COSTUMUL DE CURTE MEDIEVAL

Arheologia noastră costumară cu numeroasele și efemerele variante ale portului pământean, oglindește pe parcursul ei însăși istoria principatelor românești, cu frământările lor sociale, cu necontenitele lupte pentru libertate. Dintre toate formele de cultură materială, numai veșmântul omului desemnează de la prima vedere condiția fiecăruia, deosebirea de stare materială vădind prăpastia ce desparte feluritele grupuri între ele, în sânul aceleiași comunități naționale. Feluritele travestiuri din trecut ale pământenilor urmăresc nu numai frământările din lăuntru ci și pe cele din afara granițelor țării. Cinci veacuri de neliniștite, bântuite de sângeroase războaie, în decursul cărora costumul istoric din Țara Românească și Moldova, de influență  europeană până în zorii veacului al XV-lea, începe să împrumute tot mai multe elemente orientale,  o dată cu pierderea suveranității naționale, pentru ca, să năzuiască apoi, după Revoluția franceză, a se întoarce la moda continentului. Cinci veacuri în care costumul românesc de epocă pendulează mereu între apus și răsărit.

             În tot acest lung răstimp, fluctuațiile pe care le suferă haina, oglindesc alternativ epocile de aservire și cele de libertate, deznădejdile și speranțele poporului nostru. Căci, în vreme ce veșmântul turcesc și modul de viață legat de el, impuse de-a lungul vremii, însemnau încenușarea oricărei conștiințe românești, revenirea la moda și la stilul de viață al celorlalte popoare din Europa va coincide cu o viguroasă recrudescență a patriotismului nostru. Ea se produce începând cu ultimii ani din veacul al XVIII-lea, când țările noastre își îndreaptă, pentru prima dată, aspirațiile către Revoluția franceză.

Un deschizător de drumuri în ceea ce privește studiul atent și documentat  al costumului de curte este Alexandru Odobescu(1834-1895). Scrierile sale subliniază valoarea istorică a veșmintelor, constituind o mărturie de  autentică valoare ştiinţifică. Îmbinarea permanentă a rezultatelelor cercetărilor arheologice cu cele ale studierii monumentelor de artă păstrate, oferă un plus de autenticitate lucrărilor sale: „ În timp de douăzeci de ani aproape, le-am cules cu osteneli dar și cu plăcere, le-am plămădit cu ce brumă de știință am putut și eu să adun din studii și călătorii, spre a netezi oarecum drumul celor ce vor descrie într-o zi, cu o mână sigură și măiastră, originile artei în istoria și în obiceiurile zilnice ale poporului nostru românesc.

Cu toate acestea, descrierea veșmintelor purtate de domnițe, realizată de Odobescu, constituie cea mai veridică și științifică înfățișare a costumului feminin începând din secolul al XVI-lea, subliniat fiind rolul portretelor murale de adevărate documente care trebuiesc trecute în  rândul izvoarelor scrise. În nuvelele sale istorice ”Mihnea Vodă cel Rău” și ”Doamna Chiajna”, descrierea costumelor purtate de domni, boieri și slujitorimea din alaiuri, era bazată pe cunoașterea tuturor detaliilor rezultate din cercetarea tablourilor votive și a izvoarelor scrise, cronici și documente. În prezentarea mănăstirii Snagov, îmbrăcând în haina literară a unei povestiri de călătorie un adevărat studiu arheologic și de istoria artei al vechiului monument, Odobescu dedică primele pagini descrierii costumului de curte feminin din secolul al XVI-lea. Chiar la începutul acestui studiu, el subliniază atât sărăcia izvoarelor literare(descrieri, poezii), care ar fi putut păstra imaginea vechiului costum, cât și  slaba conservare a picturilor murale: ”izvoare serbede și puțin atrăgătoare, foi de zestre și hrisoave mucede și portrete de biserici aspre și înnegrite”

Odobescu este cel dintâi om de cultură din țara noastră, care a atras atenția asupra creației populare, subliniind însușirile ei remarcabile în  domeniul artelor decorative, întipărite în  portul și uzurile sale. El s-a preocupat în același timp de monumentele și tezaurele artei medievale. Adevărat părinte al istoriei de artă și al arheologiei românești, cu o clarviziune deosebită, deschizător de drumuri în acest domeniu, Odobescu a subliniat, pentru prima dată, valoarea artistică a portului, acordându-i  locul pe care îl merită în ansamblul artei românești”.

Există, aşadar, multe exemple de la care s-ar putea porni şi tot atâtea direcţii care s-ar putea parcurge în alcătuirea unor lucrări de cercetare privitoare la costumul de curte din perioada medievală.

Însemnările călătorilor străini despre spațiul românesc în Evul Mediu sunt numeroase și bogate în date. Veniți cu diferite misiuni în Țările Române, călătorii străini au cercetat cu atenție situația politică, economică, socială și culturală. Aceste însemnări sunt cu atât mai prețioase, cu cât reușesc să surprindă specificul național și trăsăturile caracteristice ale profilului moral și spiritual al poporului român. Călătorii străini sosiți pe meleagurile strămoșești, indiferent de misiunea lor, aveau să își noteze impresiile de călătorieprivind realitățile istorice ,politiceadministrativegeograficeetno-folclorice pe care le-au remarcat sau la care au luat parte, transmițând posterității documente de o deosebită valoare, referitoare la Țările Române din acea perioadă. Din această categorie de izvoare , am folosit pentru documentarea proprie următoarele scrieri:

  • Paul de Alep (1627 – 1669), cronicar şi cleric ortodox sirian, este cel care, călătorind în Moldova şi Ţara Românească între anii 1653 – 1654, a oferit  una dintre cele mai faimoase descrieri ale obiceiurilor şi comportamentului oamenilor care populau cele două ţinuturi, într-o perioadă extrem de tulbure pentru români, care a coincis cu ultimii ani de domnie ai domnitorilor Vasile Lupu (în Moldova) şi Matei Basarab (în Ţara Românească). Prezent la curtea domnească din Târgoviște în ziua înmormântării domnitorului Matei Basarab, Paul de Alep creionează următoarea descriere a veșmintelor acestuia:

Era îmbrăcat cu veșmântele sale domnești, cu o haină subțire de brocart de aur, împodobită cu blană de samur de mare preț, cu ceaprazuri cu nasturi de argint aurit și cu calpacul de samur pe cap. Era acoperit în întregime până la picioare cu un giulgiu din saten alb, cu o cruce în foi de aur.”

  • Anton-Maria Del Chiaro, originar din Florența, a fost secretar la curtea lui Constantin Brâncoveanu(1688-1714). În lucrarea sa ”Revoluțiile Valahiei”, se referă nu doar la istoria Țării Românești, dar și la obiceiurile  valahilor:

”  Îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească și turcească, fără fața acoperită. (…) În zile de sărbătoare se gătesc cu haine bogate și juvaieruri scumpe, cu salbe de monede de aur de diferite mărimi.”

  • Misionarul italian Marco Bandini, călător și el în Țările Române în anul 1648, completează imaginea portului boieresc din acele timpuri:

Hainele  sunt purtate după obiceiul turcesc, până la călcâie, folosind pentru ele în special mătase, strălucind de bumbi de argint și de aur la piept și la brațe.”

Toți remarcau, în primul rând, luxul deosebit al materialelor folosite pentru veșmintele de curte, croite din mătase sau catifea și brodate cu fir metalic. Notițele acestora din timpul călătoriilor, abundă în detalii referitoare la veșmintele purtate de domnitori și familiile lor, fiind  transformate ulterior în adevărate mărturii  care întregesc cronicile epocii. Aceiași călători menționați anterior, au  observat  contrastul dintre cele două principate, respectiv Moldova și Țara Românească, în ceea ce privește vestimentația. Paul de Alep, subliniază faptul că în Moldova se respectă mai mult costumul tradițional, influența turcească fiind mai slabă decât în Țara Românească: ”Muntenii nu au niciun fel de regulă în privința îmbrăcămintei și a armelor, pe toate acestea le au la fel cu turcii din cauza unor obiceiuri comune. (…) La  îmbrăcăminte moldovenii nu se aseamănă, căci muntenii au căzut aproape de tot și la obiceiurile și la portul turcilor, pe când moldovenii țin morțiș la portul lor și oricine dintre ei care ar adopta de la turci sau de la oricare alt neam vreo parte a portului sau a armelor lor, sau orice alt lucru, este pedepsit cu moartea”

Costumul de curte – prezentare generală

Am avut noi românii un costum al nostru și numai al nostru? A existat oare un costum oficial de curte care să fie propriu Principatelor noastre, așa cum am avut din străvechi timpuri unul popular? Desigur că nu. (…) Popoarele au împrumutat întotdeauna unele de la altele, osmoza costumară producându-se pe arii și epoci foarte întinse, iată de ce nu s-ar putea stabili deosebiri esențiale, adesea, nici măcar între răsărit și apus. Românii au împrumutat și ei, urmând sinuoasele căi ale trecutului lor politic. Au împrumutat de la unii, au dat la rândul lor la alții. E un comerț obișnuit în fenomenele de cultură.(…) A fost un timp mai îndepărtat, în care, în țara noastră, protocoalele și demnitățile erau bizantine, jargonul oficial și limba de cancelarie erau slavone și veșmântul era european. Doar sufletul și graiul poporului erau românești. (…) Abia o dată cu începutul veacului al XVI-lea, Principatele române pătrund în zona de influență răsăriteană și își însușesc moda Constantinopolului și nici atunci dintr-o dată și pe de-a întregul. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, trăsăturile costumului mai șovăie încă între răsărit și apus, primind însă destule elemente occidentale prin unguri și poloni. Curat turcesc, oriental, va fi numai veacul fanarioților, și acesta cu rezerva că niciodată acoperământul capului la aceste două popoare, român și turc, n-a putut fi același. Dacă însă nu poate fi vorba despre un costum propriu țărilor noastre, poate fi vorba, în schimb, de o notă specific românească. Venit din apus sau răsărit, veșmântul capătă cu vremea o înfățișare particulară pe care străinii o recunosc ca fiind a noastră. Era probabil, în felul de a se îmbrăca ceva cu totul deosebit, o trăsătură cu totul personală, care îi făcea pe străini să nu ne confunde nici chiar cu vecinii cei mai apropiați.

Asemănător  arhitecturii, mobilierului, ceramicii, textilelor, care  alcătuiesc cadrul vieții  cotidiene, costumul depindea de nevoile materiale și spirituale ale societății, în dezvoltarea ei istorică.  Menținerea timp de patru secole a portului oriental în țările române, ne este dezvăluită ca o obligație politică de ceremonial, pentru domni și dregători, pentru boieri și slujbași, curteni și casele lor.

În secolul al XVII-lea sunt foarte întâlnite în vestimentaţia boierilor conteșurile din postav colorat (vișiniu, roșu, albastru, galben), de croială polonă  cu misade de samur sau zibelină prelungite în șuvițe subțiri până la poale lungilor haine, cu patru mari sponciuri (nasturi) din argint. Pe dedesubt poartă anterie lungi până în pământ, croite din materiale scumpe, prinse la brâu cu taclituri colorate – şaluri turceşti din mătase. În picioare poartă cizme cu toc, de influenţă polonă, care se făceau în manufacturile transilvane, din piele galbenă întoarsă, roşul fiind culoarea rezervată familiilor domneşti. ” Acestora li se alăturau cușma și ișlicul, accesorizate la rândul lor cu pietre prețioase, sau surguciul – un panaș din pene, de obicei de struț, la care se adăugau pietre prețioase.  Surguciul, era parte componentă a unei garnituri vestimentare apreciată în acea epocă, la care se adăuga centura pentru sabie, lanțurile de caftan sau paftalele și seturi de nasturi cu mărimi diferite, respectiv, de două sau trei dimensiuni. Asemenea haine groase și grele erau necesare din cauza temperaturilor, mult mai scăzute în acea perioadă.

În sala numărul VI a expoziției permanente, este expus portretul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688- 1714), pictură originală, realizată de C.P. Stahi , Iași, 1910, ulei pe pânză. Imaginea ilustrează fastul costumului de curte. Domnitorul poartă haină boierească din brocart grena cu decor floral din fir de argint aurit și nasturi din perle, iar deasupra, caftan de culoare grena, mărginit cu bordură din blană de hermină și închis cu pafta din argint aurit decorată  cu perle și montură centrală din safir. Pe cap este înfățișat purtând  cucă (alături de caftan, cuca devenise însemn al investiturii domnitorilor), accesorizată cu un surguci din pene de struț, montură din smarald și perle. Acest surguci, este parte componentă a unei garnituri vestimentare apreciată în acea epocă, la care se adăuga centura pentru sabie, lanțurile de caftan sau paftalele și seturi de nasturi cu mărimi diferite, respectiv, de două sau trei dimensiuni, așa cum se poate observa și în imagine. Lucrarea de artă plastică originală, este etalată  în sala nr. VI din expoziția permanentă a muzeului ”Casa Domnească” Brebu.

1

În ceea ce privește vestimentația doamnelor și domnițelor , acestea purtau  ”sucne de culoare albă, cu mânecile strânse pe braţ, peste care se regăsea  conteşul de provenienţă polonă, despicat în faţă, cu misadă. Pe cap, doamnele purtau un văl alb, iar fetele  o bentiţă albă, probabil din horbotă (dantelă). În veacul al XVII-lea, cămașa munteană purtată de femei pe dedesubt se caracterizează prin mânecile lungi, croite dintr-o bucată de pânză, de care are atașată o broderie sau un galon țesut cu fir, care se răsucește în spirală pe braț. Broderia era cu fir de argint aurit și mărgăritare, împodobind bogat cămășile. Rochiile brodate la gât, tivite cu o blăniță îngustă, și având mâneci strâmte au luat treptat locul celor răscroite, către sfârșitul secolului al XVII-lea. Materialele din care se fac rochiile sunt diverse, în general, fiind vorba despre țesături de mătase  cu fir, de proveniență orientală (atlaz, serasir) sau mătăsuri italiene. Este bine de știut că mătasea constituie unul dintre materialele cele mai rezistente, iar firul metalic are, datorită procesului chimic de oxidare, un efect binefăcător asupra mătăsii, prelungindu-i perioada de păstrare. În picioare purtau pantofi de tipul celor escarpen și cizme din piele fină, înfrumusețată cu motive decorative.” . Obiectele de podoabă  completau ținutele, dintre acestea: cerceii  și inele, monturi cu pietre prețioase, şiraguri de mărgăritare, paftale din argint sau argint aurit. Bijuteriile, accesoriile, costumele care se regăsesc în picturi, reprezintă un cod vestimentar, ce subliniază apartenența individului la o clasă socială și culturală, diferențiindu-l de restul maselor. Portul marilor familii aulice, ofereau prin elementele ținutelor, o imagine a fastului vestimentar specific epocii medievale bizantine și  conturau moravurile acestei epoci, așa cum afirma și  Neagoe Basarab în povețele sale către fiul său Teodosie, în secolul al XVI-lea:  ”Să te împodobești și tu cu haine frumoase […], să ieși cu mare slavă și să șezi în jelțul tău […] și sfetnicii tăi cei bătrâni să șadă pe scaunele lor, unde le este locul și li se cade. Iar boierii cei tineri să fie împodobiți cum se cuvine și să stea toți, de-a rândul, împrejurul tău

O altă piesă  importantă în vestimentația domnitorilor era caftanul. Acesta se caracteriza prin: ”croiala mânecilor lungi, până la glezne, strâmte, care cad spre spate, fluturând liber. Veșmântul este larg la poale datorită clinilor triunghiulari adăugați piepților și spatelui. Se purta deschis până jos, pe piept cu găitane de fir care prind nasturi de argint aurit sau pietre prețioase în monturi de aur.” În perioada intervenției  Porții Otomane  resimțită tot mai puternic, caftanul devenise  simbolul investirii pe tronul țării. Era purtat uneori doar agrafat în partea din față cu o pafta bătută cu mărgăritare și pietre prețioase. De  regulă, caftanele,  erau  croite din brocarturi  (țesături  scumpe  italienești)  sau din catifea broșată cu fir de aur și  argint.  Acest  veșmânt  avea o valoare  foarte  mare și  indica statutul  celui  care  îl  purta.

Unele haine domnești, dintre cele mai spectaculoase, decorate cu multe pietre prețioase și cusute integral cu fir din aur sau argint aurit, erau donate bisericilor și mănăstirilor, de către ctitorii lor. Din păcate, ele sufereau prefaceri: „Cercetând în toate detaliile, întregul patrimoniu de textile medievale din țară, am constatat faptul că, cu rare excepții, cele mai multe dintre brocarturile și mătăsurile cu fir, folosite pentru  împodobirea bisericilor sau ca ornamente liturgice, sunt în realitate veșmintele donatorilor, domni sau boieri, dăruite ctitoriilor lor. Transformările care au dus la schimbarea funcției acestor obiecte, s-au petrecut, în cele mai multe cazuri, către sfârșitul secolului al XVIII-lea și în veacul următor, când,  biserica nu mai dispunea de mijloacele din trecut, pentru a-și procura veșminte liturgice, văluri de tâmplă sau acoperăminte de mormânt, realizate din țesături scumpe de artă, le desfăceau, refăceau metrajul și le foloseau ca perdele de altar sau de mormânt, astfel că lăcașele de cult au avut adevărate depozite de haine boierești vechi

Până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, hainele se croiau din stofe bogat broșate și brodate cu motive floral-vegetale, iar croielile erau simple subliniind materialele din care erau confecționate; după aceea încep să se răspândească, alături de vechile materiale, cele vest-europene imprimate. Circulația persoanelor și a mărfurilor devine tot mai accelerată, începuse să se cunoască moda vest-europeană, care se modifica tot mai repede. Cele mai interesate de aceste modificări erau femeile, motiv pentru care au început să preia elemente inspirate mai ales din zonele central-europene, dar și din zonele cu specific oriental –  otoman. Luxul veşmintelor era pus în valoare şi de accesorii din aur sau argint aurit, decorate cupietre prețioase: „Peste dulame se încingeau cu brâie de mătase împodobite și ferecate cu pietre scumpe sau cu cingători închise de paftale.”

În patrimoniul muzeului ”Casa Domnească” Brebu, ca piese componente ale costumului de curte medieval, sunt etalate patru anterie, o haină boierească și o rochie de domniță. Analizând termenul de anteriu, mai rar întâlnit spre deosebire de celelalte două piese de vestimentație enumerate anterior, voi prezenta o succintă descriere a sa:

Este  asemenea unei rochii lungi, largă la poale, închisă în față până în talie cu nasturi rotunzi, iar în jurul gâtului, un guler lat, brodat, din alt material, pare să fie liber, detașabil. Ceea ce caracterizează această piesă de îmbrăcăminte este  linia mai strânsă în talie în raport cu lărgimea poalelor (…). Nasturii care prind anteriul până în talie sunt metalici, sau din fir de mătase împletit cu fir de argint. Din același material sunt făcute și găitanele de pe piepții anteriului. Pe dos, veșmântul este căptușit cu o pânză de in sau bumbac. Mânecile anteriului, pentru a se putea îmbrăca având libertate la mișcări, erau despicate până spre cot și tivite cu fir iar în lateral, acesta avea tăieturi pentru a purta hangerul şi spada (pentru portul bărbătesc). Cu o croială asemănătoare unei rochii, realizată, de regulă, din mătase, își menține aceeași croială la bărbați și la femei, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când iese treptat din uzul cotidian.

În ceea ce privește rochiile de doamne și domnițe, trebuie să ținem cont de faptul că, în acel tip de societate pe cale de constituire şi consolidare, doamna era oglinda bărbatului, jucând un rol foarte important.  O femeie bine îmbrăcată arăta nivelul social al familiei şi propunea lărgirea şi binecuvântarea afacerilor. A fi frumoasă,  la modă și elegantă,  a fost mereu un ideal al feminității. Garderoba devine mai bogată aproximativ din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar mai ales din secolul următor,  îmbrăcându-se haine orientale sau  croindu-se rochii după moda apuseană. În  Moldova, mai mult decât în Valahia, avea succes marfa franțuzească și englezească. În veacul al  XIX-lea, după ce înalta societate românească a renunţat, treptat, la vestimentaţia de tip oriental folosită în timpul domniilor fanariote, au existat două tendinţe pentru modele autohtone: cea franțuzească pentru femei și englezească pentru bărbaţi. La 1830, se mai păstrau încă multe elemente din vechiul costum iar rochiile doamnelor, aduse direct de la Paris sau Viena, erau accesorizate cu bijuterii variate. Tot în această perioadă sunt realizate compleuri, la care rochia era confecționată din același material cu haina purtată deasupra dar, întotdeauna, din materiale  prețioase și rare.

În expoziția permanentă a muzeului „Casa Domnească” Brebu, inaugurată în 12 septembrie 1971, la inițiativa prof. Nicolae Simache ”Ctitorului muzeelor prahovene” și îmbogățită ulterior cu noi exponate. În descrierea ce urmează, figurează șase  veșminte medievale ce au aparținut doamnelor, domnițelor și boierilor, din perioada secolelor al XVII-XVIII-lea; dintre care primele patru în expoziția permanentă și următoarele două în expunere temporară.

 

  • Anteriu de domniță, din mătase brodată cu fir de argint aurit și fluturi metalici (paiete), decor naturalist cu motive florale evidențiate în bordurile care urmăresc linia deschiderii și despicătura mânecilor, alături de  motive fitomorfe ( frunze și ramuri), amplasate pe întreaga suprafață. La închiderea anteriului se foloseau 11 nasturi din fir de argint aurit și găitane confecționate din același material. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova prin achiziție în anul 1968. Datare: secolul al XVIII-lea. Dimensiuni: L = 128 cm, l  = 94 cm. Număr de inventar 34. – 10190. A fost restaurată în laboratorul Muzeului de Istorie Ploiești, în perioada 2010-2012, de către restaurator Sanda Balcan. Stare de conservare:foarte bună.  În prezent se află etalată la muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziției permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

2

 

  • Anteriu de domniță, din catifea de culoare vișinie, căptușit cu mătase și brodat cu fir de argint aurit. Mânecile prezintă decor floral stilizat, bordură lată din fir de mătase și se închid lateral cu 16 bumbi metalici. Închiderea din față a anteriului, se face cu trei bumbi metalici și găitane realizate din fir de argint aurit. Ca o particularitate a sa, această piesă componentă a costumului de curte, prezintă buzunare laterale evidențiate printr-o bordură din mătase împletită cu fir de argint aurit. Pentru a i se acorda lărgime, croiala prezintă doi clini triunghiulari, mărginiți de aceeași bordură din mătase și fir metalic. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova prin achiziție în anul 1960. Datare: secolul al XVIII-lea. Dimensiuni: L = 127 cm, l = 84 cm. Număr de inventar 34. – 5036. Stare de conservare: relativ bună. În prezent se află etalată la muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziției permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

3

 

  • Haină boierească din brocart, brodată cu fir de argint aurit, prezentând un bogat decor floral stilizat (lujeri), motive fitomorfe (frunze și ramuri) pe întreaga suprafață și motive geometrice stilizate în jurul deschiderii din față. Mâneca scurtă până la cot, permitea evidențierea broderiei cu care era decorată cămașa purtată pe dedesubt. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova prin achiziție în anul 1969. Datare: secolul al XVIII- XIX-lea. Dimensiuni: L = 120 cm, l = 45 cm. Număr de inventar: 34.- 11619. A fost restaurată în laboratorul Muzeului de Istorie Ploiești, în perioada 2010-2012, de către restaurator Sanda Balcan. Stare de conservare: foarte bună.  În prezent se află etalată la muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziției permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

4

  • Rochie de domniță, din catifea brodată cu fir de argint și căptușită cu mătase. Are în componență două piese: o jachetă și o fustă lungă cu decor floral stilizat pe întreaga suprafață. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova prin achiziție în anul 1963. Datare: secolul al XVIII- XIX-lea. Dimensiuni: jachetă L = 50 cm, l (u) = 45 cm, fustă L = 97 cm, l= 57. Număr de inventar : 3.4.- 6523. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziției permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

5

 

  • Anteriu de domniță, din mătase de culoare vișinie, brodat cu fir auriu, decor naturalist, motive florale și fitomorfe (frunze și ramuri) amplasate pe întreaga suprafață. În partea din față, se evidențiază trăsătura specifică a acestei piese vestimentare, repectiv nasturii mici, rotunzi, realizați din fir de bumbac, închiși în găitane confecționate din același material. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova prin achiziție în anul 1957. Datare sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea. Dimensiuni: L = 130 cm, l (u) = 45 cm. Număr de inventar 34. – 1551. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziției temporare” Măiestrie și rafinament, nobila artă a prelucrării metalelor”.

 

6

  • Anteriu de domniță, din bumbac de culoare crem, brodat cu fire argintii, decor geometric și motive florale stilizate amplasate pe întreaga suprafață. În partea din față, închiderea se face prin 15 nasturi din fir metalic, închiși în găitane confecționate din același material, ascunși însă în faldurile broderiei. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova prin achiziție în anul 1960. Datare: sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea Dimensiuni: L = 130 cm, l (u) = 55 cm. Număr de inventar 34.- 4224. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziției temporare” Măiestrie și rafinament, nobila artă a prelucrării metalelor”.

7

Bibliografie:

  • Alexianu 1971 - Alexianu, Mode și veșminte din trecut, vol I, editura Meridiane, București, 1971;
  • Odobescu 1955 - Odobescu, Opere, vol I, București, 1955, (ediție îngrijită de T. Vianu) în studiul ”Artele în România în periodul preistoric”;
  • Odobescu 1967 - Al Odobescu, Opere, vol II, București, 1967 (ediție îngrijită de Al. Dima) în studiul ” Despre unele manuscripte și cărți tipărite aflate în mănăstirea Bistrița ”;
  • Nicolescu 1970 - Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Țările Române”, editura Științifică, București, 1970;
  • Holban 1968 - Paul de Alep, Călători străini despre țările române, vol I ediție îngrijită de Maria Holban, editura Științifică, București, 1968;
  • Dersca 1976 - Paul de Alep, Călători străini despre țările române, vol VI, ediție îngrijită de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, editura Științifică și Enciclopedică, București , 1976;
  • Cris 1929 - Anton Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolae Iorga, în româneşte de S.Cris-Cristian, editura Viaţa Românească, Iaşi 1929;
  • Diaconescu 2006 -.Marco Bandini, Codex  Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646-1648 ,traducere  prof. univ. dr. Traian Diaconescu ,Ed. Presa Bună,,  2006.