Motto: „…în folclorul nostru, norocul e o ființă… lumea noroacelor este închipuită ca un târg mare, unde trăiește norocul fiecărui om. Când moare omul, îi moare și norocul, iar cine n-are noroc nu se întâlnește cu el”. (Constantin Noica)

Unul dintre aspectele care m-au surprins în nuvela „Moara cu noroc” este salutul folosit pentru conectarea și deconectarea drumeților care fac popas la han: „Noroc bun!”. În mentalitatea generală, norocul, chiar dacă de multe ori este schimbător, are deja conotație pozitivă (soartă, destin, ursită care sunt favorabile individului), de aici și expresiile/ locuțiunile care se referă la situații de viață: „a avea sau nu noroc”, „a-i fi scris în noroc să”, „a fi om cu noroc”, „a avea norocul să”, „a avea noroc de ceva”, „noroc că…”, „a avea noroc chior”, „a fi plin de noroc ca broasca de păr”, „a mânca norocul cuiva”, „bată-te norocul!”. Salutul amintit implică existența unui noroc rău, echivalent cu ghinionul sau cu șansa nefavorabilă.

Indivizii și noroacele lor

Un basm autohton propune o viziune inedită asupra raportului dintre om și noroc. Este de reținut că norocul nu este ceva universal, ci este reprezentat ca ființe care corespund fiecărui individ – fiecare om are norocul lui. Interesează apoi faptul că „noroacele” trăiesc într-un tărâm paralel și determină drumul existențial al fiecărui individ, dar nu oricum – se spune, în această poveste, că norocul omului bogat muncește din greu („țipa că nu mai poate”) într-o mocirlă pentru ca „omul lui” să se desfete în bogății. Perspectiva se schimbă atunci când este vorba de sărac: „…norocul dumitale este boier mare, petrece-n avuții, iar dumneata, iacă, muncești pentru el, până te trec sudorile și tot degeaba, că tot îți stă împotrivă”.  Există, carevasăzică, un fel de balanță între cele două tărâmuri și, implicit, între indivizi și noroacele lor.

Norocul schimbător/ neschimbător

Norocul poate fi schimbat de omul cu minte/ bun. Într-un alt basm, norocul fratelui bogat îl învață pe omul sărac ce să facă – fie să urmărească acțiunile unor hoți care își ascund comoara folosind o formulă pentru a deschide/ închide poarta spre peștera bogățiilor (modelul din „O mie și una de nopți”), fie să meargă în vârful unui munte, pregătit cu o traistă, și să-i spună omului care stă lângă un foc că își caută norocul. Omul îi pune cărbuni îi traistă și îi cere să îi semene împrejurul casei. Dimineața, ograda este plină cu tot felul de dobitoace. Concluzia este că „dacă are omul noroc, măcar să samene și cărbuni, și tot se face”.

A fi altul, întru păcălirea nenorocului

Schimbarea numelui unui copil care s-a născut într-o familie fără noroc pare să fie o soluție pentru a înșela destinul nefavorabil. Pruncul, vândut simbolic pe fereastră, unei femei care are copii „voinici și sănătoși”, este rebotezat. Actul interpretativ care urmează tranzacției are ca scop întoarcerea copilului în familie prin simularea unei adopții care presupune deschiderea spre celălalt (ospitalitatea) și bunătate (capacitatea de a primi în familie un copil „străin”): „După ce străina a luat copilul pe fereastră, înconjoară cu dânsul casa, apoi intră pe ușă zicând: Nu mi-ți primi să mân la dumneavoastră, că-s străină, și de departe, și nu știu încotro să apuc… Și mai am și copilul acesta cu mine, și nu sunt în stare să merg mai departe cu dânsul.” Mama o găzduiește pe străină și se interesează de numele copilului. Uneori, copilul rămâne la familia care l-a rebotezat, alteori este răscumpărat (tot pe fereastră) după o perioadă necesară „pierderii urmei”. Se crede însă că, pe lumea cealaltă, părinții reali nu vor avea parte de copilul pe care l-au înstrăinat pentru a-i schimba norocul. Numele nou trebuie să fie de bun augur – fie al unui sfânt, pentru a atrage binele, fie de fiare sălbatice (Lupu, Ursu), pentru a alunga răul.

Cine împarte norocul?

O altă poveste înfățișează norocul ca pe un bătrân care stabilește destinul favorabil/ nefavorabil al indivizilor care se nasc. Ursitoarele vin la fereastra bordeiului în care locuiește și îi comunică statistic raportul dintre nașteri și morți („O sută de oameni o murit și o sută și unu s-o născut”). Soarta celor nou veniți pe lume se leagă de starea din acel moment a moșneagului, pregătit pentru fiecare raport – dacă este îmbrăcat sărăcăcios și mâncarea pe care o prepară este modestă, oamenii născuți atunci vor fi, la rândul lor săraci, dacă are aspectul unui „gospodar bun”, cei născuți vor ajunge bogați („Cei ce o murit Dumnezeu să-i ierte, cei ce s-o născut să fie în starea în care mă găsesc eu amu.”). În unele variante, moșneagul este înlocuit cu o zână care locuiește într-un palat. Starea ei se sincronizează cu soarta fiecărui nou-născut: „S-a născut un copil!”, „Atâta am, atâta dau!”. Acest dat poate fi bogăție, mărire, muncă, cinste, dar și sărăcie sau boală. Perioadele se dispun în cicluri de trei zile, după principiul secătuirii treptate a norocului – cel născut în prima zi are parte de noroc mare, în timp ce copilului născut în a treia zi nu-i mai rămâne mai nimic de împărțit.

 Ursitoarele (Ursite/ Ursoi/ Ursoaice/ Ursoni/ Mire) croiesc ursita/ ursa/ urseala sau soarta nou-născuților, în primele nopți ale viețuirii în această lume: „Ursitoarele torc, pentru fiecare om, câte un ghem. Ghemele se deosebesc după mărimea lor și după tăria firului. Când trebuie să se nască cineva, ursitoarele iau, la întâmplare, din grămada de gheme, unul, și se duc cu el la naștere, de-i hărăzesc noului născut. Dacă acesta are noroc, ghemul este mare și cu firul trainic.”. În unele zone, se crede că norocul copilului depinde strict de starea de spirit în care se află cele care ursesc, prin urmare, părinții încearcă să le câștige bunăvoința prin daruri (sare, pâine, lână, apă, grâu fiert, untdelemn, bani, mălai, azimă coaptă în spuză, unsă cu miere etc.).

În alte părți, aceste credințe se țes prin identificarea bătrânului cu Dumnezeu și a ființelor care comunică vestea nașterilor cu Ursitoarele numite și Zodii. Ursita individului nu poate fi, în principiu, schimbată, dar, atunci când viața lui se împletește cu a altcuiva, unul dintre destine se dovedește mai puternic și influențează traseul existențial al celuilalt, dar în anumite condiții – ceea ce are cel cu noroc să rămână al lui. Concret, tânărul fără noroc se căsătorește cu o fată al cărei destin este favorabil. Aceasta îl sfătuiește, dacă va fi întrebat de cineva cu privire la avere, să răspundă: „Nu știu, nu-s ale mele. Nevasta știe, nevasta are.”. În momentul în care tânărul își asumă norocul soției, crezând că i s-a schimbat zodia, totul se preface în cenușă.

„Nu-s toate Noroacele întru una!”

Despre interdependență parțială între noroc și om vorbește un alt basm popular. O fetiță mirată de starea de bine a unei babe o iscodește pentru a afla cauza bunăstării. „Așa mi-i Norocul” dezvăluie bătrâna și îi dă șansa de a-l cunoaște. Fata hrănește dis-de-dimineață Norocul babei în trei ulcele mititele. Acesta are înfățișare antropomorfă. El vine „ud cu totul de roua pe care o ia de pe celelalte câmpuri și o lasă pe ogorul bătrânei”. Deși este hrănit, mâncarea „crește la loc”.  De cealaltă parte, Norocul fetei, hrănit din „oalele cele mai mari” este „uscat” și nesătul. Ba mai mult, după ce se hrănește, trage un pui de somn. De aceea, bătrâna o sfătuiește să nu-și mai hrănească norocul dacă acesta nu lucrează în favoarea ei.

Norocul, prostia și mintea

Raportul îmbracă, în acest caz, forme diferite – de la binecunoscutul proverb „Prost să fii, noroc să ai.”(cred că se referă la norocul ca dat de la naștere, indiferent de context) la relatări care pun în evidență incompatibilitatea dintre noroc și prostie (norocul ca manifestare a întâmplării/ a intervenției unor forțe supranaturale). Scenariile epice propuse arată că fără minte, omul nu știe să valorifice norocul manifestat pe neașteptate: punga cu bani pe care fratele binevoitor/ un sfânt/ divinitatea i-o plasează în cale este fie ignorată (în acel moment, omul închide ochii), fie pierdută din prostie. În general, dăruit cu Minte, individul poate repara ceea ce a stricat Prostia, ajungând să aibă Parte de Noroc.

În loc de concluzii

Ai mei m-au învățat că există un noroc pe care „și-l face omul cu mâna lui”, impunându-mi o perspectivă colaborativă cu destinul favorabil („Ce ți se întâmplă ține și de rânduiala pe care o faci în viață”). Cu alte cuvinte, dacă vrei să ai parte, trebuie să fii activ, să pui osul la treabă, să nu stai cu brațele încrucișate așteptând arătarea la față a norocului. Există, pe de altă parte, un noroc ca manifestare a hazardului, de care nu e bine să te bucuri prea mult, pentru că este orb, schimbător și înșelător („cum vine, așa se și duce”). Să-ți pui rânduială în viață înseamnă să faci ordine, să dai sens existenței, să o așezi într-un rând, ceea ce presupune nu doar scop, ci și echilibru al verigilor care o compun.

 BIBLIOGRAFIE:

„Basme din toate ținuturile românești”, Editura Libăriei Socec & Co, București, 1909.

Gorovei, Artur, „Credinți și superstiții ale poporului român”, 1915.

Pamfile, Tudor, „Mitologie românească, Dușmani și prieteni ai omului”, Socec & Comp., București, 1916.