității și bunăvoinței față de clasa muncitoare, noul regim răsturna, puțin câte puțin, valorile morale care au marcat parcursul istoriei românești și libertatea câștigată prin fier și sânge. Comunismul în țara noastră a îndemnat omul să tacă și să se supună, suprimând astfel vitejia, lupta pentru dreptate și credința. Urmările instaurării acestuia nu sunt străine niciunuia dintre noi: cei ce au avut, totuși, curajul de a se opune regimului au fost condamnați la a suporta crude consecințe.

Unul dintre acești eroi ai dreptății a fost Constantin Oprișan, omul cel mai schingiuit din închisorile comuniste, care a luptat pentru credință și pentru dragostea față de Hristos și de aproapele până în ultima clipă a vieții sale. S-a născut la 16 martie 1921, în satul Oncești, județul Bacău, în familia unui răzeș. După terminarea liceului în 1940, s-a înscris în Frățiile de Cruce, urmând ca în anul ulterior, în contextul conflictului Gărzii de Fier cu Ion Antonescu, să plece în Germania, unde va fi studentul marelui filosof  Martin Heidegger. Este internat temporar în lagărul de concentrare de la Buchenwald, de unde este eliberat la 24 august 1944. Ajuns înapoi în România, Constantin devine șef al Frățiilor de Cruce și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, unde excelează, uimindu-și profesorii cu eminența sa și cu vastele cunoștințe acumulate în timpul anilor petrecuți în Germania. Este arestat în mai 1948 și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. În închisorile de la Jilava, Pitești și Gherla, a experimentat chinuri devastatoare și a gustat amărăciunea persecuției, devenind principala țintă a torționarilor. Pentru restul mărturisitorilor întemnițați, Costache a însemnat mai mult decât un coleg cu care împărtășeau suferința. Costache Oprișan a fost un stâlp de nor și de foc, o stâncă puternică, o alinare și un model. Încercarea de a-l doborî spiritual a avut un interes mai adânc, așa cum mărturisea și părintele Gheorghe Calciu : „Constantin Oprișan a fost unul dintre cei mai chinuiți în închisoare. Pentru că el avea funcţie şi toată demascarea încerca să-l facă pe Costache Oprișan să cedeze sau să-l desfiinţeze pentru ca toţi tinerii care priveau spre el să-şi piardă orice echilibru.”[1] Costache era temelia și reprezentantul deținuților religioși: doborându-l pe el, întreaga zidire se clătina.

Un portret al acestui om este dificil de conturat în acord cu realitatea. Răbdarea lui Oprișan întrece înțelegerea multora dintre noi, întrucât evenimentele de la Pitești, în monstruozitatea lor, nu pot fi înțelese în totalitate decât de cei ce au trecut prin ele. Tortura era aplicată la un nivel inuman, alterând psihicul victimelor într-un mod fără de leac. Ținta chinurilor nu era moartea, ci reeducarea conștiinței indivizilor în interesul adoptării unei mentalități comuniste, a unui set de idei care contrazic complet ideologii precum liberalismul, naționalismul, anarhismul și socialismul, dar și valorile tipic creștine cu care au crescut și s-au dezvoltat atâtea generații. În întunericul Piteștilor, moartea era un lux. Fără îndoială, Costache Oprișan și-a dus crucea cu o demnitate și o putere caracteristice unui suflet smerit și unui intelect superior. Inteligența lui era recunoscută printre toți cei ce au avut șansa să îl asculte vorbind, iar cunoștințele sale impresionau pe colegii de celulă, pentru care ținea cursuri de filosofie. Dumitru Bordeianu afirma că „Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame și de lumea de afară. Cele 11 luni, cât am stat cu Oprișan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare.”[2] Capacitatea sa de a menține atenția și interesul ascultătorilor pentru un timp atât de îndelungat nu demonstrează numai calitățile unui excelent orator, ci și faptul că Oprișan stăpânea foarte bine domeniul său de studiu. Dragostea lui pentru cunoaștere și înțelepciune s-a dovedit a fi contagioasă, dătătoare de speranță, făcând din el o prezență deosebit de plăcută. Cu fiecare pas, Constantin Oprișan a cultivat un caracter sfânt, un duh blând și luminos, căutând să umble în toate asemenea Domnului Hristos. Costache era un om al luminii, „răspândea lumină în jurul lui ca sfinții”. [3] În orișice împrejurare, el își păstra calmul și încrederea în cel Atotputernic, având un control de sine de neimaginat. Un exemplu în acest sens îl constituie atitudinea sa în timpul confruntărilor cu Eugen Țurcanu, principalul lui torționar în închisoarea de la Pitești. Asistând la un dialog dintre cei doi, Ștefan Ioan I. Davidescu spunea că „Costache Oprișan primea totul cu un calm neomenesc, în agitația aceea care deborda de ură și bestialitate, el rămânea liniștit și-atât de firesc, încât eu unul mă îndoiam că el chiar există aici, cu noi.”[4] Întărit de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, pătimirea șefului legionarilor atingea cote supraomenești în raport cu suferințele la care era expus.

Torturat mai crud decât toți ceilalți deținuți, trupul lui Oprișan începea să dea semne de capitulare. Tuberculoza pusese stăpânire pe el și a fost transportat la Casimca Jilavei, în condiții detestabile, de exterminare, unde a fost coleg de celulă cu Marcel Petrișor, Iosif V. Iosif și Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel din urmă mărturisind despre starea de sănătate a lui  Costache Oprișan că „Trebuia să tușească, să tușească mult. Se ducea să scuipe flegmă, puroi, poate chiar bucăți de plămân, și tot ritualul acesta îți lăsa impresia că i se rupe pieptul.”[5] Costache a fost un bun prieten până la sfârșit, un adevărat model de loialitate și camaraderie. Presimțindu-și sfârșitul, le-a promis colegilor săi, frați de credință ce i-au purtat de grijă zi și noapte, că se va ruga pentru ei și că vor scăpa de suferințele detenției. A trecut la Domnul într-o zi de vară, lăsând în urmă suflete îndurerate, ca niște copii rămași orfani, dar cu duhul ridicat și încurajat de amintirea cuvintelor înțelepte ale lui Oprișan, martirul aflat acum pe brațele luminii. Imaginea ultimelor momente petrecute de colegi alături de el este în sine un portret și o sinteză a ceea ce a fost sfântul Oprișan: „Ne-am mai uitat odată înapoi. Soarele apunea și era o lumină ca de aur. Și am văzut trupul de aur al lui Costache. Era un trup în întregime aurit și o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am păstrat-o.”[6]

Pentru noi, cei de astăzi, Costache Oprișan e un exemplu de răbdare, un simbol al luptei pentru credință și un poem al biruinței. Jertfa sa l-a desăvârșit în lumină, iar amintirea lui ne umple și pe noi de lumina sa. În intelect și în curăția conduitei sale, el este o remarcabilă personalitate, iar tăria de caracter ce îl caracterizează face din el un model pentru orice tânăr. Poate că dacă Oprișan ar fi scăpat cu viață din iadul închisorilor comuniste, ne-ar fi oferit numeroase mărturii încărcate de valoare. Poate că ar fi continuat să-i călăuzească spiritual pe cei cu duhul zdrobit, sau poate că și-ar fi aprofundat cunoștințele din domeniul filosofiei, devenind un profesor cu har și aprinzând flacăra dragostei pentru înțelepciune în inimile a sute de studenți. Totuși, suntem încredințați că planul Domnului pentru Costache a fost desăvârșit. Și până a-l întâlni în lumea celor drepți, să ne lăsăm inspirați de viața martirului filosof care a rămas în picioare în gheena Piteștiului, fiindcă „lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1 :5).

Bibliografie:

Gheorghe Bâgu – Mărturisiri din Întuneric. Reeducarea de la Piteşti

La Pas Prin Reeducarile de La Pitesti Gherla Si Aiud – Ioan Muntean

https://www.fericiticeiprigoniti.net/constantin-oprisan/965-constantin-oprisan-caderea-unui-mucenic-sub-greutatea-crucii

Dumitru Bordeianu– Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a doua, Editura Scara, București, 2001

Ştefan Ioan I. Davidescu – Călăuză prin infern, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003

Pr. Gheorghe Calciu- Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007

Note

[1] https://www.fericiticeiprigoniti.net/constantin-oprisan/965-constantin-oprisan-caderea-unui-mucenic-sub-greutatea-crucii

[2] (Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a doua, Editura Scara, București, 2001, pag. 102)

[3] Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 60-66

[4] Ştefan Ioan I. Davidescu – Călăuză prin infern, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pag. 210-232

[5] Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 60-66

[6] Ibidem