Creștinismul în Albania

Juristul și teologul Radu-Cosmin Săvulescu conduce din 2017 Asociația Liga Albanezilor din România. La editura Asdreni a acestei asociații în Colecția Albanica a tipărit în 2024 O istorie a creșinismului albanez din vremurile apostolice pînă la căderea comunismului structurată în douăsprezece capitole, un Cuvînt inainte, 482 de Note și o Bibliografie cu circa o sută patruzeci de trimiteri. E o lucrare muncită și binevenită pentru cei interesați în special de „albanologie“ (sic; v. p. 5) dar și pentru intelectuali creștini de rînd ca subsemnatul.

Capitolele sînt intitulate I. Începuturile creștinismului în teritoriile albaneze; II. Aspecte ale organizării bisericaști din teritoriile albaneze în epoca Sinoadelor Ecumenice…; III. Viața creștină în teritoriile albaneze în perioada primului Țarat Bulgar; IV. Aspecte ale creșninismului albanez de la prăbușirea primului Țarat Bulgar la Arbëria independentă;   V. Creștinismul albanez între Orient și Occident…; VI. Albanezii și creștinismul în zorii ocupației otomane; VII. Aspecte ale creștinismului ortodox în Albania sub stăpînire otomană; VIII. Catolicismul și identitatea albaneză în timpul stăpînirii otomane…; IX. Ortodoxia albaneză, de la Liga de la Prizren la Independență (1878-1912); X. Fan Noli și autocefalia Bisericii Ortodoxe Albaneze; XI. Biserica Ortodoxă Albaneză, de la autocefalie la instaurarea regimului comunist…; XII. Cultele creștine și viața religioasă în Albania, în perioada regimului comunist.

Dacă începuturile creștinismului în România istoricii convin a le plasa în Dobrogea și a le pune pe seama Sfîntului Apostol Andrei, începuturile creștinismului în Albania se leagă de vechea așezare Epidamnos, întemeiată de greci pe țărmul adriatic și redenumită în perioada romană Dyrrachium (cf. p. 24) și se pot pune pe seama ucenicului Cezar, ajuns episcop în Illyricum, tocmai la Dyrrachium. Tot aici a activat Sfîntul Astius (Shën Asti), la începutul secolului al II-lea al erei creștine (cf. idem).

O deosebire istorică notabilă în evoluția celor două țări este aportul catolicismului, decisiv în cazul Albaniei, căci aceasta din secolul al XVII-lea se afla sub apăsarea unei islamizări agresive, neavînd susținerea tradițională a Rusiei, așa încît creștinii albanezi au fost nevoiți să aleagă soluția pentru unirea cu Roma, întrucît numai Papa vă poate salva (cf. arhimandritul Gherman, citat de autor la p. 166). În afara granițelor Albaniei – precizează Radu-Cosmin Săvulescu – catolicismul de rit bizantin se manifesta viguros în comunitatea arbăreșă din Italia. În sînul acestei comunități au apărut figuri marcante ale Renașterii naționale albaneze, precum Jeronim de Rada (în italiană Girolamo de Rada) (cf. p. 166), care, în plus, a avut o mare influență asupra literaturii albaneze și s-a făcut remarcat în cercurile literare europene, rămînînd, totodată, un promotor activ al cauzei naționale (p. 167), îndeosebi prin opera sa fundamentală Këngët e Milosaos (Cînturile lui Milosao). Ar mai fi de adăugat la presiunile islamizării și opoziția fermă a Bisericii ortodoxe grecești de a permite albanezilor să-și instituționalizeze propria ortodoxie. Avînd consulate peste tot în teritoriile locuite de albanezi – la Arta, Preveza, Ianina, Saranda, Vlora, Gjirokastra, Durrës, Berat sau Shkodra –, grecii aveau informații actualizate și detaliate despre evoluția albanezilor și considerau că ortodocșii din rîndurile acestora pot reprezenta o forță politico-militară utilă în Balcani. Statul elen desconsidera însă orice idee națională albaneză; revoltele provocate de beii albanezi musulmani împotriva Porții erau considerate la Atena drept simple lupte pentru putere și influență, fără caracter național și fără idealuri de independență. Pentru autoritățile elene, în ciuda desemnării etnice pe care o foloseau în mod convențional, albanezii musulmani erau „un fel de turci“, iar albanezii ortodocși erau „un fel de greci“ (p. 173). Abia în martie 1929 Biserica ortodocșilor din Albania a reușit aprobarea unui statut prin care se opta pentru „o Biserică liberă într-un Stat liber“, iar după negocieri împănate cu numeroase compromisuri și concesii cu grecii, la 12 aprilie 1937 patriarhul Veniamin I al Constantinopolului și Sinodul au aprobat tomosul care recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe Albaneze (p. 216).

Istoria a fost în continuare foarte aspră cu Albania, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, cînd poporul albanez (…) a fost supus unui proces de despiritualizare sistematică (…). Prigoana dezlănțuită de comuniști a fost cu mult mai agresivă decît islamizarea forțată, practicată de Imperiul Otoman în teritoriile albaneze (p. 235). Grozăvia totalitaristă prăbușită asupra unei părți a Europei în urma hotărîrii „marilor puteri“ găsea populația Albaniei afiliată religios astfel: 72,8% musulmani, 17,1% creștini ortodocși, 10,1% romano-catolici. Enver Hoxha, dictatorul comunist scelerat al Albaniei și adepții lui, au declarat religia instituționalizată o boală socială, începînd din 1962 o sistematică luptă satanică angrenînd, pe lîngă activiști, militari și, vai, elevi de liceu. Mobilizarea generală a avut drept urmare închiderea și transformarea ori de-a dreptul demolarea aproape în întregime a moscheilor, bisericilor și tekke-lelor bektașiene din Albania. În 1967 s-au închis 1536 de lăcașuri de cult, numeroși clerici au fost arestați, închiși, iar alții pur și simplu executați, fără niciun fel de procedură judiciară. Sărbătorile religioase ale tuturor cultelor au fost înlocuite, ca sărbători publice, cu diverse celebrări muncitorești, iar părinților li s-a impus să nu mai pună nume cu conotații religioase copiilor lor. De asemenea, chiar și toponimele au fost înlocuite, pentru a elimina rezonanța religioasă, acolo unde ea exista. Istoricii aserviți partidului au fost însărcinați să rescrie istoria albanezilor, pentru a elimina orice identitate religioasă, iar la Shkodra chiar a fost deschis un „Muzeu Ateu“ (p. 241). Rîsu-plînsu ne provoacă retrospectiv recomandările onomastice oficiale: Aksion, Buletin, Divizion, Republika, Asamble (=Adunarea)! Ortodocșii cot la cot cu romano-catolicii au avut de suferit mai abitir ca-n perioada otomană. Arhiepiscopii romano-catolici Gaspar Thaçi și Vinçenc Prennushi au fost uciși, la fel ca episcopii Nikol Dedi și Gjergj Volaz. În ianuarie 1946 au fost expulzați toți preoții și călugării străini, circa 120 la număr. Se estimează însă, că circa 30 de franciscani, 60 de preoți de parohie, 10 seminariști și 8 din cele 43 de monahii condamnate la muncă silnică au murit, de fapt, în cursul întemnițării, fie prin execuție directă, fie ca urmare a torturii (p. 247). Întemeiatul rechizitoriu al autorului mai consemnează: În 1967, lăcașurile de cult romano-catolice au fost atacate, la fel ca acelea[1] ortodoxe, de bandele de vandali constituite în rîndurile tinerilor și liceenilor. Pînă în 1971, numai 31 de preoți romano-catolici mai erau în viață, fără a mai sluji într-un cadru eclesiastic instituțional, firește, iar 12 dintre ei erau de fapt în închisori. Periodic, în Occident ajungeau știri despre acte eroice ale unor clerici, care de cele mai multe ori sfîrșeau ca martiri. Așa, de pildă, în martie 1973, Occidentul afla despre părintele Kurti, care fusese executat în anul precedent, la vîrsta de 74 de ani, pentru că botezase un copil la cererea mamei acestuia. În anul 1974, cei trei episcopi romano-catolici rămași în viață au fost condamnați la muncă silnică, pentru că ei continuaseră să slujească în secret. Episcopul Coba a continuat să o facă și în închisoare, acolo unde a celebrat Liturghia Pascală din anul 1979; descoperit de gardieni, a fost bătut crunt și a murit a doua zi (pp. 247-248).     

Paralela acestui veritabil genocid religios-cultural cu istoria însîngerată a României supuse și ea experimentului totalitarist ateu poate fi continuată; o las pentru cititorii avizați, între care se află, desigur, și foști elevi de-ai mei, cărora le-am pus la dispoziție la timpul cuvenit un manual special cuprinzînd „literatura arestată“: memorialistica apărută după 1990 și poezia închisorilor comuniste.

Citatul găsit și de Gotca Art – ce răspunde de concepția grafică a cărții, așa cum e menționat în caseta tehnică –, anume textul de la paginile 248-249 preluat parțial pe coperta a patra, este o sinteză obligatorie pentru cei care vor să știe ceva despre țara balcanică în cauză:

Creștinismul albanez este apostolic, asemenea celui românesc, a trecut prin frămîntările specifice ale perioadei romane și bizantine, iar istoria l-a prins chiar pe falia dintre ortodoxia răsăriteană și romano-catolicismul[2] occidental. A urmat o perioadă grea[3] care a produs transformări pe scară largă, respectiv perioada stăpînirii otpmane. Convertirile masive la islam sînt o realitate istorică, dincolo de cauzele lor sau de modurile concrete în care ele au afectat comunitățile și indivizii. Cu toate acestea, islamizarea nu a însemat și eradicarea creștinismului și, cu atît mai puțin, pierderea tradițiilor și identității. Chiar dacă divizarea religioasă a națiunii albaneze a îngreunat lupta pentru eliberare națională, această diversitate a constituit în același timp o marcă aparte a naționalismului albanez, care a condus la independența din 1912 și la consolidarea statală a Albaniei. Adevărata lovitură pentru creștinii albanezi nu a fost stăpînirea otomană, ci regimul comunist ateu și anti-religios, care a făcut din Albania primul stat ateu de pe glob. Prigoana, persecuțiile și presiunile pentru convertirea la islam, care au marcat unele perioade din cursul stăpînirii otomane de secole, pălesc în fața violenței extreme care a caracterizat campania anti-religie a regimului comunist. Și totuși, după 1990, națiunea albaneză a găsit resursele unei renașteri a vieții religioase, în general, și creștine, în particular. Astăzi Albania este un stat multireligios, deschis, tolarant, în care conviețuiesc persoane fără convingeri ori apartenențe religioase, creștini ortodocși, romano-catolici, protestanți și neoprotestanți, musulmani sunniți și bektașii. Moștenirea culturală religioasă este respectată, indiferent de cultul în sînul căreia se păstrează[4] și, în general, conflictele și controversele dintre culte, precum și cele dintre culte și stat[5] sînt limitate. Muzeele de istorie și de artă prezintă, cu mîndrie, valoroasele obiecte de cult create de-a lungul secolelor în teritoriile albaneze. Însă nu putem să nu deplîngem faptul că patrimoniul pe care astăzi Albania încearcă să îl pună în valoare este doar o mică parte din bogăția cultural-religioasă acumulată, în cursul istoriei, de această țară, o mică parte ce a supraviețuit „suicidului cultural“ provocat de regimul comunist. Îmi permit să comentez succint: ghilimelele ar fi trebuit să lipsească din ultimul enunț, întrucît sintagma definește bine cumplitele distrugeri ale unor valori ca expresie satanică a urii deopotrivă față de umanitate și de Creator.

Demersul publicistic e salutar, ținuta grafică e impecabilă. Cartea poate fi citită și ca avertisment social-istoric în contextul amenițărilor care planează globalist/neomarxist asupra creștinismului vînturîndu-se marota libertății de gîndire și cea a diversității. Indiferent de culori, totalitarismele dăunează fatal evoluției material-spirituale a omenirii.

Nu pot încheia fără o mărturisire: apropiindu-mă de finalizarea acestui articol, mi-am luat involuntar în somnul nopții de 12-13 florar personajele și faptele evocate în demersul lui Radu-Cosmin Săvulescu. Dimineața, prin purtarea de grijă a Sfîntului Arhanghel Mihail și a Sfîntului meu Înger Păzitor cărora li s-a încredințat de la botez trupul și sufletul meu, am primit îndemnul de a alcătui o rugăciune adecvată:

Sfîntă Treime, fără de Care nimic pe Pămînt și-n Cer nu este cu putință, Te rog primește și rugăciunea mea de mulțumire și slavă că mi-ai ocazionat lectura aceasta. Rogu-Te, dar, așază-n în pace și-n locuri luminate întru nădejdea învierii atît pe robii Tăi pătimitori pomeniți în acest modest articol cît și pe toți martirii albanezi pe care-i știi! De asemenea, mă rog iarăși cu acest prilej și pentru mucenicii români adormiți în timpul calvarului comunist. Totodată, Te rog fierbinte să luminezi mințile și inimile celor care conduc politic destinele omenirii să nu mai experimenteze regimuri totalitare strivitoare de personalități, să nu mai îngrădească libertatea oamenilor născuți după chipul Tău și meniți să dobîndească asemnarea Ta.

Te rog, Doamne Iisuse Hristoase, să le dai sănătate, viețuire pașnică și îmbelșugată celor care citesc și vor citi, aceste rînduri, cu voia Ta!

Slavă Tatălui, Fiului și Sfîntului Duh, acum și-n veci! Amin!

 

București, 12-13 florar 2026

P.S.: Ca profesor filolog, acord note de trecere autorului, redactorului Luan Topciu și corectoarei Clara Aruștei, întrucît în cele 294 de pagini s-au strecurat doar cu puțin peste treizeci de erori. Exemplific: „o dată cu demararea“, în loc de: odată cu demararea (p. 6); „o serie de studii dedicate istoriei creștinismului albanez. Un subiect rareori abordat (…), un subiect chiar surprinzător“ – enunțul de după punct e fără predicat! – în loc de: o serie de studii dedicate istoriei creștinismului albanez, un subiect rareori abordat (…), un subiect chiar surprinzător (idem); „departe de a exhaustiv;“ (pp. 6-7), în loc de: departe de a fi exhaustiv; „o oarecare organizarea bisericească“, în loc de: o oarecare organizare bisericească – fără articolul hotărît enclitic al substativului organizare, căci deja i s-a pus articolul nehotărît proclitic – (p. 15); „specifică textului lucan“ (idem), straniu adjectiv cu referire la Evanghelia scrisă de Sfîntul evanghelist Luca; „lista atribuită lui Ipolit al Romei, care dacă i-ar aparține cu adevărat teologului italic ar trebui datată (…)“, în loc de: lista atribuită lui Ipolit al Romei, care, dacă i-ar aparține cu adevărat teologului italic, ar trebui datată (…) (idem); „lipsa unor mențiuni istoriografice mai consistente ale autohtoni se datorează nu doar îndepărtării lor (…)“ (p. 70), în loc de: lipsa unor mențiuni istoriografice mai consistente ale autohtonilor e cauzată nu doar de îndepărtarea lor (…); „la Congresul de la Përmet, din mai 1844, acolo unde obiectivul a fost formarea Consiliului Națională de Eliberare Antifascistă“ (p. 238), în loc de: la Congresul de la Përmet, din mai 1944, acolo unde obiectivul a fost formarea Consiliului Național de Eliberare Antifascistă ș.a.m.d. Un lexem rar inventează autorul la pagina 246 în enunțul arhiepiscopul Gaspar a fost ucis de agenții Sigurimi, în 1946. Bănuiesc a fi vorba despre Siguranță, echivalentul Securității române, așa încît s-ar fi impus măcar articularea substantivului cu pricina!

[1] Am optat în redarea citatului pentru înlăturarea cacofoniei „ca cele“.

[2] În text, incorect, n-a fost acordat substantivul compus.

[3] Am eliminat din acest loc nejustificata conjuncție „și“.

[4] Am elimnat virgula din acest loc.

[5] Idem.