Constantin Virgil Gheorghiu, Memorii

Memoriile  sînt opera mea capitală. Această carte este suma credinței mele, a asprelor mele nevoințe, a pasiunilor și tuturor faptelor mele, după care voi fi judecat de posteritate, de oameni, iar la judecata de Apoi, de Dumnezeu. Aceasta e autoaprecierea pe care editorii i-au reprodus-o inspirat pe coperta a patra a cărții Memorii – martorul orei 25. Am parcurs cele 546 de pagini ale volumului[1] cu același complex de trăiri provocat de aproape toate scrierile exilatului preot-scriitor Constantin Virgil Gheorghiu (născut la 15 răpciune 1916, în Valea Albă, comuna Războieni, județul Neamț din România și trecut la cele veșnice la 22 cireșar 1992, în Paris, Île-de-France, Franța). Întîrzierea lecturii mele și, ipso facto, a cronicii de față constituie un fapt curios dar semnificativ pe care-l cred rînduit de Sus: (re)descoperirea (foarte) tardivă a operei lui Constantin Virgil Gheorghiu în țara sa de obîrșie încă nepregătită spiritual pentru receptarea integrală a mesajelor ei. Bîntuită de securiști, de foști activiști comuniști și de masoni globaliști adepți ai „resetării“ / „noii ordini mondiale“, România pusă pe tavă Occidentului cu aproape toate resursele sale umane și geografice e ca o navă în derivă. De peste trei decenii, an de an, cei mai buni tineri sînt deturnați de la misiunea lor veritabilă spre a slugări peste hotare, abandonînd-o, în timp ce între fruntarii o așa-zisă clasă politică formată majoritar din alogeni înfipți precum căpușele în posturi de decizie își tot taie hălci spre înfulecare dintr-o tantalică hămeseală…

Cuprinsul compus jurnalistic este edificator, ca un rezumat al rezumatelor pe care am să-l redau întru captatio benevolentiae: Adevărata identitate, Locul și data nașterii, Părinții, Primii ani pe pămîntul natal, Marea Liturghie cosmică a copilăriei mele, Un nume pentru veșnicie, Constituția, abecedarul și calendarul, Vulturul regal, Azil de noapte pentru proletariatul ecleziastic, Scara de fier, Un poet într-un cuib de vulturi, Calea aspră ce duce la stele, Viața de toate zilele a poetului, Cronica vieții cotidiene la București, Muza poetului, Poetul încoronat de rege, Mutilarea României, căderea regelui, masacre și cutremurul de pămînt, Poetul la război, Regatul pierdut al României.

Impresionează înainte de toate patriotismul autorului (concept desconsiderat sistematic, din păcate, de ideologia oficială neomarxistă denumită eufemistic „corectitudine politică“) și credința neclintită (componentă spirituală relativizată și dusă-n derizoriu de aceeași (post)modernitate care împinge voios lumea spre bășcălie și distracție perpetuă). De aceea, n-aș putea scrie că ne aflăm dinaintea unui autentic best-seller, cum ar scrie criticii de ultimă generație, întrucît tinerii formați în primele decenii ale acestui veac – „milenaliști“ cum sînt denumiți de sociologi, vocabulă încă neînregistată în dicționare –, au alte priorități decît cercetarea trecutului, recuperarea teritoriilor românești furate cu acordul „marilor puteri“, formarea unei culturi solide ori măcar întemeierea unor familii sănătoase, în cultul tradițiilor care ne-au ținut admirabil în viață ca insulă de latinitate în marea de slavi. Vreau să afirm că această capodoperă n-are încă format un larg public cititor și că sînt slabe speranțe că va avea în următorul deceniu[2]. Aceasta nu-mi descurajează acest demers critic, dimpotrivă, fiindcă mărturisirile exilatului au nu doar o mare valoare literară, ci și o încărcătură vizionar-implicită, avertizînd viitorimea asupra pericolelor învăluite în bune intenții individuale și parafate prin tratate internaționale. Doar s-a scris în repetate rînduri că istoria trebuie cunoscută cît mai bine pentru a se evita comiterea acelorași erori. Nădăjduiesc, în plus, într-o schimbare de paradigmă favorabilă (re)descoperirii valorilor, așa cum, influențat de protos. Gamaliel Sima, am încercat deja să argumentez propunînd profesorimii viitorului apropiat, ca veritabilă redresare spirituală, o abordare teantropică[3].

Precizînd că am mai scris despre cîteva dintre romanele lui Constantin Virgil Gheorghiu bucurîndu-mă de fiecare dată să-i pot îmbrățișa în mare parte opiniile cultural-teologice și politice, simțindu-l ca pe un frate mai mare, mai bine documentat și, fără îndoială, dăruit cu un uriaș talent literar, îmi încep observațiile despre Memorii afirmînd că le consider alcătuind o carte a cărților preotului scriitor – veritabil roman autobiografic.

Am reținut statutul de poet pe care și l-a onorat printr-un premiu regal pentru Caligrafie pe zăpadă (1940) și prin volumul Ceasul de rugăciune (1942), dar a scris și extraordinarele cărți de reportaje Ard malurile Nistrului (1940), Cu submarinul la asediul Sevastopolului (1942) și Am luptat în Crimeea (1942), apreciate în epocă pentru realismul lor tragic; dar opinia mea e că adevărata vocație scriitoricească a fost cea de romancier. Consacrarea internațională i-a adus-o indiscutabil La vingt-cinquième heure (Ora a douăzeci și cincea sau cum se cunoaște mai bine Ora 25), roman tradus din română în franceză de Monique Saint-Côme – pseudonimul Monicăi Lovinescu – și prefațat elogios de Gabriel Marcel apărut la editura „Feux Croisés“, Plon din Paris în 1949. Ecranizarea din 1967 The twenty-fifth hour în regia lui Henri Verneuil după scenariul trioului semnificativ Henri Verneuil (armean), François Georges Boyer (francez) și Wolf Mankowitz (evreu), avîndu-l în rolul lui Johann Moritz pe Anthony Quinn (american de origine mexicană) și pe Virna Lisi (italiancă) în rolul Suzanei Moritz îi va aduce o binemeritată glorie spre invidia crîncenă a unei bune părți a exilului românesc în frunte aflîndu-se, vai, cuplul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca! Lacomi și prost sfătuiți, aceștia i-au intentat compatriotului lor devenit celebru un proces, folosind, între așa-zisele argumente (de fapt calomnii!), acuza de antisemitism – nu numai abjectă ci și absurdă, din moment ce mama soției scriitorului, gălățenca Eleonora Burbea, fusese evreică! Au pierdut procesul și – așa cum li se întîmplă, de regulă, caracterelor meschine – ura lor a devenit și mai înverșunată împietrindu-se pe măsura curgerii anilor așa încît, din nefericire, au dus-o cu ei în mormînt!…

Fac în continuare voia memorialistului și-l voi considera poet, așa cum și-a dorit – a compus înadins și convingător cîteva pagini cu valoare de arte poetice diseminate de-a lungul celor 541 de pagini; țin cont și de stilul redat de traducător prin numeroase enunțuri eliptice, reduse cîteodată la simple cuvinte, cu fraze sfîrtecate nemilos, încălcînd, adeseori, regulile subordonărilor cauzale prin izolarea regentelor, dar după moda poemelor moderniste. Iată unul dintre numeroasele exemple valorînd și ca ars poetica: E răzbunarea destinului. Fiindcă destinul e gelos pe poeți. (…) Într-o zi, poate voi fi și eu ca Artur Enășescu. Decăzut. Orice poet este amenințat să ajungă la fel ca el. Căci fulgerul nu cade niciodată decît pe înălțimi. Dar aceasta nu mă descurajează. Dimpotrivă. De altfel, nimic și nimeni nu poate opri un poet să-și urmeze calea sa. Chiar dacă ar cădea, nimeni nu ar putea să-l salveze. Cum a spus Horațiu: „Dacă un poet cade într-o fîntînă ori într-un șanț, îi va plăcea să strige cu o voce plîngătoare: «Ajutor, dragi concetățeni!» Dar în zadar;[4] nu e nimeni să-l scoată de acolo. Dacă cineva, de milă, ar vrea să-i arunce o frînghie și să-l ajute: Ce știți voi, i-aș spune, dacă el nu s-a aruncat cumva cu dinadinsul și dacă vrea să fie salvat? Și, în legătură cu aceasta, i-aș povesti aventura poetului Empedocle, care, vrînd să treacă drept zeu, a sărit cu sînge rece în Etna înflăcărată. Să-i fie îngăduit poetului să se distrugă. Salvatorul, în ciuda lui, și-a dat atîta osteneala ca să-l țină în viață“ (Horațiu, Art poétique) (p. 277). Se poate observa că prin acest stil frînt – așa l-am denumit – se obține un ritm de proză sincopată, surprinzător-variată, impunînd cititorului un fel de respirație alertă și sacadată, presupunînd o implicare mentală specială, ori, cum s-ar zice, o lectură cu sufletul la gură. De altfel, un personaj al acestei scrieri romancier-memorialistice, procurorul general Benedict Stoenescu, e pus a-și mărturisi admirația, avînd pe masă cartea Cu submarinul la asediul Sevastopolului (1942): Dacă aș fi avut talentul dumneavoastră, domnule, dacă aș fi putut să scriu cărți asemănătoare cu ale dumneavoastră, aș fi părăsit imediat funcția de procuror general și m-aș fi consacrat literaturii… Scrieți, domnule, cu patimă, nu cu cerneală. Cărțile dumneavoastră ard, sînt incandescente (p. 534).

Mai supun atenției cîteva definiții ale condiției poetice asumate social începînd cu argumentația tînărului licean ce i se adresează tatălui său, preotul Constantin Gheorghiu de la Petricani: (…) am descoperit că destinul meu este de a fi poet. Ca poet, nu mă îndepărtez nici de preoție, nici de meseria de soldat. Dimpotrivă, le unesc pe amîndouă. E o șansă. O fericire. Voi fi poetul lui Hristos și al României. (…) Ca poet, voi fi toți trei laolaltă. E un destin sublim. (…) Poetul, la fel ca soldatul, luptă în primele rînduri, la frontierele vieții. A fi poet e un dar de Sus. Ca și preoția (pp. 271-272). Renunțarea la cariera de ofițer presupunea și alegerea capitalei ca loc optim de activitate: Poetul României trebuia să trăiască în capitală. (…). Sînt conștient că viața mea la București va fi dificilă și aspră. N-am niciun ban, n-am nicio promisiune de ajutor de nicăieri. Țelul meu este să ajung un poet vestit. Nu e vorba de o aventură. (…). Dar sînt căi pe care nu le poți parcurge decît singur. Căile strîmte, unde nu este loc pentru însoțitori, asemănătoare potecilor din munții prăpăstioși care nu sînt accesibile decît unui singur om. Trebuie să le urci pe de-a-ntregul singur, fără niciun ajutor dinafară. Drumul crucii lui Hristos era și el un drum singuratic. Calea pe care merg poeții este asemănătoare. Sfințenia și gloria poetică se cîștigă printr-o luptă solitară, corp la corp. (…). Poezia este un dar din înalt. Precum preoția. Am primit acest dar și-l voi folosi cît mai bine. Îl voi înmulți ca lucrătorul din Evanghelie, care, la întoarcerea stăpînului, s-a apropiat de el și i-a adus cei zece talanți spunînd: „Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am cîștigat cu ei“ (Matei 25, 20) (pp. 282; 283-284). Modele pentru tînărul aspirant la gloria literară sînt Octavan Goga și Tudor Arghezi. Are cuvinte înălțătoare despre ei: Unul dintre conducătorii de prestigiu ai rezistenței românești din Transilvania e marele poet Octavian Goga. El a cunoscut închisoarea, lanțurile, surghiunul. La fel ca sfinții martiri. La fel ca Sfîntul Petru și Sfîntul Pavel. N-a fost cruțat de nimic. După victorie, a primit toate onorurile. Era poetul unității naționale și al eliberării. Poeziile lui figurează în toate manualele școlare (mai puțin în cele de după 1989 – mă văd obligat să glosez cu mîhnirea dascălului crîncen înșelat în multe alte așteptări!). Elevii, de la un capăt la altul al țării, le învață pe de rost. Poeziile sale au fost puse pe note și se cîntă la toate festivitățile, la toate sărbătorile populare. Numele lui Octavian Goga e celebrat în toate sălașurile. Statuile lui Goga sînt așezate în piețele publice. Încă din viață, numele lui a fost dat străzilor, școlilor, vapoarelor. El e poetul național al românilor. De fiecare dată cînd Octavian Goga vine la Patriarhie să facă o vizită fostului camarad de luptă și de închisoare Miron Cristea, care a devenit patriarh, acesta îl primește cu protocolul rezervat monarhilor și eroilor națiunii. Preafericirea sa Miron Cristea îl primește pe poetul Octavian Goga în pragul catedralei îmbrăcat în odăjdiile sale, iar corul Patriarhiei intonează imnuri de glorie în cinstea poetului. La fiecare vizită la Patriarhie covorul roșu este întins la picioarele poetului, pe scară și [pe] toată lungimea curții, pînă la ușa de la intrare. Octavian Goga a fost în mai multe rînduri ministru și este unul dintre principalii consilieri ai regelui (pp. 288-289). Pe Tudor Arghezi îl consideră maestrul meu (p. 289), cel mai mare poet contemporan al României și cel de-al doilea mare poet al poporului nostru după Mihai Eminescu. E un om înțelept, avînd multă experiență de viață. A fost pe rînd monah, laborant într-o fabrică de zahăr, ucenic de ceasornicar în Elveția, polemist redutabil. A făcut chiar închisoare din cauza opiniilor sale. Acum e bogat și trăiește într-un vast domeniu, la Mărțișor, în apropiere de București[5]. Tudor Arghezi publică de mai mulți ani în mod regulat poeziile mele în mica lui revistă „Bilete de papagal“. Cînd eram elev, îmi scria scrisori de încurajare. De cînd sînt la București îl întîlnesc adesea. Regulat. Îmi dă mereu întîlnire la Editurile Socec și Alcalay, pe Calea Victoriei. Dacă am vreo tulburare prea mare, îi telefonez seara. Mă ține la telefon îndelung, punîndu-mi tot felul de întrebări și nemaiprididind cu sfaturile (pp. 391-392). Tudor Arghezi e pragmatic: îi dă de mîncare la Mărțișor, îi comunică admirația guvernatorului Băncii Naționale Mitiță Constantinescu pentru poeziile sale citite în „Bilete de papagal“ și intervine pentru tînărul poet fără slujbă și posibilități de trai recomandîndu-l lui Nae Ionescu. Momentul e memorabil: Tudor Arghezi mi-a dat întîlnire la redacția [ziarului] „Cuvîntul“ pentru a mă prezenta directorului. A sosit la ora fixată, fără nici măcar un minut întîrziere. E înfofolit și respiră greu. E încă în convalescență. La opt zile după ce l-am vizitat la Mărțișor. Prezența lui Tudor Arghezi la sediul ziarului stîrnește senzație. Tot personalul află un pretext pentru a trece pe holul de recepție ca să-l vadă de aproape pe Tudor Arghezi, căci iese arareori în oraș. Toată lumea îi cunoaște chipul, dar puțini oameni l-au întîlnit. Să-l vezi de aproape, în carne și oase e un eveniment. Cei care l-au văzut astăzi pe hol, lîngă mine, se vor mîndri peste tot (p. 397).

Convingerea cu care s-a angajat să scrie fapte diverse la celebrul ziar bucureștean îi scandalizează pe prietenii săi bucureșteni Teodor Scarlat, Nicolae Făgădar, Vlaicu Bârna: Desigur, marii poeți scriau pentru ziare. Dar ei făceau cronici literare, muzicale, artistice, consacrau articolele lor filosofiei, picturii, poeziei. E cu totul altceva. Făceau o operă de poet. Dar, de cînd există poezia, nici un poet demn de acest nume n-a exersat acest gen de jurnalism pe care-l practici tu. Nici unul. De la Pindar, Homer, Dante, Shakespeare și… pînă la noi, nici un poet n-a îndrăznit să scrie cu pana sa: „La ora șase dimineața doamna cutare a fost călcată de o mașină“ (p. 400). Contrargumentează cu elanul celor douzeci și unu de ani ai săi: această cronică ajută la formarea mea literară și mă călește. Am trăit pînă acum ca într-o seră, departe de realitate. Am nevoie de mult aer, de spațiu, de realism. Viața, așa cum e, e sordidă, neiertătoare și crudă. Pentru a deveni un autentic poet, am nevoie să o cunosc mai bine. Voi fi martor al sinuciderilor, al furturilor, al crimelor petrecute și [al] sărmanelor victime. Ca reporter de fapte diverse, mă voi apropia de naufragiații vieții. Voi fi alături de ei. În închisoare, la spital, la morgă, la cimitir. Mereu prezent la locul crimei în ambulanța care îi transportă pe răniți în sala de operație aproape de patul spitalului victimei. Îmi voi face astfel ucenicia de poet. Voi fi purtătorul de cuvînt al oamenilor care ajung la limitele pasiunii ori ale suferinței lor. Stațiile terminus ale vieții sînt cimitirul, spitalul, închisoarea, sala de autopsie a Institutului medico-legal. Voi fi mereu în fiecare zi acolo. Ca reporter și ca poet. Ca martor al oamenilor. (…). Aduc mărturie în fiecare zi, înaintea lumii, pe întreg pămîntul românesc. Și mîine voi aduce mărturie despre tot ce am văzut, cu ochii mei, înaintea posterității. Nu doar pe pămînt, ci și în cer. Mărturie despre poporul meu, despre suferințele, speranțele și toate evenimentele ce vor veni. Pe lîngă faptul că sînt reporter de fapte diverse, sînt poetul care se cufundă în viața cotidiană a orașului, în fiecare zi și în fiecare noapte, ca un scafandru. Pînă în străfundurile lui (pp. 401-402).

După lovitura de stat din 1938 și instaurarea dictaturii regale, „Cuvîntul“ fiind interzis iar directorul Nae Ionescu intrînd în disgrație, slujba de reporter și-o desfășoară la noul cotidian „România“ sub directoratul lui Cezar Petrescu. Acesta fusese mobilizat de monarh să-i conducă ziarul. Întrevederea cu scriitorul i-a fost intermediată de Biciola, un om interesant pe care-l cunoscuse cu un an înainte în urma demersurilor reușite făcute la rugămintea tatălui său de a media sfințirea unei bisericuțe din lemn în Petricani care nu întrunea numărul de credincioși ceruți de lege. Biciola rămăsese în continuare director general în Ministerul Artelor și Cultelor dar devenise și secretar general al cotidianului nou înființat, grație pasiunii sale de a înființa ziare. În timpul zilei, sînt director general la minister, înalt funcționar – îi mărturisește el. Vorbesc cu miniștri, cu episcopi, cu directori de teatru și cu actori. Seara vin la redacție și, în timpul nopții, fac ziarul. Fac aceasta cu aceeași pasiune de care este animat un muzician ce-și compune muzica. Nu sînt jurnalist. N-am scris un articol, un editorial, vreun reportaj cîndva. Reporterii și agențiile telegrafice îmi aduc și-mi retransmit informațiile. Ele se îngrămădesc pe biroul meu. Le iau una după alta, așa cum pictorii își aleg culorile pe paletă cu penelul, și le ordonez în paginile ziarului. Veștile nu au pentru mine decît o valoare jurnalistică. Importanța lor politică, morală ori literară nu mă interesează nicicum. Exact cum pentru un pictor materialul pe care-l folosește nu prezintă interes decît pentru culoare. Așez știrile în paginile ziarului după valoarea lor jurnalistică, așa cum pictorul așază culorile pe pînza sa după interesul ce-l au tonurile. Un ziar e o pictură, o tapiserie ori un mozaic. A face un ziar e o operă de creație. E pasiunea mea. Toată lumea spune că ziarele realizate de mine sînt cele mai bune. Sînt mîndru de asta. (…). Știu că opera mea nu e una durabilă,[6] asemenea castelelor de nisip. În limba greacă ziar se spune ephemeride. Creez în fiecare zi o operă efemeră,[7] cu aceeași pasiune cu care copiii construiesc un castel de nisip pe plajă. Dar oare nu orice operă are vreun alt scop decît bucuria de a crea?[8] Dumnezeu Însuși n-a creat universul doar din bucuria de a crea? (p. 415). Ultimul raționament pus pe seama lui Biciola trebuie completat: cauza primordială a Creației e Dragostea Divină, bucuria fiind o consecință!

Adus de Biciola în biroul directorului ziarului „România“, tînărul reporter își confirmă originea nemțeană. Pornind de la aceasta, convorbirea cu Cezar Petrescu aduce prin mărturia pr. Constantin Virgil Gheorghiu detalii biografice ale prolificului prozator stabilit în cele din urmă la Bușteni, după cum se știe: Șase dintre romanele mele au fost scrise în Neamț. E singurul loc din România unde pot cu adevărat să creez. Tot ceea ce te înconjoară te ajută să creezi. Nu sînt singurul scriitor care merge în Neamț ca să lucreze: Ionel Teodoreanu, Topîrceanu, Galaction, Hogaș, Vlahuță, Ibrăileanu merg aici ca să scrie. E un munte înălțat de Dumnezeu special pentru a sluji drept refugiu creatorilor și[9] refugiu pentru sfinții asceți și monahi, care trăiesc aici precum îngerii. Ultimul meu roman a fost scris în casa pădurarului de la Oglinzi. E o casă în inima codrului. În fiecare dimineață căprioarele și cerbii veneau pînă la fereastra mea și mă priveau cum scriu. Se distrau să vadă un om cum scrie. Vă invidiez că v-ați născut acolo (p. 416). Despre contextul istoric Cezar Petrescu reflectează: Țara noastră trece prin momente dificile, primejdioase. România se află între ciocan și nicovală. Ea riscă în fiecare clipă să fie zdrobită. Sîntem prinși la mijloc între Hitler și Stalin. Poziția strategică a României e cea mai rea, prin comparație cu toate celelalte țări ale Europei. Dacă cei doi dragoni se înfruntă, ceea ce este inevitabil, se va întîmpla pe pămîntul nostru. Va fi o înfruntare mai rea decît cea din Spania. România va servi drept cîmp de bătălie pentru cei doi monștri, pentru cei doi campioni ai răului. Bătălia va fi apocaliptică. Balele toxice ale bătăliei verbale a celor doi dictatori și balele injuriilor lor reciproce ne-au otrăvit deja țara. Atmosfera de aici este poluată, nocivă. Devine de la o zi la alta irespirabilă. Balele care curg din gurile[10] celor doi tirani au infectat inimile și creierele tineretului (p. 417). Obediența romancierului față de politica falimentară a regelui Carol și față de Occidentul care ne va abandona curînd tăvălugului istoric apare franc și – ciudat! – nu e dezisă de memorialist: Prietenii noștri occidentali, în special Franța și Anglia, au reacționat nespus de prost. N-au apreciat deloc rezultatul alegerilor românești. Numirea poetului Octavian Goga ca prim-ministru i-a iritat[11] și ne-au adus la cunoștință aceasta cu brutalitate. Au anulat vizitele oficiale pe care regele nostru trebuia să le facă la Londra și la Paris. Ar fi preferat ca noi să avem un guvern de genul Frontului popular, ca la Paris,[12] un guvern pro-sovietic (sic!), nu un prim-ministru pro-german. Intelectualii din Occident sînt cu toții angajați în războiul din Spania alături de sovietici (sic!): André Malraux, Artur Koestler, Ernest Hemingway… S-au angajat pentru instaurarea unei dictaturi diferite de cea a lui Hitler, pentru dictatura sovieticilor[13], dar tot pentru o dictatură, nu pentru o democrație. Cei care luptă pentru victoria sovieticilor se angajează oricum pentru dictatură. Regele nostru a refuzat atît dictatura antifascistă, propusă de occidentali, cît și dictatura antisovietică, propusă de Germania. Majestatea Sa a dizolvat, pe 10 februarie în acest an, 1938, toate partidele politice. A instaurat un regim autoritar. Pentru a sustrage România celor două dictaturi antagoniste, regele a fondat ziarul „România“ ca să-și susțină acțiunea sa (pp. 417-418).

Comentariul lungului expozeu e surprinzător de succint și de ambiguu: Cezar Petrescu ținea acest discurs oricărei persoane nou-venite în biroul său. Vrea să-și justifice de ce el – celebrul scriitor – a acceptat să conducă un ziar subvenționat de Ministerul de Interne, de Ministerul Poliției (p. 418).

Din fericire, pr. Constantin Virgil Gheorghiu e în continuare tranșant față de alți protagoniști ai evenimentelor. Ministrul de Interne Armand Călinescu e monoclul negru (…) poreclit Chiorul (…). Se spune că e șiret și lipsit de scrupule. Cînd i-am văzut pentru prima oară fotografia în ziare, m-am gîndit imediat că era vorba despre un actor mascat, interpretînd rolul unui personaj negativ dintr-un film de groază (p. 421).

Mult mai apăsată ironic și foarte amplă e portretizarea masonului Nicolae Iorga: sosește în sala de festivități de la Breaza cel mai imprtant om din România: celebrul profesor Nicolae Iorga – savantul, apostolul, geniul (…). Toți se înclină mai întotdeauna în fața lui Nicolae Iorga. E un monument național, nu e o ființă în carne și oase. E o statuie. Și să-l vezi deodată mergînd și vorbind ca pe simplii[14] muritori e cum ai vedea statuia comandorului coborînd de pe soclul ei și mergînd pe stradă. Ține de miracol, de basm, de minune. E purtat în triumf. Sîntem obișnuiți să-l vedem pe Nicolae Iorga în manualele școlare alături de Titus Livius, Socrate ori Aristotel. Portretul lui e imprimat pe coperțile caietelor. Efigia lui e pe monede. Bustul lui de marmură, de piatră ori din bronz tronează în toate căminele culturale, în biblioteci, în holurile universităților și în școlile secundare. Se spune că Nicolae Iorga a scris și a publicat mai mult de o mie două sute de cărți și de douăzeci și cinci de mii de articole, dar nimeni n-a avut curajul să verifice. E crezut pe cuvînt. Continuă să scrie și să publice cu o viteză inimaginabilă. Se spune că redactează patru cărți deodată, dictîndu-le la patru stenografi. // Nicolae Iorga e profesor de istorie la Universitatea din București, dar, în același timp, e visiting professor la Sorbona, la Roma, Berlin, Haga, Buenos Aires, Rio de Janeiro… E doctor honoris causa al tuturor marilor universități din Australia, din America de Sud și din America de Nord, din India și de la Tokio. E membru al academiilor franceză, engleză, germană, belgiană, olandeză, australiană…// Dar, ca și cînd această activitate profesională nu este îndeajuns, Nicolae Iorga a cerut de la statul român construcția unei universități pentru el singur, ceea ce s-a făcut fără nicio șovăială,[15] căci nu i se poate refuza nimic unui asemenea savant. S-a edificat așadar o universitate pentru uzul exclusiv al profesorului Iorga la Vălenii de Munte (…),[16] căci ar fi fost umilitor pentru un savant atît de mare să nu aibă o universitate personală și să fie nevoit să vorbească în universitatea altora (…).// Nicolae Iorga a cerut, de asemenea, statului să instaleze o tipografie particulară care să nu imprime decît cărțile lui, căci el publică mai multe cărți de unul singur decît toți istoricii la un loc. Zis și făcut… Nicolae Iorga are tipografia sa ultramodernă, uriașă. Au fost recrutați cei mai buni meșteri tipografi din țară care îi imprimă operele sale (…). Pentru difuzarea operelor lui Iorga statul a fondat institutele române de la Veneția, Roma, Paris, Fontenay-aux-Roses, Romorantin, în Anglia, în Statele Unite, în India, peste tot (…). // Dar cărțile nu vor putea să vehiculeze, nici să difuzeze ele singure o gîndire atît de bogată și de diversă. Iorga a cerut, așadar, să i se fondeze un mare ziar;[17] un ziar doar pentru el[18] și aceasta s-a realizat îndată, în cea mai mare grabă. Maestrul consacră în fiecare zi un articol cunoașterii și comentării operei sale și în restul ziarului publică conferințele (sic!) sale și dări de seamă asupra activității lui intense. // Țelul principal al lui Nicolae Iorga e cel de istoric. Dar aceasta nu putea să-l satisfacă. Era mult prea puțin pentru el. Istoricul nu se ocupă decît de trecut. Acesta e un domeniu prea restrîns. Nicolae Iorga înțelegea, de asemenea, și să facă să evolueze istoria și să o conducă. A fondat, așadar, un partid politic căruia îi era șef. Astfel el conduce istoria țării sale. Edifică istoria. Din cînd în cînd, își exprimă dorința de a ajunge prim-ministru, ministru al Culturii ori ministru al Cultelor și Artelor. Se procedează atunci, de urgență, la o vastă remaniere ministerială[19] și Nicolae Iorga își primește ministerul dorit. Nicolae Iorga e unul dintre liderii Academiei Române. Cînd asistă la o ședință a Academiei și intră în sală, academicienii se ridică și-l acalmă în picioare. Academia are în toate țările nobilul rol de a stabili legi și reguli ale limbii, vocabularului, gramaticii, sintaxei și ortografiei[20]. Iorga contribuie la aceasta împreună cu ceilalți academicieni. Dar, în ceea ce-l privește, nu-i poate lăsa pe ceilalți să-i impună reguli, fie și prin Academie. El folosește deci, în cărțile și în articolele sale, o altă sintaxă, o altă gramatică și o altă ortografie decît cele ale Academiei Române. Scrie cuvintele în felul său, după reguli personale. Academia Română nu poate declara că limba, gramatica și vocabularul lui Iorga nu sînt corecte. Acest lucru ar fi taxat drept ireverențios. Academia a proclamat, așadar, cui voia să asculte, că există două limbi române: cea a Academiei, care este învățată în școli și este folosită de marea masă a scriitorilor, jurnaliștilor și de întreg poporul român, și limba română a lui Nicolae Iorga. De atunci, cele două limbi și cele două gramatici sînt valabile, oficiale. Iorga nu scrie de pildă țară ci țeară. Academia a hotărît că e greșit să se scrie țeară, „în afară de cazul în care Nicolae Iorga e cel care scrie așa“. Fraza scrisă de Iorga e atît de lungă, că ocupă, în general, o jumătate de pagină de carte. Uneori, fraza lui Iorga ocupă pagina întreagă și, adesea, ea continuă pe pagina următoare. Cei care nu sînt înzestrați cu geniu ori cu spirit metodic au unele dificultăți să citească pînă la capăt atît cărțile cît și articolele sale (pp. 421-424).

Excepționalul portret al lui Nicolae Iorga (unic în literatura română, după cunoștințele mele) are, desigur, o doză de subiectivism, întrucît, fără vreo explicație, în ziarul său prelua poeziile liceanului Virgil Gheorghiu publicate în „Bilete de papagal“ la rubrica intitulată ,,Galeria nebunilor“. Pricina era ura viscerală a savantului grandoman față de Tudor Arghezi. Cu greutate a făcut față adolescentul acelui atac nedrept și pătimaș: Tata a suferit cumplit din pricina acestui incident, căci el nu presupunea că Iorga se înșela și că își îndrepta atacurile împotriva mea din ură și din răutate (p. 425).

Întîlnindu-l pentru întîia oară la Breaza, ziaristul „României“ își amintește și că:

Nicolae Iorga e unul dintre marii oameni care ne-au marcat cel mai mult viața. S-a imprimat în carnea mea ca un fier roșu. În timpul marii crize mondiale, cînd casele de bani ale statului erau goale, Nicolae Iorga a inventat un mijloc de a face economii. El a hotărît de a nu mai plăti salariul învățătorilor, institutorilor și preoților pe toată perioada crizei. Era în acel timp ministrul Cultelor, al Artelor și Învățămîntului. Planul economic al lui Iorga a fost pus în aplicare. Eu l-am inaugurat. Banii institutorilor, preoților și învățătorilor au fost tăiați. Au existat chiar drame, institutorii se vor sinucide[21]. Alții vor deveni cerșetori. În casa parohială din Petricani domnea foametea.

– De ce n-avem nimic de mîncare?, îl întrebam pe tata.

– Nicolae Iorga ne-a tăiat salariile, îmi răspundea el. Iorga îi înfometează pe institutori, pe învățători și pe preoți. Vrea să ne extermine (pp. 424-425).

Fizic, Nicolae Iorga era înalt: are mai mult de un metru optzeci. Dar pare mult mai înalt. E uriaș. Ai impresia că are înălțimea lui Moise și a profeților din Vechiul Testament. Poartă o pălărie mare, neagră, cu boruri largi. Ține sub braț o umbrelă neagră de care nu se desparte niciodată. (…). [Dar] nu pare la fel de puternic și de mare ca în fotografii. Gîtul și mîinile sale sînt uscate și slabe,[22] ca la bolnavii ce stau multă vreme în casă. Este uscăciunea oamenilor de bibliotecă,[23] a celor care trăiesc închiși în cabinetul lor, departe de soare și de aer curat (p. 426). La apariția monarhului e slugarnic, în contrast ridicol cu poza dinainte, cînd venise urmat de vreo zece secretari, asistente și colaboratori (cf. idem): grăbindu-se spre ușă, ilustrissimul Iorga nu mai are prestanța sa legendară. A pierdut-o, s-a evaporat. Redingota lui neagră, care îl făcea atît de mare și de impozant, a devenit dintr-odată o uniformă de valet (p. 427).

Nu pot omite din acest articol portretul singurului om care a îndrăznit să-l înfrunte pe „marele“ Iorga și, în plus, care-și atrăsese ura puterilor occidentale din cauza excepționalei sale harisme ce-l făcuse iubit de românii ce-l votaseră repetat, inclusiv la alegerile generale din 1938. Procurorul militar îl pune în temă pe jurnalist:

– Nu noi l-am arestat pe Codreanu (…). Civilii. Ministerul de Interne. Monoclul negru l-a arestat. Ni l-a trimis aici pentru a-l condamna. Profesorul Iorga a depus o plîngere pentru defăimare. Codreanu i-a adresat o scrisoare calomnioasă profesorului Iorga. Căpitanul va fi condamnat la șase luni de închisoare, conform legii, conform Codului militar (p. 442).

Contextul istoric e zugrăvit realist dar cu ironie amară: puterile occidentale, suzeranii noștri actuali, cer (…) capul lui Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Gărzii de Fier, care este partizan al lui Hitler și al lui Mussolini. (…) Odinioară, cînd suzeranii noștri turci nu-i mai doreau pe domnitorii pe care îi aleseseră, îi convocau la Constantinopol și le tăiau capul cu iataganul, iar socotelile erau încheiate[24]. Suzeranii actuali cer capul lui Codreanu, dar refuză să-l cheme la Paris pentru a-l ghilotina ei înșiși în La Place de Grève, ori să-l aducă în Anglia ca să-i taie capul în Turnul Londrei. Suzeranii noștri occidentali ne-au adus la cunoștință că românii erau acum un popor liber și independent și că, în consecință, trebuiau să se bucure de dreptul de a tăia ei înșiși capetele[25] conducătorilor lor care displăceau suzeranilor. Am fost extrem de flatați de onoarea și de încrederea pe care suzeranii occidentali ne-o acordau,[26] căci este o imensă fericire să ni se îngăduie să le tăiem noi înșine capetele conducătorilor noștri politici care nu ne sînt pe plac. Sultanul Sublimei Porți Otomane, în marea lui bunătate, nu ne acordase niciodată dovada încrederii sale (pp. 447-448).

Crima pusă la cale de rege e devoalată cu exactitate în aceeași infailibilă cheie ironică:

Pentru a găsi o manieră democratică de tăiere a capului lui Corneliu Zelea Codreanu, așa cum o cereau puterile occidentale, Regele Carol al II-lea a făcut apel la cel mai mare savat al României, profesorul Nicolae Iorga, care scrisese mai mult de o mie două sute de cărți și douăzeci și cinci de mii de articole, printre care Istoria Imperiului Otoman și Istoria Imperiului Bizantin, de unde învățăm la fiecare pagină cum trebuie procedat pentru decapitare, scos ochii adversarului ori a-l face pe acesta să dispară fără a mai lăsa vreo urmă. Iorga, care cunoștea toate aceste detalii tehnice (căci era un mare savant de renume mondial), l-a sfătuit pe rege să-l aresteze mai întîi legal pe Corneliu Zelea Codreanu. Și, de îndată ce va fi arestat, să-l arunce în mod democratic într-o carceră. Înlănțuit, va fi la dispoziție oricînd și se va putea să se facă tot ceea ce va voi din el. Pentru a motiva arestarea, Iorga a depus el însuși împotriva lui Codreanu o plîngere pentru ultraj. În urma acestei plîngeri, un detașament al jandarmeriei a năvălit chiar în această noapte în vila lui Codreanu de la Predeal, l-a arestat și l-a adus la Tribunalul Militar din București. E un abuz să arestezi pe cineva în miez de noapte și să-l arunci în închisoare pentru un delict problematic. Dar exista dispoziția de a-l ucide și nu sînt treizeci și șase de feluri de a ucide un om în mod democratic,[27] căci Iorga le-ar fi adus, astfel, la cunoștință[28] și România e o adevărată țară democratică, aflată sub garanția și ocrotirea marilor puteri occidentale (p. 448). Stilul e admirabil cizelat, iar descrierea jalnicului statut de vasalitate al României interbelice este, din nefericire, de o actualitate amețitoare! La politica nemernică a conducătorilor la cheremul cărora ne aflăm astăzi se adaugă și lanțul nesfîrșit al trădărilor economico-juridice, între care nu uit să deplîng infestarea cu insecte mutante, îndeosebi cu paraziți performanți care să anihileze producția agricolă autohtonă de calitate…        

Promițînd unor tinere legionare exaltate care-l abordaseră pe stradă rugîndu-l să-l vadă pe Căpitan (ascultîndu-te că l-ai văzut e ca și cum l-am fi văzut noi însene[29]) (cf. pp. 437-441), tînărul jurnalist răspunzător de rubrica de fapte diverse hotărăște s-o facă nu în biroul procurorului, ci pe coridorul Tribunalului Militar și astfel îl poate descrie pe legendarul lider: Corneliu Zelea Codreanu e din Bucovina, provincia unde s-au născut soția lui Tudor Arghezi și Mihai Eminescu, cel mai mare poet român (…); e înalt, suplu și drept ca arborii și oamenii din nordul Moldovei și din Bucovina. Se spune că nu este un bun orator, dar că electrizează întotdeauna doar prin prezența sa. Cînd apare printre tineri, e un adevărat delir. Mulțimile aclamă, îl ovaționează și-l urmează peste tot. Scrie în stilul comunicatelor oficiale și manifestelor cu fraze scurte, precise și autoritare. Articolele sale te fac mereu să te gîndești la ordinele de zi. (…). Prezența mea îi repugnă, nu trebuia să mă aflu în calea lui. (…). Ochii lui se fixează asupra mea, precum două vîrfuri de lance, larg deschiși, ficși. Întreg trupul arestatului e în alertă. Mușchii i se contractă. Atenția îi este concentrată la maximum. Toate simțurile sale     s-au mobilizat intens. Mă examinează din cap pînă-n picioare. Cu o rapiditate vertiginoasă. Pe măsură ce mă examinează, neliniștea îi sporește. Privirea lui scrutătoare încearcă cu disperare să pătrundă în misterul prezenței mele pe culoar. Suport destul de greu să fiu astfel străpuns în carnea mea de săgețile ochilor săi. Este una dintre puterile sale, care explică ascendentul lui Codreanu asupra adepților săi. Se spne că nimeni nu poate să ascundă ceva de Căpitan. Cînd te afli în fața lui și cînd te privește cu ochii săi metalici, pătrunzători, dominatori, îi mărturisești totul. (…). În momentul în care Corneliu Zelea Codreanu e la cîțiva pași de mine, îmi dau seama că e foarte obosit. E tras la față. Are cearcăne la ochi. Nu e ras. Se știe că e bolnav. A fost de nenumărate ori încarcerat, bătut și torturat de poliție. Vreme de o iarnă a fost închis și păzit  într-o celulă umedă, fără încălzire. S-a îmbolnăvit de tuberculoză, nevindecîndu-se de ea nici pînă acum. Cu toate acestea, merge și înaintează cu pas sigur, cu capul sus, avînd încredere în sine. Codreanu se crede învestit cu o misiune divină:[30] salvarea țării sale. Are certitudinea că este predestinat pentru aceasta. E un mistic. (…). În clipa în care sosește la un metru de mine, sînt cuprins de o milă imensă pentru el. Văd clar pe chipul lui pecetea morții. „Toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.“ El, care vede tot, care înțelege tot, prevede tot și știe să dejoace toate vicleșugurile adversarilor săi, a omis un lucru esențial[31] și din cauza acestei omisiuni esențiale Corneliu Zelea Codreanu va muri. Va fi ucis. Văd moartea pe chipul său, în ochii săi, în mersul său. Dar nu-i pasă că a sosit ceasul morții. E, dimpotrivă, sigur pe victoria sa,[32] pentru că el continuă să creadă că îngerii îi sînt alături. Or, pe bună dreptate, îngerii nu mai sînt cu el. Dacă Zelea Codreanu ar fi avut o mamă ca a mea, ar fi aflat că cel care ridică o armă împotriva aproapelui său îi pune pe îngeri pe fugă. Cel care îndreaptă o armă spre semenul său este părăsit de îngerul lui păzitor și rămîne fără apărare. Cel care ucide o ființă omenească e oprit de la Sfînta Împărtășanie. Îi este interzis să se apropie de altar. Dacă intră într-o biserică, trebuie să rămînă în picioare, în apropierea ușii[33] și, înainte de momentul solemn al sfințirii darurilor, criminalul este obligat să părăsească biserica (…). Cel care ucide o singură ființă omenească va fi condamnat ca și cum ar fi distrus întregul univers, iar Codreanu l-a ucis, de mai multe ori, cu propria mînă. El a ordonat, de asemenea, credincioșilor săi să ucidă[34] pe studentul Stelescu, în 1936, cu o sută douăzeci de gloanțe de revolver, în patul lui de spital. Apoi, victima a fost tăiată cu topoarele la ordinul lui Codreanu. Nici un înger nu se mai apropie de el. Chiar și copiii știu aceasta (pp. 444-447). Desigur, preotul memorialist are dreptate: uciderea nu poate fi invocată ca armă politică în nicio împrejurare istorică, niciodată. E un adevăr care, cu cinism,  nu-i recunoscut de sataniștii vopsiți democratic și aflați la conducerea guvernului mondial actual. De aceea aceste așa-numite elite vîndute diavolului luptă cu înverșunare să îndepărteze omenirea de Biserică, de învățătura evanghelică, știind că atîta vreme cît vor mai exista necreștini pe lume, vor avea fideli executanți ai planurilor criminale, fie că le numesc viclean „pandemii“ (de fapt sînt plandemonii, cum s-a dovedit a fi fost cea mai recentă mascaradă covido-sanitară!), fie că le numesc fățiș războaie.

Îndeletnicirea de jurnalist îl pune pe tînărul de douăzeci și unu de ani în legătură cu avocata Ecaterina Burbea, pe care o observă atent: micuță delicată, foarte subțire. Pentru a părea mai înaltă, poartă escarpeni cu tocuri înalte. În ciuda tocurilor ei înalte, e tot măruntă. Are alura unei școlărițe rătăcite printre impozanții avocați care sînt așezați pe banca apărării. Trupul ei firav e ascuns din cap pînă-n picioare în impozanta și severa robă de avocată,[35] exact cum unele flori par ascunse în spatele propriilor petale. În picioare, în mijlocul sălii, domnișoara Burbea Ecaterina e ca o lalea neagră (p. 466). Pledoaria ei va determina achitarea unei tinere ce-l ucisese pe cel care o sedusese și voia s-o părăsească aruncînd-o ca pe o marfă inutilă din automobil. Ulterior răsunătorului proces, Ecaterina Burbea îi va deveni soție jurnalistului de la „România“.

Ca reporter pe front află că soldații germani primesc dimineața nu doar cafea cu lapte, pîine proaspătă și unt, ci și ciocolată și țigări (p. 524), în timp ce: Cea mai mare parte dintre soldații noștri n-au gustat niciodată ciocolată. N-au băut niciodată dimineața cafea cu lapte. Pe front, li se dă pîine uscată și o strachină cu zeamă caldă, de două ori pe zi (…). Sosind la Ungheni, am aflat că o unitate românească,[36] trecînd Prutul, n-a primit nimic de mîncare în primele două zile (idem).

Un fenomen astăzi de regulă uitat de istorici e surprins și analizat de memorialist: războiul a început de o săptămînă și sînt sute de prizonieri. Regimente, brigăzi întregi ale Armatei Roșii se predau germanilor fără luptă. Basarabia este în întregime eliberată. Nemții au trecut deja Nistrul și se îndreaptă spre Kiev, pe drumul Moscovei. Dacă înaintează cucerirea[37] germană cu această viteză, în cîteva luni întreaga Uniune Sovietică va fi ocupată. (…). În prima săptămînă de război, numărul evadaților care s-au prezentat voluntar ca prizonieri e de mai multe sute de mii. Aproape o jumătate de milion. Prizonierii sovietici, care se îndreaptă spre apus în coloane nesfîrșite de mai mulți kilometri, sînt încadrați de propriii lor ofițeri. Nu sînt încadrați de germani. Se îndreaptă spre localitățile care le-au fost indicate pe hartă. Poartă uniforme noi. Merg privind înainte, nu în jos, ca prizonierii, căci sînt evadați,[38] deci oameni liberi. A evada dintr-o închisoare înseamnă a deveni liber. Au evadat din Uniunea Sovietică. Nu sînt dezertori, nici trădători. Sînt oameni credincioși prerogativelor indestructibile de creaturi libere. Nu fug din țara lor pentru a-l ajuta pe cotropitorul străin. Fug, dimpotrivă, de regimul care ține poporul lor în sclavie. Doresc să-și elibereze țara de aparatul carceral care o terorizează (pp. 526- 527).

Colosala răsturnare s-a produs însă din cauza educației fantasmagorice a germanilor, care, sub Hitler, din grădiniță au crezut că sînt o rasă superioară, toate celelalte popoare fiind Untermenschen, adică suboameni. Înțelegînd deîndată aceasta, nenumărații prizonieri care evadaseră în primele săptămîni de război pentru a se ralia germanilor și a[39] răsturna regimul comunist s-au răzgîndit. S-au reîntors în Uniunea Sovietică, cu toate că știau că vor fi împușcați aici[40] și ei au fost împușcați cu toții[41] de îndată ce au pus piciorul pe pămîntul lor (…), căci e mai de dorit să mori decît să trăiești ca sub-om (p. 527). O scenă edificatoare va trăi mai tîrziu Ecaterina Gheorghiu, în așteptarea soțului ei, aflat încă în lagăr. Se afla în pensiunea din Ludwigsburg, unde stăpîna casei le spunea copiilor ei să fie cu luare aminte: kinder, uitați-vă bine la Frau Doktor și spuneți-i învățătorului vostru că se înșală. La școală vă spune că românii sînt Zigeuner, popor de culoare,[42] sălbatici. Uitați-vă, Frau Doktor e româncă. Nu e femeie de culoare. Are același ten ca noi. Ba e chiar mai [bine] instruită și mai [bine] cultivată decît noi. Trebuie să-i spuneți asta învățătorului vostru (p. 528).

Experiența ca reporter include și două săptămîni de navigare împreună cu echipajul de circa patruzeci de marinari pe submarinul Delfinul, în misiunea de a întări asediul Sevastopolului și blocada navală a Crimeii  (cf. p 529). Așa a luat ființă cartea lui Cu submarinul la asediul Sevastopolului, cu o prezentare de Ionel Teodoreanu.

Fiindcă nu numai la nemți era obligatorie în epocă discriminarea, fiind căsătorit cu fiica evreicei Eleonorei Burbea, lui Virgil Gheorghiu i se cere divorțul pentru a-și păstra legitimația de presă. Refuzînd indignat tranzacția, își pierde slujba, devenind printr-un concurs favorabil atașat cultural și de presă la Zagreb, în Croația. Acolo amare lacrimi a vărsat tînărul diplomat cînd regele-copil al României a decretat capitularea în noaptea de 23 august 1944.

Pînă în 1989 această tragică dată a fost impusă românilor ca sărbătoare națională, cu defilări somptuoase de mucava și stambă pe muzică de fanfară, cu aplauze, urale și cîntece urlate automat din megafoane, cu idioate zîmbete și fluturări de mîini, cu dansuri de Salomee posedată și veșminte împrumutate de pe la căminele culturale ce mimau continuarea tradițiilor. Cu uimire și indignare am descoperit după mai bine de douăzeci de ani de la așa-numita cădere a comunismului denumiri de străzi și chiar de localități românești purtînd pecetea trădării din acea vară în care osemintele răzeșilor-oșteni ai lui Ștefan cel Mare și Sfînt s-au răsucit în morminte! Am scris un articol publicat în revista „Memoria“ dar nu e de-ajuns! Primarilor și consilierilor acelor orașe / comune ce se încăpățînează să perpetueze amintirea unei calamități deghizate în sărbătoare, învăluind minciuna unei invazii într-o eliberare orchestrată cu ajutorul Occidentului cinic, le pun sub priviri rîndurile memorialistului care, din această pricină, n-a mai putut călca pămîntul captiv și jefuit al țării sale:

O, dulcea mea Românie! O, frumosul meu regat pierdut al României![43] Îmi amintesc de alte țări dispărute. Mă gîndesc la Ierusalimul distrus. La regatul Atlantidei, care s-a scufundat înghițit de valurile mării; așa cum a pierit regatul României, scufundat, înghițit de valurile invadatorilor sovietici. Mă gîndesc, în lacrimi, la cetarea Troia, distrusă și îngropată sub pămînt. În zori de zi, moartea Troiei mă obsedează. Această cetate, complet distrusă, continuă să trăiască. (…). Troia trăiește mereu mulțumită Iliadei (…) lui Homer. Grație Poetului.

Niciun popor, nicio țară nu pot să dispară atîta vreme cît există un poet care le cîntă.

Grație poetului, toate popoarele sînt nemuritoare și nesupuse distrugerii, morții și dispariției (…) (pp. 540-541).

Adaug, extrapolînd: atîta vreme cît prunci se mai nasc și scriitorii nu vor înceta să scrie românește, Țara Grădina Maicii Domnului nu va muri!

  

*

*    *

Al doilea volum capital din opera pr. Constantin Virgil Gheorghiu se intitulează Ispita libertății: memorii[44] și are ca dedicație Pentru MEA TU cu nota explicativă: Am aflat cuvintele Mea Tu la Terențiu, acest dedicat poet latin care a trăit în secolul al II-lea înainte de Hristos. În opera sa, Mea Tu – ori Tu a mea – semnifică, în traducere liberă, „iubita mea“. Am făcut din Mea Tu un nume propriu și i l-am dat soției mele. Acest nume nu-i aparține decît ei, în exclusivitate. Nicio altă femeie nu se numește Mea Tu (p. 5).

Ca moto, aflu o frază interogativă aparținînd lui Teodoret al Cirului (cca. 393 – cca. 457 ): „Există, oare, popoare și țări la care Domnul să nu mă fi trimis a-L căuta?“ (P.G. LXXX, col. 730)[45] (p. 7).

Capitolele cărții – majoritatea cu titluri situate la aceeași înălțime expresivă ca acelea din volumul apărut în românește înaintea acestuia – sînt: Cea mai neagră zi a poetului român, Șase diplomați într-o ambasadă în desființare, Misterioasa dispariție a atașatului militar, Ordinea regală este restabilită în patria cotropită. Poetul refuză să asculte de rege, Ultimele trei zile de imunitate diplomatică și de exteritorialitate a poetului, Îngerii nu sînt rîndunele, ca să ne părăsească în anotimpul rece, Poetul se bucură de o exteritorialitate asemănătoare celei a micului profet Iona în pîntecele chitului, Noaptea vieneză, Hotelul de lux al diplomaților români, Sfîntul Virgil, patronul meu și patronul antipozilor, Ultima livrare de perle, Poetul surghiunit pe vîrful muntelui, Ispitirea poetului pe munte, Muntele de metal, Lecțiile unui prinț oriental, fost bei și dragoman al sultanului Sublimei Porți Otomane, Vestalele de la Gottesgab, O pariziancă crescătoare de vulpi albastre pe Muntele de Metal, Dispariția ambasadorului german și a soției sale, O, zăpadă imaculată și pură, de ce ne-ai părăsit?, Chitul uriaș care l-a înghițit pe poetul român a murit, Un înger coboară din cer sub chipul unui ocnaș polonez pentru a-l conduce pe poet spre Occident, Extraordinara performanță oratorică a lui Frau Doktor în țara avocaților, Americanii îl capturează pe poet și pe soția sa, crezînd că i-au capturat pe regele și regina României, Un american din Tîrgul Cucului, Vizită nocturnă la cimitirul din Weimar, Automatic arrest ori încarcerarea automată, Americanii vînd sovieticilor orașul Weimar și închisoarea în care este încarcerat poetul român, Repetiție generală a propriei noastre morți, Eliberarea automată a poetului la capătul a doi ani de captivitate, Interdicție de ședere, interdicție de plecare, Heidelberg: teologie, greacă și foame, Poveștile românești de la Heidelberg, Îngerii se îndepărtează de mine, Canada n-a vrut să mă cumpere, Eva, sfînta din Buenos Aires, Imigrați clandestin în Elveția, Capătul drumului.

Un lait-motiv îngrozitor însîngerează scrierea spre a face imposibilă uitarea: „Ucideți! Ucideți! Ucideți! Pe pămîntul german nu există nimeni nevinovat, nici printre cei vii, nici printre copiii ce se vor naște. Executați instrucțiunile tovarășului Stalin zdrobind pentru totdeauna fiara germană în bîrlogul ei. Zdrobiți prin violență orgoliul femeilor germane. Luați-le ca pradă legitimă. Ucideți, ucideți, viteji ostași ai Armatei Roșii, în asaltul vostru irezistibil!“ E un apel-manifest la crime imprescriptibile al lui Ilia Ehrenburg care se găsește în arhivele Ministerului Afacerilor Externe din Bonn și la două instituții din München: Europa-Institut și Institut für Zeitgeschichte, după cum ni se indică în nota de la pagina 198.

Pagini de proză autentică se află în capitolul Extraordinara performanță oratorică a lui Frau Doktor în țara avocaților, personajul principal fiind mulțimea refugiaților. Analogia cu legendarii oameni fără gură care se hrăneau doar cu mirosuri prezentați de Strabon în Geografia sa este fabuloasă. Proști dar mulți, ca în nuvela lui Costache Negruzzi, cei peste o sută de oameni înfometați și abătuți din drumul lor dramatic provocat de dezastrul înaintării armatei roșii sovietice sînt atrași de mirosul de carne friptă emanat de un grătar încins din incinta unei lăptării nemțești. Ei se mulțumesc să-și umple nările, gura și plămînii cu mirosul de carne friptă. Sînt atît de înfometați și de obosiți, că nimic nu poate să-i îndepărteze. Mirosul de carne îi hrănește ca și cum ar fi oamenii fără gură descriși de Strabon. Mirosul de carne le dă puteri și plăcere (p. 265). Portretul colectiv este magistral conturat, cu un realism zdrobitor-ironic: Se hrănesc doar cu mirosul hranei și aceasta le e îndeajuns. Par mulțumiți. Savurează mireasma resturilor de carne, care continuă să scoată fum pe barele grătarului. Mănîncă cu voluptate această mireasmă prin nările lor dilatate. Nu cer nimic în plus. Sînt satisfăcuți de masa ce le este servită. Sînt germani, oameni civilizați, disciplinați, care detestă dezordinea. Stau cuminți, în ordine, precum copiii bine crescuți în fața unei vitrine. Mulțimea e îngrămădită în fața Deutsche Molkerei (p. 264). Cu o prezență de spirit eroică, Laleaua Neagră / Mea Tu pledează victorios dinaintea muncitorilor încuiați material-spiritual din lăptăria-depozit alimentar: Cheamă-l pe șef, imediat – îi poruncește ea unuia dintre muncitori în germana clasică, Hochdeutsch, învățată din copilărie; e limba oficială, în care populația primește, de regulă, ordinele stăpînirii. Oamenii simpli vorbesc Umgangssprache, limba comună, sau dialectul Mundsprache, din Saxonia, din Turingia sau din Prusia. Spune-i să deschidă Molkerei imediat – continuă ea, urcată în fața porții lăptăriei pe o bornă kilometrică. Să distribuie alimente refugiaților germani care s-au adunat în fața porții. Acești oameni sînt obosiți, extenuați. Au mers toată noaptea, le e foame, le e sete. Să deschidă imediat porțile lăptăriei și    să-i lase pe refugiații germani să intre înăuntru (p. 267).

Efectul asupra insului șef îmbrăcat într-o bluză kaki e formidabil: se îndreaptă ca și cînd ar lua poziție de drepți – comentează ironic prozatorul. Ca animalele dresate. Nu cunoaște decît un limbaj: ordinele. N-are decît o datorie pe pămînt: să execute ceea ce i se ordonă să facă (pp. 267-268). Ordinul telefonic al Molkereileiter-ul patron care este alertat de doi dintre subordonați e favorabil, căci i se spune, așa cum au aflat de la Rechtsanwalterin – avocata pledantă –, că sovieticii au ocupat deja orașul Aue și lăptăria va fi ocupată pînă seara. Pilduitoare și cu valoare de teribil avertisment este încheierea patetică a memorialistului: Un ropot de aplauze se ridică din mulțimea refugiaților, adunată în fața porții lăptăriei. Se strigă, se aplaudă, fără nicio reținere, încît ți se sparg timpanele, ca într-o arenă în timpul unei curse de tauri. S-ar putea spune că e o mulțime din sud, dezlănțuită, în bucuria ei, cînd taurul a fost ucis. (…). [Dar] nu pe soția [românului] o ovaționează și o aplaudă mulțimea;[ci] pe muncitorii care au deschis poarta, pe șeful nevăzut al lăptăriei, care le-a permis să intre și care a promis o rație de hrană fiecărui refugiat german (pp. 269-270). Realitatea e cruntă și, s-ar părea, perpetuă: mulțimea germanilor ajunși în preajma orașului Plauen în acel groaznic 1944 va primi un ecou dramatic din Piața Universității în 1990, din partea unor conaționali ai mei identic spălați pe creiere: „Noi muncim, nu gîndim!“ Zadarnic încearcă s-o consoleze soțul-poet pe brava pledantă: Isprava ta e demnă  de miracolele descrise în Legenda Aurea și în Biblie. Hristos a înmulțit pîinile, dar Hristos este Dumnezeu. Tu ai reușit, Mea Tu, doar prin cuvintele tale să deschizi ușile ferecate și zăvorîte ale Molkerei. Tu ai săturat mulțimile înfometate, tu ai prefăcut cuvintele tale în pîine și în lapte și ai hrănit pe fugarii înfometați ca sfinții taumaturgi (p. 271). Mulțimea refugiaților germani se comportă ca o masă posedată doar de instincte, cu nimic deosebită de o turmă de rumegătoare, ignorînd minunea; nicio conștiință trează, niciun glas uman, nicio remușcare, nicio urmă de recunoștință pentru aceea care le-a mijlocit potolirea foamei. E o masă terifiantă de roboți pregătită pentru noi și noi experiențe sociale, acest portret colectiv ilustrînd valoarea premonitorie a prozei pr. Constantin Virgil Gheorghiu. Indiferența mulțimii e încununată de interdicția muncitorului cu corp de stîlp de telegraf și voce de eunuc de a-i lăsa și pe cei doi refugiați români, la fel de obosiți și de înfometați ca nemții care deja intraseră, să beneficieze de o rație de hrană odată cu toți ceilalți în favoarea cărora pledase cu succes soția-avocată a naratorului. Argumentul cade ca trăsnetul: Die Ausländer Nicht Mit, Frau Doktor. Străinii nu intră (p. 270). Avocata  rezumă cu un realism dureros, plîngînd în hohote, situația: Am deschis porțile ferecate ale lăptăriei pentru ei, cum se deschid fiarelor înfometate porțile staului lor. N-au încercat, nici n-au visat să ceară pîine și eu le-am deschis tuturor depozitele pline de pîine, de lapte și de carne. S-au aruncat cu toții ca o turmă înfometată către iesle, iar eu, care le-am deschis porțile abundenței, eu am fost respinsă… Au intrat cu toții să se îndoape, brutele, și mie mi-au barat drumul – mie, care am făcut să se deschidă porțile. Aveam dreptul să intru prima. Trebuia să cadă în genunchi în fața mea, cu adîncă recunoștință și, în loc de asta, mi-au barat drumul. Nici măcar nu m-au lăsat să-i privesc cum mănîncă… (p. 271). Nu cumva indiferența mulțimii „civilizate“ descrise de memorialist față de nedreptatea căreia i-a căzut o ființă umană de alt neam seamănă dureros cu nenumărate alte injustiții despre care presa contemporană nu prididește a-și informa cititorii?… Toți cei care, naivi, am socotit intrarea României în Uniunea Europeană ca un act politic firesc, tardiv-reparator pentru umilințele și torturile pe care ne-au obligat, tot ei, occidentalii, prin reprezentanții lor legitimi, să le îndurăm o jumătate de veac în urma experimentului comunist, merită să reținem cuvintele neamțului cu voce de eunuc și corp ca un stîlp de telegraf care a trîntit poarta cu piciorul dinaintea unor semeni ai săi înfometați: Die Ausländer Nicht Mit!…

Însă germanii își dezvăluie dinaintea scriitorului fin psiholog și însușiri admirabile precum acelea ale unei familii trăind în Gottesgab, cizmari renumiți, mai precis ale unui văduv (Schuhmacher) rămas acasă cu două fiice adolescente (Backfische), cei doi fii fiind plecați pe front. Își cîștigaseră renumele celor mai buni meseriași din munți. Răspunsul la salut al bărbatului foarte slab, înalt, cu păr cărunt, ale cărui șuvițe îi cad rebele pe frunte (…), cu mustăți lungi, căzute, părînd asemenea portretului lui Friedrich Nietzsche (…), cu sprîncenele (…) groase (…) zbîrlite (…), purtînd un șorț mare de piele, care îi ajunge pînă la gît, acoperindu-i pieptul și genunchii mă lămurește asupra caracterului său: Grüss Gott – Dumnezeu să vă binecuvînteze. La remarca soției vizitatorului:

– Aveți două fiice foarte frumoase, el răspunde iarăși lămuritor pentru cititor:

– Am și trei băieți, corectînd intervenția fiicei celei mari, de șaptesprezece ani, care se mira că tatăl ei a uitat să numere: Am trei băieți. Logodnicul tău e și el fiul meu. Cel de-al treilea fiu. Nu sînteți tu și logodnicul tău copiii mei? Nu sînt eu tatăl vostru, al amîndurora?

– Ba da, tată, răspunde fiica mai mare (p. 145). E o familie creștină, cu nimic deosebită de cele românești tradiționale. Chiar și răspunsul dat cu prilejul altei vizite de una dintre cele două fete întrebate dacă vor fugi din fața rușilor alcoolici, violatori și criminali „Wir Sind die Hiesige“ = sîntem de aici, localnice, autohtone, mi se pare o dovadă de trăire creștină, răspunsul lor putînd fi completat prin: ce-o vrea Dumnezeu asta se va petrece, ori facă-Se voia Lui. Memorialistul comentează însă mitologico-poetic: Sînt gata să moară (…) precum vestalele care se lasă îngropate de vii pentru  greșelile lor ori pentru greșelile istoriei. Îngropate de vii pentru a-și împlini misiunea lor de vestale, a păzi focul sacru al căminului și al vieții. (…). Vestalele sînt crini ai istoriei, lotuși, adevăratele autohtone. Hiesige. Petele cele mai albe și mai imaculate de pe tărîmul istoriei. (…) Doar un Hiesiger poate domina istoria precum munții. Doar autohtonele au un viitor,[46] căci mîine fără ieri e lipsit de orice sens. Nu există viitor fără trecut, așa cum nu există zid fără fundație, copac, floare ori plante fără rădăcină (pp. 149-150).

Cu umor fin – care alunecă pe alocuri în ironie –, totodată cu sinceră uimire ajunsă pînă la perplexitate și dezamăgire sînt caracterizați americanii; mai întîi redau un prim contact, petrecut undeva, în Germania, pe o pajiște, într-o scobitură de pămînt, la adăpost de privirile oamenilor care trec pe drum (cf. p. 275), unde tinerii fugari au adormit răpuși de oboseală și de foame, iar bărbatul se trezește brusc și constată că: sîntem încercuiți de trei indivizi cu chipuri mînjite cu vopsea ocru și verde. Țin îndreptate spre noi armele lor automate. De această dată, sîntem pierduți. Cu ochii căscați, cu sîngele înghețat în vine de frică, îi examinez pe atacatori. Pe hainele lor nu se află nici steaua roșie, nici secera și ciocanul. Nu sînt, așadar, sovietici. Nu sîntem capturați de Armata Roșie. Dumnezeu ne-a salvat, căci oricît de sîngeroși ar fi tîlharii, nu-i egalează niciodată în sălbăticie pe sovietici. Și cei trei răufăcători care ne înconjoară, ca-re-și țin armele îndreptate spre noi, nu sînt sovietici: sînt tîlhari. Chipurile lor sînt colorate precum cele ale tîlharilor ordinari, poartă caschete metalice acoperite de o plasă, precum năvoadele pescarilor. În ochiurile plasei de pe căștile lor metalice au crenguțe verzi. Poartă bluzoane kaki și pantaloni colanți, strînși pe picior, precum luptătorii de la bîlci, îmblînzitorii de fiare și trapeziștii. Sînt toți trei încălțați cu rangeri, botinele cu carîmbi înalți și cu talpă de cauciuc. Armele cu care ne amenință sînt schelete de arme. Ca la mecanismele de ceas scoase din carcasa lor, se vede tot ceea ce este în interior: țeava, cartușele, resorturile, opritorul trăgaciului. Armele nu au nici patul puștii, nici călcîiul patului. Nimic. Piese metalice de culoarea ruginii, fără să strălucească ceva:[47] nici cea mai mică bucățică de lemn, fără nicio înfloritură, adevărate schelete de arme automate,[48] precum corpul unui om ori al unui animal căruia i s-a scos pielea și i se văd descoperite toate organele interne. Nu putem să ne mai salvăm, sîntem încercuiți. Așteptăm ca ei să ne spună la fel ca toți tîlharii: „Banii sau viața“[49] (pp. 275-276). Diferența dintre ceea ce-și imaginase memorialistul că sînt americanii judecînd după propaganda făcută prin presă ori prin cinematografie și realitate e amuzant-antitetică: Americanii sînt înalți și e normal să fie astfel, căci ei sînt de origine nordică. Sînt sportivi, viteji, îndrăzneți. Cei trei tîlhari care ne înconjură și ne amenință cu armele lor bizare sînt opusul tipului american. Sînt scunzi, slabi, subalimentați. În ciuda vopselei, îți dai seama că chipurile lor sînt palide. Tremură de frică, cu toate că sînt înarmați. Le e teamă de noi, cînd nouă ar trebui să ne fie teamă de ei. Sînt deghizați ca pentru carnaval. Hainele lor, cu pantaloni colanți, cu rangerii cu talpă triplă și mai ales caschetele metalice acoperite cu frunze verzi sînt ridicole. Nu se poate să fie americani, nici militari (…) (p. 277). De tot hazul e ignoranța celor trei soldați, care nu numai că habar n-au că există și români în Europa, dar nu fac diferența între stema țării imprimată pe pașaport cu fotografia regelui Mihai pe fila din dreapta și fotografia posesorului Virgil Gheorghiu pe fila din stînga, atribuindu-i o falsă identitate! Euforia lor nătîngă de a fi capturat pe regele și pe regina României e puerilă, după cum e și convingerea că în Germania trăiesc Werwölfe, adică vîrcolaci – foarte periculoși pentru soldații americani (cf. p. 280)! Bizareriile acestui prim contact cu americanii continuă, căci românii cărați ca trofee într-un jeep – un schelet de mașină-automobil, semănînd cu o insectă uriașă (cf. idem) – constată pe drum că sînt foarte bine dispuși. La fiecare zdruncinătură a jeepului scot sunete stridente de plăcere, de voluptate și de bucurie  (cf. p. 281), dar sînt bizari, stranii, nu fac nimic la fel ca ceilalți oameni. Din partea lor te poți aștepta la orice. Se comportă la fel ca automatele, fără să raționeze, fără să gîndească la ceea ce fac,[50] ca și cum ar fi fără rațiune. (…). Nu vorbesc între ei. Probabil nu au nimic să-și spună. Nimic să comenteze. Scot din cînd în cînd onomatopee, fără niciun motiv aparent și mestecă fără încetare chewing-gum. Privindu-i pe americani mestecînd cu atîta seriozitate, mă gîndesc la vaci,[51] căci vacile rumegă la fel cum americanii mestecă chewing-gum. Chewing-gum-esc poate. Un autor uitat scria într-o carte publicată la Paris în 1903 „că unitatea națională a poporului Statelor Unite ale Americii are ca liant chewing-gum-ul“. Chewing-gum-esc poate pentru a arăta că sînt americani ori poate pentru a se recunoaște între ei (p. 283). Portretul colectiv continuă psihanalitic: Am constatat mai apoi că americanii, încă de cînd rechiziționează o casă și se instalează aici, primul lucru pe care îl fac e de a smulge perdelele și draperiile de la ferestre. Nu suportă nici covoarele ori abajururile. Becurile goale răspîndesc o lumină violentă, lipsită de orice mister. Mulțumită abajururilor, lumina creează însă minunate simfonii, visuri, povești, ca și cum ai compune muzică cu viori, harpe și violoncele (p. 285). Cu ajutorul unui locotenent fericit de-a mai putea conversa în limba maternă, dar cu un puternic accent moldovenesc (cf. p. 285), ajuns ofițer în armata americană, identitatea celor doi refugiați e lămurită. Înainte de aceasta, e amuzant însă dialogul locotenentului cu superiorul său, un colonel care are aceleași grave lacune ca soldații în privința României:

– Ocupați-vă mai întîi de regele și regina României, care sînt într-un post de comandament aproape de Plauen – îi ordonă el locotenentului.

– E o neînțelegere (…). Soldații noștri n-ar fi putut să-i captureze pe regele și regina României.

– Și de ce n-ar fi putut? Vă îndoiți de vitejia soldaților noștri?

– E o știre falsă. (…). Soldații nu puteau s-o captureze pe regina României pentru că ea nu există. România n-are regină. Regele e celibatar.

– Din moment ce soldații au capturat-o pe regina României, înseamnă că există. Spuneți că regele e celibatar, dar poate că s-a însurat între timp. Toți oamenii sînt celibatari înainte să se însoare. Mergeți și-i interogați.

– Regele României nu putea fi capturat, fie celibatar, fie căsătorit. I-am văzut fotografia acum două zile în presa americană, pe peronul palatului său de la București, în compania a trei mareșali sovietici și a Anei Pauker, noul ministru al României. Nu poate să fie în același timp la București și aici, la Plauen.

– Mergeți și verificați (…) (p. 286).

Concluzia ofițerului e justă:

– De cum am văzut pașaportul dumneavoastră am înțeles eroarea. Acești imbecili au alertat degeaba întreg statul-major al armatei americane (idem).

Identitatea locotenentului e dezvăluită fără comentarii:

– Numele meu e Ștrul. Locotenentul Ștrul. M-am născut la Iași, în cartierul Tîrgul Cucului. (…). Sînt doctor în drept al Universității din Berlin. Ni s-a promis marea cu sarea dacă plecăm în Statele Unite. (…). Am practicat diverse meserii care nu aveau nicio legătură cu studiile mele. Astfel, cînd mi s-a propus să intru în serviciul contra-spionajului militar și să capăt un serviciu în armata de ocupație americană în Germania, cu gradul de locotenent, am acceptat fără nicio ezitare. (…). Americanii nu au oameni pentru acest gen de misiune. Nu cunosc nici Europa, nici o altă țară din lume (p. 287).

Românul cu nume curat evreiesc devenit locotenent american îi interoghează pe soții Gheorghiu și, bine informat, le expune opinia sa despre situația ingrată a României:

– Regele României, oamenii politici și diplomatici s-au întors și au colaborat cu ocupantul sovietic nu pentru că sînt proști, naivi sau trădători, ci pentru că americanii și mai ales englezii le-au dat asigurarea că nu vor fi ocupați, că-și vor reafla independența și libertatea după război. Americanii și englezii au înșelat România. Greșeala regelui, a guvernului, a armatei și a poporului român e că au avut încredere în ei. E singura lor greșeală. Nici un român n-a avut vreodată încredere în ruși, dar cu toții și întotdeauna au avut încredere în englezi și în americani. Și aceasta i-a pierdut. (…) (pp. 289-290).

E la curent și-i înștiințează pe proaspăt eliberații din lagăr despre:

– Planul Morgenthau, adoptat de președintele Roosevelt, consistă în a aduce Germania după război la stadiul de stat pastoral. Strict pastoral și agricol. Germania nu trebuie niciodată să se mai ridice. Vor fi dărîmate uzinele, furnalele, vor fi distruse siderurgia, minele, topitoriile,[52] orașele, tîrgurile, totul. Germania va fi redusă la stadiul pastoral, germanii fiind transformați în crescători de vite. Chiar și creșterea vitelor mari, a cailor va fi interzisă. Teama de vîrcolaci inoculată de americani face parte din acest plan (p. 291).

Astfel de uneltiri odioase la adresa unor națiuni în numele păcii, al civilizației avansate și al bunăstării îmi sînt cunoscute și actualmente poartă numele magic „globalizare“ iar tehnic „resetare“.

Ridicîndu-se la înălțimea marilor romane realiste, pe lîngă portretele protagoniștilor, cartea oferă și alte caracterizări memorabile individuale: Fräulein Hildegard – secretara ambasadorului german Slink –, doamna Brille – spioană bună cunoscătoare a limbii române –, Ekrim Bei – prinț albanez –, invalidul ocnaș polonez ș.a. Interferența acestor persoane (devenite datorită harului de prozator personaje) cu precara și dramatica existență a soților Gheorghiu denotă exemplar omniprezența divină. Rețin dintre acestea pe cel mai convingător, din capitolul cu titlu semificativ Un înger coboară din cer sub chipul unui ocnaș polonez pentru a-l conduce pe poet spre Occident: Un om de vreo patruzeci de ani, care poartă o manta militară foarte uzată (…) arsă de soare și de vînt (…). Ține în mîna stîngă o bîtă de cioban. Pe cap are o căciulă de blană, foarte murdară și foarte ponosită, pe care a găsit-o poate la gunoi (…). Dinții îi sînt cu toții stricați, nu mai are în gură decît cioturi negre și putrede. E foarte slab și ras prost. În timp ce vorbește, o pulpană din mantaua lui lungă se ridică. Poartă încălțăminte cu talpă de lemn, ori mai degrabă saboți care au fost transformați în cizme cu ajutorul unei vechi perechi de jambiere kaki. Nu are șosete. Pare, la prima vedere, foarte bătrîn, dar cel mai probabil nu are mai mult de patruzeci de ani (pp. 216-217). Vagabondul întru totul respingător fizic se dovedește un trimis de Sus pentru cuplul de români, fiindcă știe să-i scoată din orășelul Aue salvîndu-i de la groaznicul destin pregătit de satanica armată a monstrului Stalin. Autoportretul sufletesc al insului, care se dovedește, pe deasupra, infirm, avînd piciorul drept amputat de deasupra coapsei și din această cauză înaintînd ca un cangur, este și el excepțional: Nu înțeleg [româna] (…) Am auzul foarte fin. Aud tot ce vorbiți, tot ce șușotiți între dumneavoastră, în limba dumneavoastră. Ghicesc ce înseamnă fiecare cuvînt. Percep cel mai slab zgomot de la zece metri depărtare. E o chestiune de antrenament. Vreme de mulți, mulți ani, n-am făcut decît să-mi perfecționez auzul, timpanul meu, urechile mele. La acest capitol pot să mă laud că sînt un campion,[53] că am devenit un campion fără să vreau, prin forța împrejurărilor. M-am antrenat ziua și noaptea în închisoare, în celula mea subterană. Acolo nu aveam contact cu lumea dinafară decît prin urechile mele. Am învățat să aud prin ziduri. Descifrez pașii așa cum ai descifra literele ori hieroglifele. Înțeleg cuvintele străine după tonul cu care sînt pronunțate, ca și cum aș cunoaște limba. Închisoarea este o academie, un conservator,[54] pentru a-ți dezvolta urechea, pentru a-ți ascuți auzul. Cînd rămîi închis într-o celulă subterană, ani și ani de zile, singur, ți se întîmplă să ai un auz atît de fin, că auzi seva urcînd prin trunchiurile copacilor din curte, fără ca măcar să-i vezi. Auzi zbaterea de aripi a păsărilor de deasupra închisorii și înveți să le cunoști speciile după fîlfîitul aripilor lor. Poți chiar să auzi zgomotul stelelor căzătoare. Niciun muzician, niciun compozitor nu poate avea urechea la fel de fină ca cel întemnițat, închis sub pămînt, în celula de beton a condamnaților la moarte. Știți că pot să aud noaptea foșnetul viselor care îmi trec prin cap? După un asemenea antrenament, e un joc de copii să auzi și să înțelegi ce spuneți dumneavoastră, în spatele meu. Nu vorbesc românește, dar înțeleg fiecare cuvînt pe care vi-l spuneți unul altuia. Nu puteți să aveți vreun secret față de mine. Citesc gîndurile din mințile dumneavoastră, ca printr-un cristal. În virtutea acestor puteri l-am ales pe soțul dumneavoastră ca tovarăși de cale, doamnă (pp. 236-237). Argumentul însoțirii temporare e psihologic convingător: Dumneavoastră nu numai că mă faceți să nu-mi fie frică, ci mai mult, alături de dumneavoastră mă simt în siguranță. Poate că e o prostie, dar asta e. Alături de dumneavoastră nu-mi mai este frică. E un miracol, căci mi-e teamă de toată lumea, absolut de toată lumea. Mi-e teamă chiar și de umbra mea. Mi-e teamă de mine însumi cînd mă uit în oglindă și dumneavoastră îmi împrăștiați teama mea (…),[55] teamă de toată lumea, chiar și de oamenii care îmi vor binele. Sînt precum cîinii care au fost atît de mult bătuți, că fug chiar și atunci cînd le arunci o bucată de pîine. Cu toate că văd că le-ai aruncat o bucată de pîine și nu o piatră, nu îndrăznesc să se apropie și să o ia. Ei bine, sînt asemenea acestor cîini bătuți. Nu mai am încredere în nimic și în nimeni. Mi-e teamă de toți și de toate;[56] o teamă cumplită. De cînd am fost torturat de oameni pînă la a-mi da sufletul, orice om este pentru mine un vampir, un lup turbat. Și fug de ei. Sînteți singurul de care nu mă înspăimînt. Și m-am apropiat de dumneavoastră eu, care fug de orice om (pp. 222-223). O scenă petrecută la un popas îmi amintește de o pagină din capodopera Ora 25: Ocnașul își acoperă piciorul de lemn, mai întîi cu pijamaua, apoi cu mantaua. Cu mîna stîngă, scoate din ranița sa pachetul înfășurat în hîrtie albastră, fără să-l desfacă în întregime, și începe să mănînce. Mănîncă pîinea firimitură după firimitură, culegîndu-le în palma de la mîna sa cea dreaptă și ducîndu-le la gură ca pe grăunțe. E un fel de ritual, precum cel al preotului de la altar. Orice firimitură este adunată cu grijă, ceremonios, ca și cum ar fi consacrată, ca și cum pîinea sa ar fi fost gata să fie prefăcută în cuminecătură. E felul de a mînca al ocnașilor, presupun. Prefăcînd pîinea în firimituri și mîncînd-o astfel, puțin cîte puțin, au impresia că mănîncă mai mult. Au iluzia că fiecare firimitură e o îmbucătură întreagă. Înșelîndu-și stomacul, își înșală foamea. Mîncîndu-și pîinea lor prefăcută în firimituri nu doar că o economisesc, dar fac, de asemenea, ca masa să dureze mai mult (p. 238).  

Constatările și comportamentul ocnașului polonez sînt confirmate din plin și de memorialistica apărută la noi după 1990, dar la Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Aspazia Oțel Petrescu ș. a. trebuie subliniată perspectiva preponderent creștină.

Pline de miez și demne de a fi memorate sînt enunțurile gnomice personale sau preluate presărate de-a lungul acestui volum: Pierderea patriei pentru un om este o repetiție generală a morții (p. 12); Cînd un om moare, întreg universul trebuie să fie în doliu (p. 19); A fi creștin înseamnă a crede cu tăria fierului, cu o încredere absolută în împlinirea minunilor, căci Dumnezeu, Care a făcut legile naturii, poate să le desfacă dacă[57] vrea și cum vrea (pp. 32-33); Adevărul nu e o chestiune de număr. Dimpotrivă, cel care caută realmente adevărul nu trebuie niciodată să urmeze mulțimii. Biblia ne învață: „Să nu te iei după cei mai mulți“ (Ieșirea 23, 2). „Mulțimea nu discerne niciodată adevărul de minciună. Mulțimea face totul la întîmplare“ (Platon, Criterion, III). „Adevărul nu se cîștigă găsindu-și aderenți, ci se pierde întotdeauna, cu cît cîștigă mai mulți“ (Søren Kierkegaard, Journal, XI, A, 406) (p. 37); E întotdeauna de preferat să mori înaintînd spre un ideal foarte înalt decît să nu pornești deloc la drum (Origen, G. C. S. VI, 189) (p. 39); Îngerii nu sînt rîndunici ca să ne părăsească în anotimpul rece (Joseph Saenz de Aguire, Theol. S. Anselmi, tom III, sec. 4, Dis. 125) (p. 43); „Doar ființelor neînsuflețite și lipsite de rațiune le e caracteristic să se lase conduse după bunul plac de către o voință străină. Firea rațională și gînditoare, dimpotrivă, dacă lasă deoparte libertatea, pierde îndată privilegiul de a gîndi. La ce i-ar mai folosi, într-adevăr, rațiunea, dacă puterea de a alege după voia sa ține de un altul?“ (Sfîntul Grigorie de Nyssa, P. G. XLV, col. 77 c) (p. 45); Omul este singura creatură din univers care a fost făcută vertical,[58] ca să nu privească numai în jos, spre pămînt, precum patrupedele, ci și spre înalt,[59]căci omul este theathropos: pe jumătate pămîntesc, pe jumătate ceresc. Jumătatea pămîntească a omului este supusă legii gravitației, e atrasă către pămînt. Dar cealaltă jumătate, cea care nu este pămîntească, este atrasă către înalt, către cer, precum flăcările. Mișcarea ascensională este în firea omului (…) (p. 92); Omul este o plantă cerească, ale cărei rădăcini se află în cer (Platon, Timeu, 90 B) (p. 93); (…) cei care-și sacrifică viața pentru libertate nu mor. Ei trăiesc pentru totdeauna în memoria poporului lor. Eroii sînt veșnici (p. 106); Cel care nu poate să deschidă poarta Raiului să aibă cel puțin bunul simț să o lase pe cea a infernului închisă (p. 110) etc.      

Cînd am citit Jurnalul fericirii al pr. Nicolae Steinhardt nu credeam că voi avea vreodată ocazia să aflu o scriere pe măsura acelei capodopere; iată însă că Pronia a vrut să fie zămislită aproape sincron una situată aproape la aceeași amețitoare înălțime. Doar inconvenientul conceperii Memoriilor pr. Constantin Virgil Gheorghiu în franțuzește necesitînd interpunerea în receptare a traducătorului („trădarea“ implicită actului tălmăcirii lui Gheorghiță Ciocioi se manifestă, din fericire, nu în duh, ci în formă[60]!) face posibilă o diferență valorică.

[1] Traducerea din limba franceză de Gheorghiță Ciocioi a volumului Mémoires, Le temoin de la vingt-cinquème heure, Paris, Librarie Plon, 1986 a apărut în București, la Editura Sophia abia în 2017.

[2] Nu pot să-mi ascund îngrijorarea ca pedagog: cresc mereu procentele de analfabeți funcțional scoși anual de pe băncile Școlii din cauza „reformelor“ dictate de afară spre aplicare în învățămîntul de stat!

[3] https://www.magazincritic.ro/2023/09/24/meditatii-educative-subiective/

https://limbaromana.org/revista/argumente-pentru-o-educatie-teantropica/

[4] Aici, greșit, traducătorul sau tehnoredactorul a pus virgulă! Cu riscul de a plictisi cititorii, voi insera în subsolul acestor pagini numeroasele abateri din această traducere căci nu noi sîntem stăpînii limbii, ci limba este stăpîna noastră, după cum afirma genial Mihai Eminescu.

[5] Desigur, realitățile s-au schimbat mult! Mărțișorul și lacul Cocioc de odinioară au devenit în prezent componente ale cartierelor sectorului 4! După cum se știe, nici bunăstarea materială a lui Tudor Arghezi nu s-a perpetuat după fatala transformare a țării în satelit sovietic!

[6] Am pus aici virgulă în locul punctului din aceleași rațiuni lingvistice prezentate în articolele mele intitulate Hapul lingvistic: sintagma următoare nu are valoare de enunț. Reformulez ceea ce am afirmat în nota 4: de-a lungul acestui articol am mai procedat la fel, din respect pentru sintaxa limbii române și pentru cititori.

[7] Am înlocuit punctul, fiindcă aici virgula conferă cursivitate stilistică și logică mesajului.

[8] Fiindcă tot este vorba în text despre artă, am găsit de cuviință să modific sintaxa enunțului care apare în traducere: „Dar orice operă are ea vreun alt scop decît bucuria de a crea?“

[9] Am eliminat de aici un neavenit „cît“, fiindcă traducătorul a uitat de folosirea anterioară obligatorie a corelativului „atît“!

[10] În traducere substantivul e trecut greșit la singular!

[11] Am eliminat punctul nejustificat sintactic.

[12] Idem.

[13] Idem.

[14] În text e omis eronat articolul hotărît preluat de adjectivul antepus substantivului.

[15] Am înlocuit punctul cu virgula.

[16] Idem.

[17] Idem.

[18] Idem.

[19] Am eliminat virgula dinaintea conjuncției copulative.

[20] Din nefericire, cînd interese economice ori politice se interpun, așa cum s-a petrecut, din păcate, în 1993, academicienii votează reguli contrare evoluției firești a scrisului românesc, chiar dacă filologii s-au pronunțat împotrivă (e cazul academicianului Ion Coteanu) ori s-au abținut (e cazul academicianului Emanuel Vasiliu)! Că n-a fost vorba nici măcar de o prealabilă dezbatere științifică reală e o dovadă clară de manipulare politică a deciziei cu pricina. Singura posibilitate a specialiștilor a rămas… încălcarea regulilor în cauză, respectîndu-se spiritul veșnic al limbii românești, care e deasupra oricăror titluri efemere, așa cum s-a demonstrat cu alte prilejuri și se va demonstra, desigur, și-n această speță. Detalii pentru cei interesați de subiect se găsesc în https://limbaromana.org/revista/altcumva-despre-originea-romanilor/

[21] În asemenea cazuri a fost vorba, desigur, despre tragedii, nu doar de drame.

[22] Am înlocuit din nou prin virgulă punctul.

[23] Idem.

[24] Referirea la Sfînții Martiri Brâncoveni o face scriitorul omițînd regretabil din enumerarea numelor fiilor domnitorului muntean pe Sfîntul Ștefan: Aceasta s-a petrecut cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, pe 15 august 1714, de praznicul Sfintei Maria. Domnitorul a fost decapitat cu iataganul înaintea sultanului, ca și fiii săi, Constantin, Radu și Matei, cel de pe urmă neavînd decît 11 ani (p. 447). Nu se explică nici omiterea numelui cumnatului domnitorului, Sfîntul Martir Ienăchiță / Ianache Văcărescu, acesta fiindu-i memorialistului și înaintaș ca poet, așa cum scrie consecvent despre sine pr. Constantin Virgil Gheorghiu (a se revedea titlurile capitolelor deja enumerate)!

[25] În text, eronat, substantivul e la singular; eroarea se repetă două rînduri mai jos.

[26] Am înlocuit punctul prin virgulă.

[27] Am înlocuit punctul cu virgula.

[28] Am eliminat punctul.

[29] În traducere, greșit, „înșine“ (însă e de acordat adjectivul pronominal de întărire cu femininul, nu cu masculinul!).

[30] Am înlocuit punctul, căci e mai potrivit acest semn de punctuație.

[31] Am eliminat punctul lăsînd enunțul să evolueze sintactic firesc.

[32] Am înlocuit punctul cu virgula.

[33] Am eliminat virgula.

[34] Idem.

[35] Am făcut acordul în gen al substantivului folosit ilogic la masculin, „avocat“, și am eliminat punctul, pentru atașarea firească frastică a incidentei.

[36] Am evitat cacofonia, eliminînd pronumele relativ „care“ și am trecut verbul la gerunziu!

[37] Am evitat cacofonia prin inversarea acestor cuvinte.

[38] Am eliminat punctul și am pus virgulă.

[39] Am adăugat prepoziția, omisă eronat de tehnoredactoră.

[40] Am eliminat punctul.

[41] Idem.

[42] Idem.

[43] Aici se impunea semnul exclamării! Dar redactora cărții a omis aceasta (v. p. 540).

[44] Traducerea din limba franceză de Gheorghiță Ciocioi a volumului Mémoires, L ҆ épreuve de la liberté, Paris, Édition du Rocher, 1995, însumînd 354 pagini, a apărut în București, la Editura Sophia în 2019.

[45] Aici am pus între virgule adverbul oare, așa cum se cuvine, căci nici traducătorul, nici redactora Diana-Cristina Vlad nu au catadicsit s-o facă. La fel ca și-n prima parte a eseului critic de față, am fost obligat să îndrept tacit o serie de erori de limbă care nu pot fi puse doar pe seama neglijenței, ci – vai! – și pe seama precarității unor cunoștințe elementare de exprimare în scris. O parte dintre greșeli le-am corectat cu explicațiile de rigoare atît în notele de subsol ale acestui articol, cît și în serialul meu Hapul lingvistic.

[46] Aici am modificat punctul în virgulă.

[47] Aici am înlocuit punctul pus de traducător prin două puncte, după topica românească, întrucît nu urmează o frază, ci doar detalii.

[48] Similar situației precedente, aici am înlocuit punctul printr-o virgulă.

[49] Pentru cursivitatea textului citat, n-am utilizat linia de dialog, ca în traducere, folosind ghilimelele care mi se par că redau mai expresiv ideea unei convorbiri imaginare.

[50] Am pus virgulă în locul punctului.

[51] Am pus și aici virgulă, pentru a nu rupe curgerea frazei.

[52] Am transformat punctul în virgulă.

[53] Idem.

[54] Idem.

[55] Idem.

[56] Aici am transformat punctul în punct și virgulă.

[57] Am înlăturat aici ruptura de principală a subordonatei introduse prin „căci“ și grava cacofonie din alăturarea „să le desfacă cînd“!

[58] Am eliminat punctul înlocuindu-l cu virgula pentru a uni subordonata finală de regenta ei.

[59] Idem.

[60] Spre a contura o vagă idee despre erorile din volumele comentate, am făcut trimiterile la subsol. Există însă și erori de limbă – le-aș numi antologice! – dintre care pe cîteva le-am semnalat separat în serialul meu Hapul lingvistic (v. Atelierul de adevăruri sau  https://www.magazincritic.ro/2023/09/28/hapul-lingvistic-28/

https://www.magazincritic.ro/2023/10/19/hapul-lingvistic-29/

https://www.magazincritic.ro/2023/10/31/hapul-lingvistic-30/)