Crâmpeie din viața poetului George Bacovia

În luna septembrie a anului 1881 a venit pe lume, la Bacău, în familia negustorului Dumitrache Vasiliu, după trei fete, un băiat, Gheorghe Vasiliu, cel pe care familia îl va alinta Iorgu sau Iorguț. Primul născut de sex bărbătesc, Nicolae, murise la câteva luni de la naștere, așa încât nașterea lui Gheorghe Vasiliu a adus alinare în sufletul părinților și mândria că au și un băiat.

La ora două, în după amiaza senină și caldă de 4 septembrie, pe stil vechi, mama l-a strâns la piept. A doua zi, pe 5 septembrie, după o noapte cu o furtună teribilă ce vânzolise grădina, Dumitrache Vasiliu gătit în hainele de sărbătoare, împreună cu mama sa și moașa cu pruncul în brațe au mers la Oficiul de stare civilă.

Bacovia a trăit într-o familie numeroasă. Din cei unsprezece copii născuți de mama sa au supraviețuit doar opt. Cinci fete și trei băieți. Educația și supravegherea copiilor a revenit cu totul Zoei Vasiliu, tatăl poetului fiind ocupat cu negoțul. Zile întregi și uneori nopțile nu venea acasă, dormind la dugheană, stând în picioare de dimineața de la 5 și până târziu în noapte.

Bacovia a fost un copil delicat, liniștit, tăcut, sfios, pe care mama sa îl lua pretutindeni cu ea. La șase ani a mers la grădinița soților Schmidt unde începuse să învețe poezii în limba germană. Aproape de 7 ani Iorguț s-a îmbolnăvit greu de malarie. Locuința părintească se afla în apropierea Bistriței, pârâul Negel se revărsa des, așa încât acest flagel bântuia printre copiii  cartierului. Totuși, frații și surorile poetului au scăpat de el. Crizele de friguri îl slăbiseră foarte mult, suporta greu chinina, avea splina mărită și nu avea voie să se obosească. Mama sa, extrem de îngrijorată, l-a dus la bunica dinspre tată, în Bogdănești, pe Siret, ca să se mai întremeze. Bunica Pachia îi făcuse culcuș în cerdac și îl supraveghea, împletind la câte un ciorap sau torcând.

Dintre poveștile spuse de bunica, una cu strigoii l-a urmărit mult. Ea îi povestea cum ei vin noaptea în podul cârciumarului. Și că erau aceia cărora cârciumarul le luase și hainele de pe ei, amanet, pentru rachiul cu care îi otrăvea. Mai târziu, în 1902, peste 13 ani, Bacovia scrie poema Strigoii.

Cu roșii fanare, galbene, verzi,

Trec noaptea strigoii, prin lanuri de grâu,

Și câinii în noapte spre lanuri tot bat,

Strigoii la crâșmă în pod au intrat,

Și podul se vede bizar luminat,

De roșii fanare, galbene, verzi…

Strigoii din pod își iau înapoi,

Lăsate din viață de mult amanete…

Așa spunea basmul ce azi l-am uitat,

Că noaptea la crâșme apar siluete

Cu roșii fanare, galbene, verzi…

Într-o seară de vară, pe când avea vreo 13-14 ani, Iorgu nu a mai venit acasă. Părinții au remarcat lipsa lui, pe la vecernie. L-au căutat peste tot disperați, și pe la 11 noaptea, Dumitrache Vasiliu alertase garda. Bănuiau că l-au furat țiganii nomazi care au trecut spre Piatra, cu șatrele sau că a fost ucis, ori s-ar fi înecat în Bistrița. Dimineața, pe la ora 9, răvășit, a apărut și Iorguț. Se urcase în urma paracliserului, fără să fie văzut, în turnul bisericii Precista și a fost fermecat de priveliștea pe care o văzuse de la înălțime. Paracliserul a coborât, a încuiat clopotnița și poetul și-a petrecut o noapte singur, cu o spaimă teribilă, în întuneric. În 1899, după șase ani, a scris poemul Amurg violet:

Amurg de toamnă violet…

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;

Străbunii trec în pâlcuri violete,

Orașul tot e violet…

În casa părintească se crease o atmosferă studioasă, ordonată și încurajată de Zoe, cu respectul și dragostea ei de învățătură. Erau la curent cu literatura română și franceză.

Monotonia bacoviană provine dintr-o permanență a morții. Virginia, sora mai mică a poetului, prietena și confidenta sa, a învățat la Școala profesională din Bacău, neputând urma și gradul II pentru că s-a îmbolnăvit de ftizie. În serile de vară, meditativă și tristă, cânta singuratică la vioară, copleșită de nostalgia unei tinereți netrăite. Rămânea învăluită în întunericul care părea că se lasă și peste viața ei.

Bacovia suferea foarte mult, văzându-și sora în suferință și ochii plânși ai mamei sale. Poezia Amurg de vară este inspirată chiar din această dramă de familie.

Histerizate fecioare pale,

La ferestre deschise, palpită…

În amurguri roșii, nupțiale,

Stau pale, și nu se mai mărită.

 

Eu trec, îmbătrânit, ca și ele,

Și-asemenea inima mea plânge –

Din treacăt, tuturor, în perdele

Le pun câte-o roză de sânge.

Din copilărie poetul vădea o simțire foarte delicată, o mare impresionabilitate, un simț de observație ascuțit,  o înțelegere a durerii și compasiune pentru suferința de orice fel.

Chiar dacă a fost întâmpinat cu reticență de critica profesională, aripa bacovianismului a atins generații întregi de poeți. Ecoul exercitat de opera lui Bacovia este semnul dimensiunii sale. Bacovia a provocat o solidaritate instinctivă din partea scriitorilor martirizați de viață.

Perpessicius, criticul care și-a exprimat admirația integrală pentru Scântei galbene a spus despre poet:

Simplitatea cu care Bacovia sugerează un peisaj, o dezolare sufletească , o nevroză… ne dă măsura acestui mare artist… un mucenic al propriului destin implacabil.