Cornel Constantin Ciomâzgă: Se întorc morții acasă[1]
În locul unui proces al comunismului în România (evitat cu grijă de puterea neocomunistă instalată temeinic după 1990 cu asentimentul marilor puteri planetare văzute și – mai ales! – nevăzute[2]), memorialistica a condamnat fără drept de apel această orînduire satanică instaurată prin fraudă electorală și prin forță militară.
Așa cum speram, și arta (literatura, plastica, sculptura, cinematografia, teatrul) a început să utilizeze tot mai curajos subiecte carcerale din timpul regimului dejisto-ceaușist, spre îngrijorarea unor „decidenți“ care au început a intra în panică – după cum arată recenta „lege anti-legionară“ frizînd absurdul, pe care, majoritar, intelectualii au dezavuat-o[3].
În literatură, pe lîngă scrierile în proză semnate de Aurel State, Florin Constantin Pavlovici, Dan (Dumitru) Lucinescu, Aspazia Oțel Petrescu, încă nedesprinse de memorialistică, un pas important (dar nu convingător, din păcate) l-a făcut Doina Jela prin Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar (1999). Această carte-document mi se pare a fi treapta necesară urcușului realizat în manieră salutară, cu mijloacele marii literaturi (nu tocmai surprinzătoare, așa cum voi puncta în cele următoare) de Cornel Constantin Ciomâzgă.
Mă refer la al doilea roman semnat de acest jurnalist și om de teatru, Se întorc morții acasă, care îl consacră ca prozator. E o carte zguduitoare prin tramă, ciudată pe alocuri prin scriitură, originală prin structură, elegantă prin aspect (grafica îi aparține autorului). Față de Lucrarea, apărută în 2004 și apreciată unanim[4], noua apariție romanescă marchează un progres stilistic, narativitatea ei e mai bine marcată, citatele mai bine alese. Este, rezumativ, o încununare a unei existențe pilduitoare: un condamnat (pe nedrept) la închisoare politică, eliberat și devenit călugăr, bucurîndu-se de darurile lui Dumnezeu izbutește transformarea radicală a torționarului său. Iubirea vrăjmașului – cea mai grea sarcină atîrnată de crucea creștinului autentic de Însuși Mîntuitorul în predica de pe munte[5] – i-a fost dăruită ca unui ales, iar reușita lui este pilduitoare.
Structura cărții e inedită. Operez o sistematizare, numerotînd roman și indicînd paginația: I un fel de dedicație (Iunia, – pp. 5-10); II narațiune abruptă, continuată cu un articol de gazetă, anume „Tinerama“ din 16-25 iunie 1991 semnat de însuși autorul și purtînd titlul volumului (pp. 11-17); III narațiune și confesiunea lui Petre (pp. 21-60); IV narațiune și confesiunea lui Filip (pp. 61-117); V eseu despre căință-pocăință (pp. 118-125); VI narațiune – spovedania de șase ore a lui Petre (pp. 132-142); VII eseu (pp. 142-146); VIII narațiune / eseu, elogiul neamului românesc (pp. 146-158); IX narațiune și predică (pp. 158-167); X eseu (167-172); XI narațiune, eseu (pp. 173-207); XII eseu – cunoașterea lui Dumnezeu (pp. 208-214); XIII narațiune – despre vrăjmași (pp. 214-231); XIV citate înțelepte (pp. 231-233); XV narațiune, punct culminant (pp. 233-236); XVI eseu – taina Sfîntului Maslu (pp. 237-239); XVII narațiune (pp. 239-252); XVIII stil epistolar (pp. 252-255); XIX narațiune (pp. 255-280).
Cele mai incitante idei ale cărții ar fi trei. Le voi enunța, apoi le voi comenta succint.
Prima ar fi știrbirea păcii lăuntrice prin lectura ororilor zugrăvite în textele memorialistice despre închisorile comuniste: De ce să transformi durerea noastră într-o otravă pentru unii ce o vor îngurgita fără să știe ce fac și fără să aivă (sic!) la îndemînă mijlocul adecvat de proteguire care este rugăciunea? (…) Cum vei face (…) cu cei ce vor citi despre toate ororile îndurate de noi fără ca ei să-și piardă sau în cel mai bun caz, să nu-și știrbească pacea lăuntrică? Cum vei face cu cei mulți, curioși, precum am spus, nealcătuiți sau slab alcătuiți duhovnicește, doritori să privească însă prin gaura cheii de la ușa iadului, fără să știe că astfel vor cădea îndurerați în judecare, în grăirea de rău, în îngrijorare, în spaime chiar, în mirare, în compătimire, în toate acestea care rănesc sufletul și-l pustiesc chiar? (pp. 80-81).
Necunoașterea ororilor comuniste la nivel istorico-social ar fi fost cu mult mai rea decît impactul psihic la nivel individual presupus de aceste scrupule. Normele duhovnicești în virtutea cărora se fac astfel de speculații nu operează, vai, în spațiul laic. Ascunderea ororilor primului și ale celui de-al doilea război mondial, de pildă, poate fi acceptată la nivel individual terapeutic pentru marii mutilați, cărora li se cuvine menajată conștiința, dar pentru populația globului ar fi o gravă eroare! Din istorie omenirea trebuie să învețe permanent, cum s-a spus, spre evitarea greșelilor. Dacă s-ar fi supus (auto)cenzurii implicate de raționamentul personajului, redat mai înainte, pleiada mărturisitorilor ar fi rămas necunoscută. De la Valeriu Gafencu – „Sfîntul închisorilor“ – la „nașul“ său, Nicolae de la Rohia, cel botezat în închisoare de preotul Mina Dobzeu; de la Aspazia Oțel Petrescu, studenta lui Lucian Blaga, la semianalfabeta Elisabeta Rizea din Nucșoara; de la scriitori rafinați ca Florin Constantin Pavlovici ori Aurel State la „haiduci“ precum Ion Gavrilă Ogoranu și Mihai Timaru – mă opresc aici, fiindcă lista e foarte lungă –, generațiile născute după 1950 n-ar fi avut habar despre umilințele, foametea, bolile, violențele, într-un cuvînt despre martirajul săvîrșit în detenție la Pitești, Aiud, Gherla, Tîrgșor, Sighet, Rîmnicu Sărat, Mislea, Canal… O Românie mutilată după legile satanice bolșevice nu arată bine; privind harta Gulagului românesc poți avea, într-adevăr, coșmaruri; dar adevărul trebuia cunoscut chiar cu acest risc! Pentru cei care încă nu cunosc ori se îndoiesc de adevărul istoric al pătimirii românești, trimit la un răscolitor serial video despre istoria strămoșilor noștri și despre istoria recentă, în special la părțile 14-15 (https://www.youtube.com/watch?v=eoi6GKoncEs și https://www.youtube.com/watch?v=GqsQz9VOzT0), despre „pogromul“ evreilor din România inventat de iudeomasonerie.
O a doua idee este profund creștină, anume iubirea vrăjmașilor: „Caracteristic vrăjmașului[6] este să vatăme și să pună la cale cele rele. Deci, orice om care vatămă pe cineva, în orice chip, poate să fie numit vrăjmaș“ (p. 84). Definiția aparține Sfîntului Vasile cel Mare. Mai departe prin părintele Filip, naratorul comentează Evanghelia (Luca 6, 31-33): Multe religii îndeamnă la iubirea de aproapele, însă numai creștinismul cere să-i iubim pe vrăjmași (p. 84). Apoi se analizează complexa poruncă: Iubirea ca stare în sine, ca însușire a sufletului, nu poate fi descrisă cu ușurință, ci cu mare dificultate i se poate stabili o definiție adecvată (…) și se apelează la Sfîntul Ioan Gură de Aur care observase următoarele condiționări ale iubirii desăvîrșite: să nu începi să faci rău; după ce răul a fost săvîrșit, să nu răsplătești răului cu rău; să nu faci celui ce te-a supărat ceea ce tu ai suferit; îndură să ți se facă rău; rabdă să ți se facă mai mult rău chiar decît vrea cel ce-ți face răul; nu-l urî pe cel ce ți-a făcut răul; iubește-l; fă-i chiar binele; roagă-te lui Dumnezeu pentru el (cf. Omilia la Matei, 28, 4) (pp. 85-86). În prelungirea Vieților Sfinților, proza lui Cornel Constantin Ciomâzgă, inspirată probabil din realitate, pune față în față pe fostul securist-călău Petre cu victima sa, călugărul Filip. Conștient de statutul fiecăruia este doar cel din urmă, care se roagă fierbinte, zguduit de lacrimi, înainte de spovedania celui ce l-a mutilat cîndva și, în plus, i-a violat sora, constatînd: Greu examen îmi dă mie Domnul, iată, la sfîrșitul vieții. Mă întreabă cu limpezime dacă am învățat să iubesc. „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!“ Să nu mă lași, Doamne, să nu mă lași, că slab sînt și de nimica bun în stare. Ajută-mă, Doamne, să stau drept și să fiu drept. Să nu mă prăbușesc și să cad din dreptatea Ta, pierzînd puținul adunat din preamultul ce mi-ai dăruit. Să nu mă lași, Doamne, să nu mă lași! (p. 123).
Nevoia generală de mărturisire / spovedanie a ființelor ce dispun de conștiință de sine este a treia idee fundamentală a cărții, în relație cu precedenta: spovedania este cea mai mare și mai binecuvîntată Taină care ne-a fost lăsată. Ea ne pregătește cel mai bine pentru ceruri. Niciun păcat de pe pămînt nu este de neiertat pentru om și pentru Dumnezeul iubirii. Dumnezeu se odihnește în omul care se pocăiește, oricît de păcătos ar fi el. Dumnezeu dorește doar mărturisirea greșelii, apoi totul se va încheia sigur bine. Lacrimile sufletului curățesc inima, mintea, trupul și fac în felul acesta fără prihană orice exprimare a omului. Dar dacă harul lui Dumnezeu nu ne umbrește, nu ne putem schimba. Ca să vină însă harul lui Dumnezeu trebuie să fim primitori de har. (…) Toți sîntem păcătoși, nimeni n-a pășit pe pămînt fără păcat în afară de Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Prin urmare, toți avem nevoie de pocăință și de întoarcere la Dumnezeu. Toți ar trebui să alergăm la atotputernica taină a Spovedaniei, numai că nu toți putem. Unii sîntem legați cu funiile groase ale patimilor și înnegurați de pîclele grele ale necunoașterii și neînțelegerii. Este nevoie de multă cunoaștere pentru a putea crede cu adevărat în Dumnezeu. Asta nu se obține băbește, nu este treaba inculților. Credința autentică nu este pentru proști! Încrederea în forțele proprii izvorăște din mîndrie și este rodul egoismului (pp. 121-122).
Aflăm, așadar, ilustrată în acest text literar cheia „reconcilierii naționale“ despre care tot pălăvrăgeau filosofard încremeniți în teorii și generalități neocomuniștii ce-au acaparat puterea după 1990, anume asumarea personală a remediului creștin: (po)căință – spovedanie – iertare. E însă un urcuș spiritual propriu numai acelora care și-au depășit materialitatea grosieră („totul trece prin stomac“), și-au deșteptat conștiința, au (re)intrat în dialog și L-au (re)descoperit pe Dumnezeu și, odată cu acestea, și-au conștientizat eroarea ideologică genocidară („dacă Dumnezeu e mort, totul e permis“).
Scriere pe alocuri cu valoare de compendiu sapiențial (zeci de rugăciuni și de citate biblice, zeci de opinii ale trăitorilor creștini – de la Sfîntul Vasile cel Mare la Sfîntul Nicolae Velimirovici, zeci de pagini eseistice), Se întorc morții acasă este, din fericire, un roman viu, convingător, reușit grație unui stil propriu cultivînd cuvintele și expresiile rare (vîntuit, turlupinade, vulpăriilor, nopturoșilor, tueș, gîtlejea, tivilchii, căhui, temeluitoare, descocoța, desființializare, fustigații, abric, epocă uranieră, mîndritor, scame verbiatice, a baritonaliza, ortotoxă), autorul neferindu-se de termeni argotici (tiriplici, ștrobălăul, smardoii, lărmălăul, trămăndău, haidăi, hulancă), uneori sfidînd chiar DOOM-ul (să aivă, monastire). Descrierile (tip tablou, ori portret), tehnica narării la persoana întîi și a dialogului denotă o stăpînire clară a mijloacelor artistice proprii marii literaturi. Exemplific doar prin: Ce seară! Cerul rămăsese în urma soarelui învăluit într-o horbotă de nori roșii, portocalii și galbeni, tiviți azuriu și din loc în loc cu pîlcuri de rotocoale verzulii (p. 123); Bat clopotele Miezonopticii. / Ecourile nopturoșilor codri sparg ferecăturile misticelor acalmii. / Vremea cîntării, ceasul Rugăciunii! / Marile prisăci liturghiare își reîntocmesc fagurii candelariilor. / Aripile camilafcelor se înalță în zenituri adoratorii. / Petulanții rugători se înlănțuie cu sfinții în rostiri icosiale. / Se înfiripă hora! / Slugile credincioase își așteaptă Stăpînul „dănțuind“. / Mireasa stă în expectația Mirelui ce va veni negreșit, / după făgăduință, / la miezul nopții. / Bat clopotele… (p. 132 – e aici un poem al Miezonopticii așa cum nimeni n-a mai scris pînă acum în limba lui Mihai Eminescu!); Părintele acesta Marc nu e sărit de treizeci de ani. E nepotul Părintelui Filip, după soră, venit în monastire, cu o binecuvîntare aparte, încă de la trei ani. Are chip încă de copil, evlavios, bine școlit, doctorand și la multe priceput (…) (p. 139 – suprinzător-emoționantă pentru cititorul prevenit, aflat la a doua lectură este relația lui cu fostul torționar Petre, tatăl natural, pe care pare a nu-l cunoaște: (…) [El] nu contenește să-l uimească pe Petre, destăinuindu-i în fiecare zi cîte ceva din cele ale călugăriei, vorbindu-i despre sfinți sau despre universul albinelor. (Idem); „A fost nevoie să mor, carevasăzică (sic), pentru ca să mă rup de viața mea și de lumea în care trăiam. De fapt, mai bine zis, odată întors din mormînt, lumea s-a rupt de mine, căci eu, așa cum se zice, nici mort nu m-aș lăsa de ea. / Încep să înțeleg tot mai bine că are Dumnezeu într-adevăr un plan cu fiecare și, precum am auzit de multe ori de cînd sînt aici, «nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu». / Eu m-am întors din mormînt, din iad m-am întors. / Eu m-am întors? El m-a ridicat de-acolo de sub pietrele alea și mi-a redat lumina soarelui. / Pe cîți i-am înfundat eu în viața mea, lipsindu-i de lumina asta a soarelui, și cîți dintre aceștia n-au mai văzut-o poate niciodată? Nu pot să spun nimănui cîtă amărăciune și cîtă părere de rău simt acum în ființa mea. În ființa mea, zic, pentru că o simt peste tot, din creștet pînă-n călcîie și adînc în inima mea“ (…) (p. 241);
– Da. Iată, cum lucrează Dumnezeu! (…)
– Nu dorm Părinte Stareț. Nu dorm, dacă asta v-ați închipuit. Am ascultat atent tot ce ați citit. Năucitor! Mă gîndeam cît o fi rezistat femeia asta acolo…
– Patruzecișișapte (sic) de ani, după mărturisirea ei. Dintre care șaptesprezece în niște chinuri de nedescris. Uite ce zice: „Am petrecut șaptesprezece ani în acest pustiu, luptîndu-mă cu poftele mele nebunești ca și cu niște fiare sălbatice“ (…)
– De mirare, într-adevăr, zise încă Petre, dar cu adevărat folositoare i-ar fi povestea asta depravatului îluia de rasofor. Nu credeți? Ar trebui să se roage și el la Maica Domnului și să-l ducă… unde și-a dus surdu’ roata și unde și-a înțărcat mutu’ iapa. Tai-tai! Departe la pustie! Acolo ar trebui să se ducă. Și tot așa, vreo patruzecișicinci-cincizeci (sic) de ani să stea acolo, pînă l-oi chema eu înapoi (…) Cu mine nu ține, băi-tataie, nu stă mangusta la tuns (…) (cf. pp. 184-186) etc.
Lecția de viață oferită convingător de prozatorul Cornel Constantin Ciomâzgă este copleșitoare, apreciez, nu numai pentru cititorii unei țări lăsate victimă unui experiment satanic precum România; ea ar fi pilduitor-răscolitoare dacă ar fi tradusă și trimisă înadins regizorilor oculți ai contextelor socio-ideologice actuale, mai ales acelora care manipulează grosier conștiința maselor prin norme aberante precum OG 31/2002 promulgată la 22 iulie 2015, în disprețul apelurilor repetate ale urmașilor deținuților politic și ale altor intelectuali patrioți preocupați de Adevăr și de Dreptate.
Prin cărți ca Se întorc morții acasă se țintește atît nesomnul torționarilor nepedepsiți – cîți au mai rămas – cît și al ocîrmuitorilor lumii care mai cochetează cu tehnicile totalitariste.
București, 28 gustar 2015
[1] București, Editura Cartea Actuală 3C, 2014, 324 p.
[2] Optimist din fire, consemnez însă o veste ce-ar putea deveni foarte bună: Mai multe țări europene CER pedepsirea crimelor regimurilor comuniste, potrivit ziaristei Andra Mitu! Este vorba mai precis despre Estonia, Lituania, Polonia, Cehia, Portugalia, Georgia şi Ungaria [care] au adoptat, la Tallin, o declaraţie care îndeamnă la crearea unei instituţii care să ancheteze şi pedepsească crimele comise de regimuri comuniste, informează Mediafax [la 23 august 2015]. Nădăjduiesc a li se alătura și România…
[3] Personal, am făcut-o pe blog la http://mihaifloarea.blog.com/2015/07/29/o-lege-a-rusinii/
http://mihaifloarea.blog.com/2015/08/05/opinia-academiei-romane/
[4] Citită ulterior lecturii romanului care face obiectul acestor rînduri, ea merită, de asemenea, deplină atenție analitică, așa încît îi voi acorda în scurtă vreme răgazul cuvenit. Pentru o sumară edificare a cititorilor mei asupra afirmației de la care mi-am permis această notă am reprodus pe pagina a treia a comentariului de față coperta a IV-a a cărții.
[5] Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi… (cf. Luca 6, 27).
[6] Inexplicabil, textul grafiază cu majusculă substantivul acesta! Nu pot subscrie acestei grafii!!
