Dacă Țara Românească și Moldova n-ar fi susținut substanțial și permanent așezămintele monahale ridicate pe Muntele Athos, probabil că această peninsulă care face parte dintre cele trei alcătuitoare ale marii peninsule Halkidiki din nordul Greciei, astăzi celebră în lumea creștină, ar fi intrat demult în legendă! Desigur că, pe lîngă vaietele și strigătele concrete de ajutor ale nenorociților locuitori-rugători căzuți sub vremi (jafuri piraterești, felurite calamități, biruri colosale cerute de turci etc.), glasul străvechiului pămînt pelasgic al stră-strămoșilor a răsunat în inimile celor aproape o sută de domnitori români și ale nenumăraților boieri creștini care au tot făcut bogate danii, timp de cinci secole, fără chitanțe ori facturi ca în zilele noastre decăzute…

E meritul unui neobosit călător-căutător, cu nume de sfînt, Ioan Damaschin, de a fi pus dinaintea ochilor celor care vor să vadă aceste adevăruri jertfelnice de sute de ani; nu spre a fi contabilizate, cumva, ori pentru a bate obrajii cuiva (în definitiv, de multe ori adevărurile de acest fel îi dor amarnic pe unii, așa că adeseori ei preferă să nu le vadă, să nu le audă!); ele sînt sistematizate, documentate, comunicate pentru a nu fi uitate și a constitui exemple pentru lumea rapace de astăzi.

Comandorul Ioan Damaschin (n. 1949, com. Roșiori, Bacău) este autorul unui fel de album, format 29,7 x 20,6 cm, editat de „Sfinții Martiri Brîncoveni“ – o cunoscută mie asociație de Oameni din Constanța și din împrejurimi, săvîrșitoare de multe și extraordinare fapte creștinești. Însumînd 165 de pagini bogat ilustrate, volumul debutează cu o Binecuvîntare semnată de Î.P.S. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. În ea găsim sugerată motivația veritabilă a impresionantului demers editorial[1]: nădejdea că niciun lucru bun pe care-l săvîrșim pentru semeni și pentru Dumnezeu nu este lipsit de importanță și nu este trecut cu vederea de Cel Ce știe și numărul firelor de păr din capul nostru (cf. p. 5).

S-ar cuveni, de bună seamă, să enumăr aici pe creștinii români domnitori, boieri și oameni simpli care, de-a lungul sutelor de ani, au contribuit la ctitorirea, repararea, întreținerea, înfrumusețarea Athosului. Îmi e însă cu neputință, căci doar Dumnezeu îi știe pe toți. Nici Ioan Damaschin, autorul cărții, n-a fost în stare, cu toată zbaterea sa de aproape doi ani de studiu și documentare (cf. p. 7), la fel ca înaintașii săi[2] în recompunerea, restituirea și exprimarea în scris a adevărului întreg. Asumîndu-mi limitele omenești în această privință și cerînd iertare în primul rînd în fața lui Dumnezeu pentru insuficienta-mi cunoaștere, în al doilea rînd celor în cauză și în al treilea rînd cititorilor acestor rînduri, voi pomeni doar pe cîțiva dintre cei mai cunoscuți ctitori și donatori ai așezămintelor din Athos:

Sf. Neagoe Basarab a refăcut în întregime Marea Lavră, asigurînd în 1512 zugrăvirea trapezei considerate cea mai frumoasă din tot Athosul. Între 1515-1517 a trimis un „mertic“ de 200 de taleri, apoi a donat o icoană de 109×75 cm reprezentînd un vultur bicefal cu coroane, avînd o inscripție în latină. Soția sa, Milița Despina, a donat o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul (61×36 cm). (Cf. p. 25). A rectitorit Mînăstirea Dionisiu, unde a fost egumen părintele său spiritual (cf. p. 68), i-a dăruit capul Sf. Ioan Botezătorul (furat de pirați în 1768) și în 1515 un chivot – Relicvariu din argint aurit, filigran, email și pietre prețioase cu o greutate de 20 de kilograme  (cf. p. 70). Mînăstirea Dionisiu deține un tablou votiv cu Sf. Neagoe Basarab alături de fiul său Teodosie. De asemenea, Sf. Neagoe Basarab a avut cea mai mare contribuție la ajutorarea mînăstirii Cutlumuș (cf. p. 78) și tot aici, după cum scria Gavril Protul, „a săvîrșit Mînăstirea lui Hariton, cu toate frumusețile și podoabele o a împodobit pe dinăuntru și dinafară, iar împrejur a îngrădit-o cu zid“ (cf. idem). La Mînăstirea Pantocrator a făcut o donație și a finanțat importante construcții (cf. p. 83). Acordă un mertic anual începînd cu 1515 Mînăstirii Xiropotamu. Între 1515-1517 trimite cîte 3000 de aspri anual Mînăstirii Zografu (cf. p. 98). A refăcut Mînăstirea Dohiariu din temelii și i-a dăruit în 1637 două locuri de vie în dealul Năienilor și satele Vaideei și Cetățuile (cf. p. 104). Donează în 1512 sume importante Mînăstirii Filoteiu, unde există și patru hrisoave atestînd donații în anii 1513, 1516, 1517, 1521 (cf. p. 113). În 1521 a susținut cu bani construirea turnului de apărare al Mînăstirii Sf. Pavel, dăruindu-i un ajutor anual de 5000 de aspri (cf. p. 119). Din 1521 acordă anual 2000 aspri Mînăstirii Xenofont. Împreună cu soția sa Despina-Milița dăruiește tot acolo un epitrahil și o broderie din fir de aur, argint și mătase colorată, pe fond în întregime brodat din fir de aur, reprezentînd și familia donatorilor (cf. p. 124). Din 1517 face danii Mînăstirii Esfigmenu (cf. p. 133). Din 1517 acordă o danie anuală de 4000 aspri Mînăstirii Panteleimon (Rusikon) (cf. p. 136). A făcut semnificative donații Mînăstirii Protaton, la 15 august 1517 (cf. p. 142).

Matei Basarab a dispus renovarea și zugrăvirea aghiasmatarului  Marii Lavre, în 1635 apoi, între 1643-1653, construirea și pictarea Paraclisului Sf. Mihail al Sinadelor, după cum atestă o inscripție în greacă. A dăruit trei Evanghelii și un Liturghisier împodobit cu pietre prețioase, o cădelniță de argint, smălțuită, avînd inscripționate numele său și al soției Elena, precum și icoane împărătești. În 1645 plătește turcilor impozitele pentru întreg Muntele Athos. (Cf. pp. 27-28). A susținut financiar reparațiile generale de la Mînăstirea Cutlumuș între 1637-1641 și îi reînnoiește pictura murală. Se păstrează un hrisov semnat de domnitor care întărește posesiunile mînăstirii în Țara Românească (cf. p. 80). Împreună cu soția Elena, este ctitorul unuia dintre cele două Katholikoane ale Mînăstirii Xenofont (cf. p. 123). Din 1635 îi donează aceleiași mînăstiri 10.000 aspri anual, susține bănește reparațiile la trapeză și biserică (cf. p. 126).

Sf. Ștefan cel Mare a reînnoit toată Mînăstirea Hilandar (cf. p. 56) și este ctitor principal al Mînăstirii Zografu către călugării căreia a alcătuit un Așezămînt (cf. pp. 94-95). Daniile sale au constat din 100 ducați ungurești în 1466 și cîte 500 aspri anual începînd cu 1471 pentru bolnița așezămîntului. Între 1472 – 1475 susține bănește reclădirea Khatolikonului, iar în 1475 dăruiește lucrări biblice (cf. pp. 95-96). O icoană făcătoare de minuni a Sf. Gheorghe e donată Khatolikonului mînăstirii după victoria de la Podul Înalt în bătălia împotriva turcilor. Două steaguri militare sub forma prapurilor bisericești au fost donate, de asemenea, mînăstirii (cf. p. 96). Între 1501-1502 pe cheltuiala sa e renovată biserica cu hramul Sf. Gheorghe a mînăstirii (cf. p. 97). Oferă Mînăstirii Sf. Pavel în 1472 un aghiasmatar, iar în 1500 donează fonduri pentru repararea mînăstirii (…), a două fîntîni și a unui apeduct „pentru odihna Mînăstirii și pentru veșnica noastră pomenire“ (cf. p. 118). Împreună cu soția Maria de Mangop și fiii săi Alexăndrel și Ștefăniță, este ctitor al Mînăstirii Grigoriu, pe care o rezidește după ce-a fost pustiită și distrusă de turci în 1497. Reconstruirea a durat între 1500-1502. Dăruiește o broderie reprezentînd-o pe Sf. Fecioară Maria în templu, iar pentru refacerea obștii monahale oferă 24.000 aspri (cf. p. 131). Din 1493 acordă o danie anuală de 5000 aspri,  reînnoită în 1495 și 1497, Mînăstirii Constamonitu.

Sf. Constantin Brâncoveanu a ctitorit în Marea Lavră Biserica Sfîntul Mihail și  Paraclisul Sfînților Împărați Constantin și Elena. Tot acolo a dăruit un chivot de mare preț, în formă de biserică (cf. p. 31). Într-o condică de socoteli din 1692 este atestată contribuția sa de 21.000 de aspri anual pentru Mînăstirea Vatopedu (cf. p. 46), iar între 1692-1713 acordă mertic anual de 4000 aspri Mînăsturii Dionisiu (cf. p. 62). Între 1692-1709 a dăruit anual cîte 3000 de aspri Mînăstirii Pantocrator (cf. p. 84).

Dacă ar trebui să fac o listă parțială, printre donatorii mai importanți s-ar cuveni amintiți din Țara Românească și Mircea cel Bătrîn, Vlad Țepeș, Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Mihai Viteazul, iar din Moldova: Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Ieremia Movilă, Radu Mihnea, Vasile Lupu, Constantin Mavrocordat, Grigore II Ghica, Constantin Racoviță, Scarlat Ghica etc. O listă extinsă ar include și pe soțiile domnitorilor, pe ierarhii, pe boierii și pe metocurile românești donatoare. Autorul îi enumeră scrupulos pe trei pagini și jumătate pe mulți dintre românii de seamă darnici și evlavioși (cf. pp. 151-154) care demonstrează virtuțile poporului român.

O spinoasă problemă în relațiile românimii generoase cu grecii profitori o tranșează autorul cînd se referă la promulgarea Legii secularizării averilor mînăstirești de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1863. La data aceea, 22,31% din teritoriul Moldovei și 27,69% din cel al Munteniei erau închinate mînăstirilor străine. Concret, Moldova avea închinate 215 proprietăți dintre care: Mănăstirilor de la Sfîntul Mormînt – 101, de la Sfîntul Munte – 87, [de la] Muntele Sinai – 12, [de la] Constantinopol – 5, [din] Alexandria – 3, [din] Antiohia 2 și [din alte locuri din] Grecia – 5 […] Se estimează că prin […] 1860, mănăstirile încasau astfel circa 7 milioane de franci, care luau drumul străinătății (cf. p. 20). Să admitem că era vorba despre opțiuni personale de chivernisire a averilor proprii și să nu prelungim discuția asupra modalităților prin care fuseseră dobîndite aceste averi; mi-e greu, dar admit să nu mă refer aici decît în treacăt la sutele de mii de țărani băștinași clăcași nedeținînd nicio palmă de pămînt; nu pot însă a nu mă referi cu indignare la abuzurile care, de fapt, tindeau să devină regulă, consemnate istoric, pe care nici Ioan Damaschin nu le trece sub tăcere: În aceste mănăstiri [închinate, adică subordonate străinătății] se instalau călugări greci care administrau proprietățile și apoi trimiteau produsele sau uzufructul acestora către mănăstirile din exterior. […] Călugării străini se sustrăgeau oricăror obligații față de stat, beneficiind de un statut care-i scotea de sub incidența legilor țării (cf. p. 20). Desigur, ne sună amețitor de familiar procedeul, căci au avut grijă guvernanții „români“ perindați înadins la putere după 1990 să pună cu sîrg în practică „inginerii“ identice, în beneficiul unor afaceriști rapace de aiurea denumiți blînd „investitori“ ori „companii“ / „multinaționale“! Un exemplu îngrozitor este – ca să dau doar un exemplu – defrișările nesăbuite avînd drept consecințe grave, incomensurabile modificări climaterice evidente și pentru profani…

Întorcîndu-mă la reușita întreprindere editorială (exceptînd sistemul precar de legare, care duce, după doar două-trei răsfoiri, la… fascicularea corpusului tipărit!!), îl citez pe părintele arhimandrit Ioanichie Bălan care a trudit îndelung ca scriitor la Mînăstirea Sihăstria și, călătorind la Muntele Athos, remarca: Pe drept cuvînt, Moldova și Țara Românească au avut un rol providențial asupra Muntelui Athos, continuînd tradițiile bizantine într-o grea perioadă cînd Bizanțul dispăruse pentru totdeauna. Ceea ce întristează pe toți este faptul că românii nu s-au bucurat de recunoștința și prețuirea ce se cuvenea pentru a avea o mănăstire a lor, cum au celelalte țări ortodoxe. Noi am dat cele mai mari ajutoare și în schimb nu ni s-a aprobat nici o mănăstire din cele 20 pentru călugării români (cf. p. 21). Este vorba, aș adăuga, despre un comportament tipic european care ar trebui să ne dea de gîndit!

Nu pot omite, în încheiere, două excepții de la regula ignoranței nerecunoscătoare; mă refer anume la aprecierea lui Porfirie Uspenski, cercetător rus al Muntelui Athos, care mărturisea: Niciun alt popor pravoslavnic nu a făcut atîta bine pentru Athos, cît au făcut românii. La rîndul său, arhimandritul Efrem, egumenul Mînăstirii Vatopedu, declara la Univeristatea din București în 2000: Noi, cei din Sfîntul Munte, sîntem datori în vecii vecilor Bisericii Ortodoxe Române! Nu uităm că domnitorii români, după împărații bizantini, sînt ctitorii celor mai multe mănăstiri aghiorite. Ambele texte se pot citi pe coperta a patra a cărții lui Ioan Damaschin.

Dumnezeu să-l răsplătească după marea Sa bunăvoință pe comandorul-autor cu nume predestinat, demersul lui editorial avînd pentru mine și valoarea unui pomelnic!

București, 14 florar 2019

[1] Posibil, așa cum deducem dintr-o pagină de Mulțumiri a autorului, datorită eforturilor conjugate ale unei soții devotate, Floarea, precum și ale ing. Dumitru Voicu și ale familiei sale, ale lui Mircea Camburu, ajutat de Laura Mihart și de Adrian Goleanu. Enumerarea truditorilor-contributori trebuie să continue cu Ioana Maxim, Mihai Petrache, Nicoleta și Constantin Telteu, Geanina Damaschin, Ionel Rusei. Acestora li se adaugă, firește, aportul material și duhovnicesc venit din partea rugătorilor monahi și monahii, insuflați de Duhul Sfînt: Paisie, Gherman, Firmilian, ierom. Iustin, Casian, Ioan, Petru, pr. Grigore, pr. Constantin, Fevronia, pr. Alin Vlad Boc, ierom. Ștefan Nuțescu (cf. p. 158).

[2] O succintă dar incompletă enumerare: Ion Comnen (doctorul Sf. Constantin Brâncoveanu), Cezar Bolliac,  Timotei Cipariu, Teodor Burada, Ștefan Nicolaescu, Porfirie Uspenski (cf. p. 9).