Singurătatea lui Vlad Țepeș[1] și-a intitulat Ileana Toma romanul dedicat unuia dintre domnitorii români celebri, al cărui nume este invocat nu numai de Mihai Eminescu în Scrisoarea III[2], la care am vrut să trimit gîndul cititorului încă prin titlul acestor însemnări, ci adeseori și în vremurile noastre tulburi, eufemistic numite „de tranziție“ (către ce?…), presărate de nevolnicii nenumărate și felurite.

Dacă am socotit nimerit să folosesc drept titlu al eseului meu critic hemistihul eminescian poate cel mai bine cunoscut din pricina zădărnicirii eforturilor constructive autohtone (bine calculate de cei interesați!), este justificabil în două privințe: mai întîi pentru că, așa cum va reieși din cele ce urmează, Vlad Țepeș întruchipează cel mai bine, nu numai după opinia mea, direcția politico-economică justă într-o țară aflată „în calea tuturor răotăților“, după cum sublinia cronicarul Grigore Ureche, și a doua pentru că exasperarea din finalul cunoscutei dar superficial analizatei creații publicate la 1 mai 1881 de colaboratorul pe-atunci în vîrstă de treizeci de ani al „Convorbirilor literare“ constituie față de poticnirile românești (i. e. „neamul nevoii“) expresia firească a unei minți geniale, de o admirabilă expresivitate și luciditate, deopotrivă în plan artistic și în plan politic, pe care, în milostivirea Sa, a trimis-o Dumnezeu neamului românesc. Pe amîndoi, domn și poet, i-au „răsplătit“ semenii cu o ingratitudine colosală pe care o lăsăm în plata Domnului la Judecata ce va să vină…

Cum un roman de valoare cel puțin egală aceluia despre Vlad Țepeș al Ilenei Toma pe tema biografiei lui Mihai Eminescu nu am știință de a se fi scris încă[3], o paralelă literară nu se poate face, dar trebuie inserată observația unui istoric: Țeapa a devenit simbol politic, simbol al unei domnii autoritare, al unei domnii aspre, fiindcă așa o cereau vremurile, dar dreaptă și închinată celor două principii supreme: ordinea în interior și independența în afară (…). Cuvintele decisive [ale] lui Eminescu (…) par gravate în conștiința românilor. De la Eminescu pînă astăzi, toți dezorientații (și sînt mulți) de neorînduiala societății românești, de corupție și de nedreptate, nu contenesc să-l invoce pe Țepeș cu justiția sa pe cît de sumară pe atît de exemplară și eficientă[4].

E prea tentantă, de asemenea, și neconvenționala apreciere a lui Petre Țuțea spre a nu o reda aici și pe ea: Vlad Țepeș (…) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ștefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că a coborît morala absolută prin țepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap și ți-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voievod absolut, Vlad Țepeș. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajiște cu miei![5]

Volumul de 272 de pagini intitulat Singurătatea lui Vlad Țepeș trimite la Vlad al III-lea – născut în brumar / undrea (noiembrie / decembrie) 1431, ucis în undrea (decembrie) 1476 –, care a domnit în Țara Românească în trei rînduri, anume în 1448, apoi în perioada 1456–1462 și în 1476, cunoscut și ca Vlad Drăculea, dar supranumit Țepeș. Cum porecla i-a devenit renume, o voi folosi constant în cele ce urmează.

Îmi permit să comentez mai întîi, din Cuvîntul autoarei[6], una dintre ideile care au mobilizat-o la scris: Vlad Drăculea nu a fost mai crud sau mai impulsiv decît contemporanii lui iluștri. Era poate mai inteligent, mai instruit și mai legitim decît mulți pe tronul său. A fost printre puținii stăpînitori din vremurile acelea, de la noi sau din alte țări, căruia nu i s-a întîmplat să-și „taie“ vreun frate sau chiar fiu, rival la domnie (p. 9). Pentru că nu-mi îngădui să omit acest aspect, ezit să compun mai mult de o frază, două despre gugumănia răuvoitoare și desăvîrșit ignară a contemporanilor noștri din România ori de aiurea despre așa-numitul „conte Dracula“. De sorginte meschin-turistică (încercare influențată de subcultura fast-food de atragere a unor gură-cască nu spre culturalizare, ci doar spre rotunjirea buzunarelor așa-numiților întreprinzători în domeniu), „brand“-ul ca atare și reclamele policrome corespunzătoare vor sfîrși, mai devreme ori mai tîrziu, înecate în derizoriu ca multele eșecuri de același mai degrabă trist decît amuzant soi, aruncate la încăpătorul coș de gunoi al ratărilor p(r)ostmodernității.

Desigur, în roman nu răzbate acel aer de frivolitate misticoidă, pe placul consumatorilor de duzină, ci dimpotrivă, un suflu obiectiv, apropiat, aș aprecia, de acribia istoricilor ahtiați după date și documente. Narațiunea se petrece pe acea graniță evanescentă, aflată între ficțiunea literară și adevărul istoric, depănîndu-se înșelător și deopotrivă fermecător, într-un stil accesibil pregătirii medii. Ridicarea sprîncenelor ori chiar încruntarea ar putea însoți doar lectura cititorilor pentru care mai importante sînt mereu găurile din cașcaval ori partea goală a paharului. De asemenea, adepții curentului „realității politice“, pe deasupra îndeajuns de rău informați ori măcar contaminați de „minimalism“, n-ar putea agrea invitația Ilenei Toma de a se lăsa purtați spre sensurile adînci și etern valabile ale unei vieți închinate unui ideal…

Pentru cititorul lipsit de astfel de prejudecăți, faptele și portretul eroului cresc verosimil printre jaloanele istorice a căror puținătate permite imaginației scriitoricești largi și elegante volute descriptiv-narative. Astfel, de la timoratul băiețel de doisprezece ani smead, slăbuț, cu ochii nefirești de mari, adus, împreună cu fratele său mai mic, Radu, de către tatăl lor, domnul Vlad Dracul, la curtea otomană, băiețel care își purta capul semeț, deși obrazul îi devenise, dinaintea ostilității vizibile a sultanului Murad al II-lea și a beglerbeiului Rumeliei, Șehabeddin, palid, aproape străveziu, iar ochii verzi (…) îi jucau în cap de parcă ar fi vrut să spună: „Ce Dumnezeu, doar sîntem bărbați!“, personajul evoluează la temutul și dreptul domnitor Vlad Drăculea, bărbat îndesat, cu pas elastic, neîntrecut în lupte, care, înfrîngîndu-l rușinos pe Mohamed, ajunge un erou de baladă. La paisprezece ani, copilul stînd printre tălmacii împărăției [otomane] la cancelarie, prinși în război din toate luptele cu turcii, știa (…) toate limbile pămîntului. Vorbea latinește, grecește, sîrbește, limba francilor, a venețienilor, a nemților și mai presus de toate vorbea turcește ca un turc din Anatolia.

Încet, încet, în inima creștină și mintea strălucită a lui Vlad se înrădăcinează datoria de a-și salva poporul de urgia turcească, pentru aceasta fiind nevoie de a opune colosului otoman o putere reală obținută prin consolidarea grabnică a statalității, dublată de măsuri economice juste și de alianțe politice trainice. Se destăinuie soției sale Elena, sora lui Matias Corvin, înainte de a purcede la drum: (…) boierii cu bărbi lungi și albe (…) vor pace cu orice preț (…) toți mișună în jurul pașalelor și sultanului, cu daruri bogate. Sultanului nu i-a plăcut căsătoria noastră cu tine, căci acum, prin încuscrire în miazănoaptea Dunării, s-a unit un popor întreg. L-am pus în Moldova pe Ștefan (ce va fi supranumit cel Mare și, în urma canonisirii din vremea noastră, cel Sfînt) care ne e văr drept, iar tu ne aduci puterea celor din Transilvania (cf. p 214). Puterea nu poate fi însă obținută prin orice mijloace, așa cum rezultă dintr-un monolog magistral care-l particularizează (și într-o oarecare măsură îl singularizează – ca să preluăm motivul central al romanului Ilenei Toma – în întregul ev de mijloc european), rezumîndu-i crezul politic: L-am cunoscut pe Mahomed la Brusa, era cu un an mai mic decît noi[7]. Și-a început domnia înecîndu-și în baie frățiorul, un prunc fraged. Pe urmă a dat o lege. Prima lui lege este legea fratricidului, în care spune: „Cea mai mare parte a legiuitorilor au spus că este lucru îngăduit ca, oricare dintre iluștrii mei fii sau nepoți va ajunge la putere, să pună să fie jertfiți frații lui pentru a asigura pacea lumii. Așa să se facă“ (…) În patruzeci de ani cîți au trecut de cînd doarme Mircea la Cozia au fost șapte domnii. Cîți din cei șapte voievozi ce-au urcat treptele tronului acestuia au murit de moarte bună? Poate doi. Restul s-au tăiat unii pe alții, frații între ei. Și eu ce să răzbun? Căci răzbunarea e de la Dumnezeu. (…) Vreau să se știe că eu nu-mi voi tăia frații, dar voi pedepsi trădătorii care încearcă să uneltească împotriva noastră. E rîndul trădătorilor de orice fel să guste din dreptatea noastră și o vom face nu spre stîrpirea lor, ci spre îndreptare. Vom pedepsi trădarea pe care o vom descoperi, în mod înfricoșător, așa ca ceilalți ce urzesc împotriva noastră să se înspăimînte și să se întoarcă pocăiți la noi (cf. pp. 141-142). Altundeva, de această dată într-un dialog cu Nicanor, Vlad Țepeș își argumentează, din nou convingător, viziunea de conducător: (…) Boierii care l-au trădat pe Vlad Dracul, tatăl meu, s-au încuscrit cu cei care i-au fost credincioși și trădarea s-a întins ca o picătură de ulei pe suprafața unei ape. Eu nu mă răzbun, eu judec și pedepsesc pentru greșelile dovedite cu martori. Nu pentru lucruri mari și ideale, ci pentru fapte concrete. Dau pedepse aspre ca să fie învățătură și oamenii să caute să fie mai buni sau să se ferească de a face rău (p. 176). Alături de aceste autocaracterizări la care recurge naratoarea, faptele personajului îi evidențiază calitățile excepționale de luptător și rudă de nădejde, spirit lucid și vizionar, precum se dovedește în episodul atacului surpriză, plănuit și împlinit în timpul unei nunți, din partea lui Petru Aron asupra familiei propriului frate, Bodgan Vodă, menit să-l suprime spre a dobîndi el tronul Moldovei:

(…) Vlad doborî un atacator și-l trase pe Ștefan spre grajduri. Un nuntaș trădător sări cu paloșul spre Ștefan. Vlad îl străpunse pe loc și strigă:

– Ștefane, ia-ți calul, să fugim!

O slugă credincioasă ieși din învălmășeală și cu o furcă de la grajd ținu piept altor doi ticăloși. Cei doi prinți încălecară și țîșniră spre deal. Slujitorul prinsese un alt cal, urmărit fiind de trei călăreți. Vlad privi înapoi:

– Ștefane, îi răpunem noi. N-ai frică!

Ochii lor verzi se întîlniră o clipă. Întoarseră brusc caii și veniră ca vîntul peste urmăritori, care se grămădiseră să-l doboare pe slujitor și fură luați prin surprindere. Ștefan izbi cu paloșul său în umărul unuia, care căzu de pe cal. Slujitorul răsturnă un altul de pe cal cu furca[8] – singura lui armă. Vlad, scrîșnind, crăpă capul celui de-al treilea și strigă:

– Prindeți-le caii!

Fugeau cît puteau și mai vedeau încă fumul ieșind din casele unde fusese nunta.

– Spre Moldova mergem, gîfîi Ștefan.

– Ca să trecem în Transilvania, răspunse Vlad (…) (p. 75).

Dacă am redat in extenso pasajul este nu numai spre a fi ilustrat conturarea memorabilă a personajului principal (cel secundar, vărul Ștefan, viitorul domn glorios al Moldovei, despre care am mai amintit, apare aici doar schițat din rațiuni stilistice la îndemîna oricui: era nevoie de un contrast necesar potențării dramatismului momentului, un rol hotărîtor avîndu-l, în plan psihologic, proaspătul șoc emoțional provocat tînărului de moartea părintelui său), ci și pentru a fi dovedit utilizarea impecabilă a narațiunii, rolul de căpetenie revenind în acest scop verbelor.

Aleg în continuare alte cîteva citate menite a sublinia calitățile de conducător de țară inspirat, luminat și drept, de care rar au beneficiat, în istoria lor zbuciumată, Țările Române din partea vreunui alt domnitor. De aici și trecerea sa în legendă. Mai întîi, iată cum valorifică narativ Ileana Toma legendara[9] cupă de aur – simbol al dreptății instaurate și păstrate pe timpul domniei lui Vlad Țepeș: La masă slugile aduseseră lui vodă paharul cel de aur iar diaconului o ulcică de lut smălțuită. Și cînd veniră cu vinul, ce-i veni domnitorului? Luă cupa de aur și o schimbă cu ulcica de lut.

– Ia-o pe asta de aur, părinte; ți-o dăruiesc pentru că o meriți.

Călugărul se uită lung la vodă.

            – O iau, Măria ta, dacă-mi împlinești voia.

– Să auzim, cuvioșia ta.

– Uite, doamne, umblă vorba prin țară că pedepsești nelegiuirile nu de dragul dreptății, ci de plăcerea de a face vărsare de sînge.

– Și dumneata ce crezi, Nicanoare?

– Ce să cred? Eu vreau să dovedesc Măriei tale în ce fel e poporul, iar poporului să-i arăt cine ești Măria ta. Uite, dă-mi cupa asta de aur și am să o pun la fîntîna cea mare din piața Tîrgoviștei, nelegată cu lanț. Și cît va sta acolo nefurată, să nu pedepsești prin tragere în țeapă niciun român pentru vina de hoție. Iar cînd va dispărea pocalul, poți pedepsi Măria ta pe oricine, fără judecată.

Zîmbi și vodă și zise:

Așa să fie, Nicanoare, deși eu fără judecată nu am să trag în țeapă niciun om viu.

Și a stat paharul de aur la fîntînă, nelegat, cît a ținut domnia lui Vlad, poreclit mai tîrziu Țepeș. Dovadă că în Țara Românească nu mai îndrăznea nimeni să fure (pp. 147-148).

Dacă prin nota anterioară am oferit cititorului mai curios putința de a face o comparație între sursa utilizată de Ileana Toma și ipostaza literară corespunzătoare, în privința adversarului cel mai temut al domnitorului, îmi permit doar epitetul plauzibilă – deși e neatestată de vreun cronicar, după cunoștințele mele de pînă acum – pentru opinia exprimată în stil indirect liber de trufașul sultan: Mahomed (…) simțea că a pășit pe alt tărîm, într-o negură deasă, în care un dușman perfid care l-a urmărit tot timpul luptă acuns de întunericul nopții și de ceața din mintea ostașilor. Și deodată își dădu seama ce anume îi deosebea. El, Mahomed al doilea, venea cu oastea lui neînvinsă, pe cînd Vlad bei era singur, cu tristețea omului care nu are ce pierde, pentru că întotdeauna a stat pe locul celui condamnat la moarte. Simțise chiar atunci, cînd privea la măcelul luminat de incendiul corturilor, că treaba asta o făcuse, cu mîna lui, Vlad beiul valahilor. Îl ura, dar ceva se schimbase în sufletul lui. Da, acum nu-l mai disprețuia, căci nimeni nu disprețuiește pe cel de care îi este frică (p. 246). Reluarea motivului singurătății și caracterul gnomic al ultimei fraze ne atrag luarea-aminte. În completarea portretului vine discursul lui vodă înaintea luptei decisive preconizate cu oastea otomană – un model de simplitate, tact și patriotism:

– Dragii mei, sîntem puțini. Am fost în tabăra necredincioșilor să-i număr și sîntem unul la trei sau chiar la patru! Asta ne este soarta. Cine din voi se gîndește că va muri, să plece să se ascundă în munți, căci gîndul ucide mai tare decît oțelul. Cine va rămîne, va lăsa urmașilor nume de glorie! (p. 247). Uralele ascultătorilor arată că vorbele domnitorului merseseră la inima oștenilor.

Nu ne aflăm, totuși, în fața unei scrieri apologetice. Prozatoarea creează cu intuiție remarcabilă un personaj „rotund“[10], căci îi redă și slăbiciunile, îndoielile omenești așa cum se poate observa, de pildă, din întrebările retorice din care alcătuiește un monolog interior cu certe calități portretistice: Cu cîtă smerenie își plecase genunchii în fața pustnicului la schitul de la Frăsinei, spovedindu-și păcatele grele ca să-și recapete somnul împăcării, să nu mai tresară din visele în care auzea urletele celor trași în țeapă? De ce luase doar pe umerii lui greutatea judecăților? De ce doar el era cel ce osîndea? Pentru că, Doamne Dumnezeule, îi era frică de trădare, de judecători cumpărați care să împartă fărădelegea în numele lui. Avea nevoie mai presus de orice de credința oamenilor în dreptatea domnitorului. Nu degeaba stătuse prins la Gallipoli și la Egrigöz. Învățase acolo că toate au preț. Turcii nu ară, nu seamănă și nu culeg. Ei năvălesc și jefuiesc. Un popor, o hoardă întreagă trăiește doar din jaf și negoț. Jaful după bătălii date între creștini și ostașii lor, copii de creștini luați ca bir și dresați ca niște cîini. Și negoț cu orice. Învățase la Egrigöz de cîte pungi cu aur ai nevoie ca să cumperi pașalele, beglerbeiul, sultanul… Dreptatea? Dreptatea se cumpără, o are cel ce plătește mai mult. Asta e legea la turci și de asta vrea el să-și ferească țara (pp. 176-177). De asemenea, dintr-o insuficientă pricepere ori lipsă de experiență, măsurile politice ale voievodului întîrzie să-și vădească efectele economice: Încercase să ridica țara, stîrpise răufăcătorii și încă roadele nu se arătau (…). Inspirîndu-se din aceleași narațiuni medievale, prozatoarea imaginează o întrevedere a domnului cu niște negustori polonezi de la care află cum brașovenii sărăcesc poporul. Romanciera are astfel prilejul de a justifica măsura impopulară de pedepsire a negustorilor neplătitori de vamă, cu precădere sași. Cum se știe, conflictul va determina ura neîmpăcată a acelora, care îl va urmări necontenit pe Vlad Țepeș, ea fiind la originea degradării relațiilor cu regele Ungariei. Dimensiunile acestei uri și mai ales efectele ei – detronarea din 1462[11] – reies din narațiunile înveninate traduse în germană avînd ca sursă probabilă informativă scrisorile lui Dan cel Tînăr, pretendent la scaunul Țării Românești.

Nu pot omite din această analiză o calitate specială a personajului Vlad Țepeș creat de Ileana Toma, calitate întemeiată de această dată pe certe izvoare istorice – poate cea mai uluitoare și deopotrivă spectaculoasă –, anume abilitatea deghizării. În acest reușit raport față de realitate inteligența dublată, desigur, de curaj s-a întemeiat pe o intuiție psihologică genială și pe un talent histrionic pe măsură: (…) odată cu călugării trecuse Dunărea și un milog cu o legătură neagră peste ochi, ologit de piciorul drept și de mîna stîngă, murdar și zdrențăros, care începuse să cerșească la ușa bisericii. Nu știa românește dar, mai pe grecește, mai pe turcește sau sîrbește, le povestise la toți cu ce treabă veniseră călugării de peste Dunăre (…) Ieșind din biserică, boier Linart (pîrcălabul era mîna dreaptă a voievodului – nota mea, M. F.) se uită atent în jur și i se păru neobișnuit trupul puternic al milogului care bolborosea sîrbește. Căută îndelung în buzunar o para ca să i-o dea. Milogul, nerăbdător, ridică privirea singurului ochi spre boier și acesta simți că-l trece un fior pe spinare și lăsă să-i scape bănuțul pe jos. Plecă grăbit spre palat, abia răspunzînd celor ce-l salutau (p. 133).

Un alt fel de atestare, literară, aparținînd lui Ioan Budai Deleanu, semnalată de toți istoricii și observatorii evoluției evenimentelor din Evul Mediu românesc, dar neluată în seamă, măcar pentru valoarea ei actuală, dacă nu ca exemplu de urmat, nici de cei mai înfocați susținători ai „corectitudinii politice“ este atitudinea lui Vlad Țepeș față de eterna problemă de integrare socială a țiganilor. În alt registru stilistic decît cel comico-parodic al strălucitului iluminist transilvan ce-a produs o capodoperă epopeică pe nedrept ignorată din motive obiective în epocă, dar din motive subiective încă insuficient cunoscută și analizată în zilele noastre, anume Țiganiada, Ileana Toma adaugă sensibilei tematici o componentă religioasă esențială: botezarea. Alături de legarea de pămînt, soluția aceasta viabilă e superioară măsurilor lui Mihail Kogălniceanu despre care s-a făcut mai multă vîlvă. Prin dialogul dintre Vlad Țepeș și baronul Mihaly, voievodul țiganilor, ni se face cunoscută voința înțeleptului domn:

– Să-mi dai două sute de muieri ale voastre cu copii și chiar cu bărbați, ca să-i botez și să-i dăruiesc cu sate. Să trageți la ei cînd treceți prin țară cu negoțul…

– Ți-e frică să nu fim hoți?

Vodă tăcu.

– Ne dai pămînt ca să nu mai avem drept să furăm de la alții, nu-i așa?

– Mai rău. Vreau să vă dau lege, ca să vă judec după lege!

– Bine, fie. Botează-i. Cu două sute de botezați nu stîrpești neamul țiganilor căldărari. Și mie îmi face bine. Ți-i dau pe cei mai bicisnici. (…) (p. 203). Cîștigînd încrederea țiganilor, personajul imaginat în roman îi determină pe doi dintre ei să participe activ la o diversiune antiotomană. (Cf. cap. Capcana, cu pagini impecabile narativ, îmbinînd stilul indirect liber cu fugare inserții descriptive: Planul era îndeplinit. Hamza știa acum unde sînt ei, judecă Vlad. Căci iată, la Comana ajung doi spahii mai puțin și Catabolinos e mulțumit. Deci vodă putea să doarmă liniștit la mînăstirea ctitorită de el. Mișcarea lui Linart nu va fi descoperită. Hamza pașa se va concentra asupra sosirii lui vodă și a celor o sută de călăreți cu care venea. // Într-adevăr, a doua zi în zori cînd se adunară toți pentru plecare, Catabolinos cu greu își ascundea satisfacția. // Aerul rece era pur. O chiciură neverosimilă, prinsă de ramurile copacilor, transformase peisajul în tablou de basm (…) Răchitele și plopii albi de promoroacă desenau pînă în zare albia șerpuitoare și acolo, unde se pierdeau în orizontul trandafiriu diafan, răsărea soarele etc. – pp. 218-219).

Dintre personajele secundare ale cărții aleg două spre a ilustra calitățile de fin psiholog ale romancierei: unul pozitiv, Nicanor, altul negativ, Catabolinos.

Diaconul Nicanor e mic de statură și tăcut, învestit de Vlad în sfatul țării, ca martor al judecăților domnești, mai mereu în sutană neagră, în spatele jilțului domnesc în picioare la un pupitru de lemn de nuc cu lucrătură sobră, unde, în așteptarea începerii sfatului, nebăgat în seamă de boieri, alegea și ascuțea pene ca să aibă la îndemînă cînd va avea nevoie. Portretul fizic e completat de cel moral într-o întîlnire cu pîrcălabul Linart: din dormitorul voievodului ieși diaconul Nicanor cu obișnuita lui privire angelică. Îl pofti pe Linart în odaia de lucru și începu să sporovăiască despre vreme și despre recolta de nuci, care zice-se anunța o iarnă grea. Linart era furios dar, ca un curtean bine educat, trebuia să răspundă politicos vorbelor pe care inocentul diacon le tot îndruga. Dar deodată începu să-l urmărească atent pentru că își dădu seama că nevinovatul prelat, cu ochii albaștri cum e cerul primăvara, reușea să-i păcălească pe toți și că sub naivitatea bine jucată sta multă inteligență și iscusință. Diaconul făcuse ce dorise și din el, căci iată acum este liniștit și dacă așteptarea domnitorului s-ar fi prelungit ar fi uitat de ce a cerut această întrevedere. (p. 134). Orfan de mic și crescut la mănăstire, îi cîntă cu glas subțire domnitorului psalmi ori îi picură învățături citind monoton din cărțile sfinte, îl sfătuiește ore întregi ori îi critică vărsările de sînge.

Catabolinos este un scrib grec care fusese turcit încă de cînd era copil (p. 207), trimis de vicleanul sultan Mahomed în fruntea unei solii la Tîrgoviște spre a-l ademeni, a-l conduce la Giurgiu și a-l preda finalmente lui Hamza pașa pe Vlad Țepeș, care îndrăznise a nu mai plăti tributul convenit. Scriitoarea îi surprinde cu minuție reacțiile sufletești pe parcursul drumului spre pădurile de temut ale Valahiei. Mitul, legenda și istoria sînt împletite, rezultînd un portret moral izbutit. Astfel, Catabolinos află de la povestașii turci însoțitori despre cavalerul trac cel nemuritor (…), retras în pădurile Valahiei – veritabil spirit apărător-răzbunător al locurilor, antiotoman și – ca orice zeitate – cu darul ubicuității. Ca argument zdrobitor, i se relatează înfrîngerea rușinoasă a armatei lui Baiazid de numeric inferioara oaste a valahului Mircea, desigur, cu ajutorul intervenției acestui cavaler trac. Treptat, îndoiala și spaima iau în stăpînire pe trimisul sultanului: Să punem plantoane – ordonă el la un popas de noapte. Răspunsul unuia dintre subalterni îi dă fiori: Niciun fel de plantoane nu ne pot apăra de marele călăreț. Calul lui nu atinge pămîntul și nu face niciun zgomot. Se ivește deodată lîngă tine și nu poți face nimic (p. 208). Catabolinos e trufaș, ca orice reprezentant al unei așa-zise mari puteri, adresîndu-se nediplomatic cu gîndul de a-l intimida pe domn: Solie din partea Preaînălțatului sultan Mahomed al doilea către Vlad bei Drăculea (p. 209). Scena pregătită soliei turcești de voievod prin fidelul său pîrcălab, căpitanul Linart, este homerică (autoarea preferă o comparație cu Infernul lui Dante!): Fripturi rumene și cîrnați sfîrîind au fost aduși și puși în fața bieților turci flămînzi care, uitîndu-se unii la alții, spuneau că nu le e foame și refuzau mîncarea interzisă de preceptele profetului (p. 210). Catabolinos e lovit crunt în amorul propriu, căci el, ca și turcii auziseră de cruzimea domnului valah, dar asta  nu-i înspăimînta, căci ei veneau din țara tuturor cruzimilor. Tonul prozatoarei devine sentențios: Rațiunea de stat acoperea orice crimă oricît de odioasă ar fi fost și o transforma în faptă eroică și dreaptă. Da, se așteptau la cruzime, dar nu la sarcasm și ironie (idem). Domnitorul îl caracterizează pe sol cu asprime, după ce, desigur afectat de primirea pregătită, acela repetase și în adresarea directă greșeala de protocol numindu-l „Vlad bei“, nu „Măria ta“. Catabolinos îți este numele – îi spune domnitorul – din vremea în care erai grec, căci acum ești nimic, cum nimic este cel ce-și leapădă credința străbună (…) Dacă stăpînul tău știindu-te cu minte puțină și neînvățat, te-a trimis la mine, la un stăpînitor înțelept, atunci stăpînul te-a omorît, iar dacă ai îndrăznit tu însuți să vii, nefiind învățat, atunci tu însuți te-ai omorît. (Într-o notă de subsol, Ileana Toma precizează că finalul acestui dialog l-a preluat dintr-o povestire slavă a întîlnirii dintre solul turcesc și domnitorul valah). Caracterul personajului se relevă plenar prin stilul indirect liber utilizat de scriitoare: (…) nu putea adormi. Ce mai vorbă lungă, își văzuse cu ochii lui țeapa pe care o merita pe drept, dar de care o toană de om milos a lui vodă îl izbăvise. Dar, Vlad bei, slăbiciunea se plătește, m-ai umilit și mi-ai arătat că am greșit, m-ai umilit mai tare iertîndu-mă. În lumea voastră de viteji asta se prețuiește, dar în lumea de viermi veșnic siliți să-și plece capul și să-și vîndă sufletul ca să supraviețuiască, asta nu se iartă! Chiar eu o să te duc în lanțuri la închisoarea castelului celor Șapte Turnuri. Am greșit că ți-am spus Vlad bei? Atunci cînd vei sta în lanțuri, nu o să mai greșesc. O să-ți spun „Măria ta, cîine creștin“. Mi-am lăsat credința străbunilor? O să am grijă să dorești și tu să ți-o lași. O să te chinui încet și îndelung ca să ajungi să te rogi de noi să te tragem în țeapă sau să te răstignim. (…) Praful se alege de curajul, cinstea și onoarea voastră. Noi, viermii care știm pe cine să trădăm și cui să ne vindem sufletele, le roadem și le amestecăm cu murdăria noastră, iar soarele și vîntul le usucă și le poartă, nori grei de praf în spațiu și timp, onoarea și curajul vostru făcute praf și puțind de mirosul murdăriei noastre. Vitejii cad în lupte sau mor în temnițe! Noi, viermii, nu murim niciodată. Nu ieșim la lumină căci nu avem nevoie, puterea nu stă în văzul lumii, ea stă în întuneric (pp. 212-213).

Cutremurătorul autoportret imaginat ticălosului tipic de către Ileana Toma – poate cam apăsat gnomic spre a putea mai bine fi citat didactic – transcende, evident, contextul romanesc, suprapunîndu-se tuturor caracterelor torționarilor fără Dumnezeu de ieri, de azi și de mîine.

Mai adaug la această succintă argumentare de artă a portretizării din capitolul Capcana (pp. 204-223) al romanului că, potrivit proverbului cine sapă groapa altuia cade în ea, cu ajutorul țiganilor Trandafir și Cioacă, nu numai Catabolinos și turcii care l-au însoțit au căzut în ambuscadă, ci însuși Hamza pașa, ce venise cu oaste la Giurgiu pentru prinderea răzvrătitului domnitor. Scena epică este vrednică de orice antologie și o semnalez autorilor de manuale de literatură română ale viitorului. Aici redau doar o mostră:

Trandafir se întoarse spre Cioacă și-i făcu semn din cap. Aveau două naiuri mici din lemn și începură să facă întocmai ca ciocîrlia. Aveai impresia că sînt două ciocîrlii care se întrec cînd grînele sînt coapte și soarele încă nu a răsărit. Totul era nemișcat, doar trilurile, urmărindu-se unul pe altul, păreau că se înalță spre cer. Oștenii valahi chiar începură să privească prin copaci ca să vadă minunea de pasăre care cînta așa în pustiul iernii. Deodată, trilurile se despărțiră. Unul își urma urcarea spre cer, altul începu să scoată obsedant aceeași notă stridentă ca un semnal. Atunci se întîmplă miracolul. Cam o sută cincizeci de cai, cu tot cu călăreți, din tabăra turcilor, porniră în cavalcadă nebună, amintind de un uragan pustiitor. Veneau spre ei buluc și cu greu s-ar fi putut feri cineva de urgia iuțelii patrupedelor înspumate. Nimeni din cele două tabere nu mai văzuse așa ceva. Era un spectacol ce depășea cu mult orice basm. Cam la patruzeci de coți de cei doi țigani, care ieșiseră în față, caii se opriră brusc, trîntind aproape toți călăreții din șeile lor. (…) (p. 221).                            

Revenind la ideea din debutul acestui studiu critic, aș încheia așa: Vlad Țepeș și Mihai Eminescu sînt două singurătăți geniale reprezentative ale spiritului românesc deopotrivă însetate de absolut.

[1] Am utilizat ediția a III-a a cărții, apărută cu sprijinul Primăriei Municipiului București la Editura Cuvîntul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2009.

[2] Profit de ocazie spre a reaminti cititorilor pasajul eminescian revolut cu pricina: Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca, punînd mîna pe ei, / Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, / Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

[3] O analiză a temei vieții și activității domnitorului ilustrate literar o face Ion Stăvăruș, într-un competent studiu critic intitulat Povestiri medievale despre Vlad Țepeș-Draculea (București, Editura Univers, 1993). Cartea mi-a fost semnalată și împrumutată spre folositoare lectură de dl Eugen Toma, căruia țin să-i mulțumesc și pe această cale.

[4] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, Editura Humanitas, 1997, p. 238 și p. 239.

[5] Petre Țuțea, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, București, Editura Humanitas, 1997, p.119.

[6] O ciudățenie: editura intitulează aceste pagini introductive Cuvîntul autorului, folosind un masculin impropriu! Mi-am permis a corecta în referința mea critică această scăpare.

[7] Ca și-n alte scrieri ale sale, autoarea utilizează pluralul majestății.

[8] În text: țeapa. Mi-am permis stilizarea citatului eliminînd și pronumele relativ care, întrucît modificarea dictată de logica narațiunii ar fi provocat o nefericită cacofonie.

[9] Redau o povestire culeasă de Ion Stăvăruș în 1952 de la rapsodul popular Pătru Tulei, din Tigveni, județul Argeș: Am auzit și eu de la bătrînii noștri că cinste și dreptate ca pe vremea lui vodă Vlad Țepeș n-a fost, nepoate, niciodată. Nici tu minciună, nici tu năpăstuire, nici tu beție, ori alt lucru ce-l strică pe om nu se mai afla.// Da’ cu hoții și tîlharii a făcut vodă isprava a mai mare. Cică peste tot i-a dibuit, de n-au scăpat de țeapa lui, măiculiță-doamne, nici în gaură de șarpe! Cum îl prindea pe hoț – cu el în țeapă! Prindea un altul – și tot așa! Și-i lăsa pe la răspîntii, înfipți în pari, să-i vază lumea, cu ciorile pe ei. // Și așa, cică, ar fi scăpat Țepeș al nostru țara de toți hoții, că n-a mai rămas unul pe-atunci nicăierea. Și ca să fie sigur că nu i-a scăpat vreunul, ce s-a gîndit el într-o zi: „Ia să pui eu la o fîntînă, unde vin oameni mulți, la drumu’ mare, o cană de aur, să văz de va lua-o careva“. // Și a poruncit să se puie la fîntîna aceea de la drumu’ mare o mîndrețe de cană, de strălucea ca soarele, dar n-a legat-o nici cu lanț, nici cu curmeiu, ci slobodă. Treceau oamenii pe drum, se abăteau pe la fîntînă și beau din cana aia de aur o apă rece și dulce cum nu mai băuseră ei vreodată. Dar să ia cana lui Țepeș de acolo, necuratul n-a mai ispitit pe nimeni, niciodată, cît a fost el domn. (Ion Stăvăruș, op. cit., pp. 154-155).

[10] Preiau aici un concept aparținînd lui E. M. Forster din Aspects of the Novel (1956) (Aspecte ale romanului): personajele „rotunde“, spre deosebire de cele „plate“, nu pot fi caracterizate pe scurt și cu exactitate, avînd capacitatea de a ne surprinde într-un mod convingător.

[11] O discuție argumentată a temei la Ion Stăvăruș, op. cit.