Cinstirea sfinților constituie atât din punct de vedere dogmatic, dar mai ales practic, unul dintre cei mai importanți piloni ai credinței ortodoxe. Ca preot în Diaspora aduc mărturia a zeci, poate sute de credincioși care în lipsa frescelor hagiografice ortodoxe, se simt ușor stingheri în bisericile altor confesiuni, în care cele mai multe parohii românești din Occident își țin slujbele. Nu doar la modul figurat, ci și în sensul cel mai propriu sfinții umplu Biserica, o fac vie, fiindcă ei înșiși nu au murit, ci vorbesc creștinilor, le oferă exemple de viață, îi trag către sfințenia la care i-a chemat Dumnezeu încă de la baia Botezului. De aceea, cei mai exemplari dintre ei, prin viața lor duhovnicească deosebită, au ajuns să fie venerați la nivel local, iar unii de către întreaga Biserică.
De la Nifon al II-lea la Teofana Basarab – canonizarea sfinților români
Biserica Ortodoxă Română și-a așezat propriile comori la loc de cinste destul de târziu. Primul sfânt canonizat la noi în țară (17 august 1571) a fost Patriarhul Nifon II al Constantinopolului, care a slujit ca locotenent de mitropolit al Ungrovlahiei, pe la începutul secolului al XVI-lea, acesta fiind un caz unicat pentru câteva secole. Introducerea programatică în calendarul bisericesc românesc a unor sfinți deja recunoscuți de poporul lui Dumnezeu, la nivel local, nu a început nici după recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885) și nici după ridicarea ei la rangul de Patriarhie (1925), ci paradoxal într-o perioadă când presiunile statului comunist asupra activității ecleziastice erau destul de mari. În 1955, în plină prigoană, Patriarhul Justinian proclama canonizarea Sfinților Ierarhi Calinic de la Cernica (†1868), Ilie Iorest (†1648), Sava Brancovici (†1683) și Iosif de la Partoș (†1568), reprezentativi pentru activitatea lor pastorală, precum și a unor mărturisitori: Cuvioșii Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și mireanul Oprea Miclăuș, care au luptat împotriva uniației, în Transilvania secolului al XVIII-lea. Cinstirea unor personalități bisericești locale, fără o confirmare canonică oficială, este însă anterioară. Mitropolitul Dosoftei (†1693; între timp canonizat și el) pomenea în Viața și petrecerea sfinților de cuvioși cu viață sfântă din Moldova, iar Ilarion Felea (†1961, el însuși propus pentru canonizare în 2025), în vol. I al operei sale Spre Tabor propunea spre canonizare o listă de sfinți locali[1]. Cele mai multe nume din aceste liste se regăsesc astăzi înscrise, cu litere albastre, în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în urma unor noi serii de proclamări, începute în 1992 și care continuă până azi. La o simplă privire, numărul ierarhilor și al cuvioșilor este covârșitor în comparație cu alte categorii de sfinți – aici pot fi enumerați voievozii: Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu cu fiii săi, dar și un pelerin – Moș Gheorghe Lazăr. Acest fenomen se explică, așa cum am amintit, prin aceea că Biserica îi confirmă oficial pe sfinții normativi, exemplari prin biografia lor.
Biserica Română a întreprins în ultimii ani și o campanie de „recuperare” pentru cinstirea locală a unora dintre martirii primelor secole creștine din Dobrogea și orașele dunărene, pomeniți deja în sinaxarele primelor secole. Episcopii Irineu de Sirmium, Teotim, Efrem și Bretanion ai Tomisului, mucenicii Sava de la Buzău, Attalos, Kamasis, Zotikos și Philippos de la Niculițel ori Emilian din Durostorum constituie câteva exemple menite să aducă aminte de vechimea creștinismului în țara noastră, îndeobște de limbă greacă sau latină. Acestora însă li s-au adăugat, prin canonizări recente, sfinți care ar putea fi numiți „fondatori” prin aceea că au de a face cu începuturile creștinismului strict românesc, în zorii Evului Mediu: Iachint, primul mitropolit al Ungrovlahiei (†1372), Ghelasie de la Râmeț, primul arhiepiscop din Transilvania cunoscut cu numele (sec. XIV), ierarhii ardeleni deja amintiți: Ilie Iorest și Sava Brancovici, precum și cuvioșii Nicodim de la Tismana (†1406) și Daniil Sihastrul (†ca. 1450), exponenți ai începuturilor monahismului organizat în părțile noastre. Lor li se adaugă, din acest an, și Cuvioasa Teofana Basarab.
Braida, Teodora, Teofana – de la slava pământească la cea cerească
Patriarhia Română a proclamat, în timpul ședinței Sfântului Sinod din 17 februarie a.c., cinstirea acestei sfinte care-și aștepta de multă vreme locul în calendarul nostru, fiind deja sărbătorită de mai bine de șapte secole de către vecinii bulgari, a căror țarină a fost, pe la mijlocul secolului al XIV-lea. De origine românească, dar cunoscută drept mamă culturală a Bulgariei ultimilor Asănești, ea a rămas în legendele sud-dunărene un simbol al maicii devotate, al eleganței domnești dar și al evlaviei.
S-a născut pe la 1300, fiind primul vlăstar al voievodului valah Basarab Întemeietorul (1310-1352) și al soției sale unguroaice, Margareta Kökényes-Renold. La botez a primit numele Braida. După obiceiurile medievale, pentru a întări legăturile de familie între casele domnești, a fost căsătorită în 1322 cu Ivan Alexandru, despot de Loveci și nepot al țarului bulgar Mihail III Șișman. Tot acum a primit un nume cu o mai mare rezonanță – Teodora – amintind de două împărătese bizantine.
În mai puțin de zece ani, viața prințesei Teodora a evoluat simțitor, prin nașterea a trei băieți: Mihail Asan (1322), Ivan Strațimir (1324) și Ivan Asan al IV-lea (1326) și a unei fete, probabil Vasilissa. Iar în 1331, când țarul Mihail a murit în urma unei bătălii cu sârbii, Ivan Alexandru i-a urmat la tronul Bulgariei. Braida-Teodora a devenit țarina bulgarilor într-o perioadă în care capitala Tărnovo cunoștea o înflorire culturală nemaiîntâlnită, fiind socotită drept „a treia Romă”. Din acea perioadă se păstrează câteva manuscrise bulgărești cu miniaturi, într-unul dintre ele („Cronica lui Manase”) putând fi observat singurul „portret” al țarinei-mame.
Stabilitatea părelnică a casei imperiale s-a șubrezit însă în anii ce au urmat. Țarul s-a îndrăgostit de o evreică pe nume Sara, probabil fiica unui negustor venețian. În 1345 a divorțat de soția legiuită, căsătorindu-se în anul următor cu noua aleasă, care, sfidător, a primit la rându-i numele Teodora. Totuși țarina alungată nu s-a întors la familia sa de peste Dunăre, ci s-a călugărit primind numele Teofana. În această perioadă a trăit și durerea morții a doi fii, uciși în bătălii cu turcii: Ivan Asan în 1349 (moment surprins în miniatura sus-pomenită), iar Mihail în 1355. Fiul mijlociu, Ivan Strațimir, a primit în 1356 guvernarea țaratului de Vidin, iar monahia Teofana i-a urmat, potrivit unei povestiri locale, stabilindu-se la mănăstirea Albotina din apropiere, unde și-a trăit anii senectuții.
Nu se știe când anume a trecut la cele veșnice. O legendă amintește că ar fi fost înjunghiată și rănită în șapte locuri, în vara anului 1396, în timpul asediului Vidinului de către turci. Ar fi fost înmormântată la Albotina, unde își pregătise locul de veci. Mult mai probabil este însă că pe la 1395 se proclama deja canonizarea ei – cu dată de pomenire la 28 octombrie – în timpul domniei fiului ei, de către mitropolitul Ioasaf, refugiat aici din capitala Tărnovo, căzută în mâinile turcilor. Tot acum au fost aduse la Vidin moaștele sfintelor Filofteia și Parascheva, iar mitropolitul a scris un „Cuvânt de laudă, o parte dintre minuni și viața cuvioasei și binecuvântatei maicii noastre Filofteia”.
Apropiindu-se pericolul otoman de ultima redută a ceea ce fusese odinioară mărețul imperiu al Asăneștilor, moaștele Sfintei Filofteia au fost trimise peste Dunăre, la curtea voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418), fiind de atunci venerate de credincioșii români. Tot acum, moaștele Sfintei Parascheva și, probabil și cele ale Teofanei, au ajuns la Belgrad. În 1521, când turcii au cucerit și acest bastion creștin, sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) a trimis sfintele odoare, ca trofee de război, la Constantinopol. Într-un articol mai larg dedicat Cuvioasei Teofana, publicat pe site-ul www.doxologia.ro, am expus ipoteza domnului Gheorghiță Ciocioi[2], potrivit căreia racla cu moaștele Sfintei Împărătese Teofana din catedrala Patriarhiei Ecumenice ar putea conține, de fapt, rămășițele Teofanei Basarab.
Prezențe feminine în calendarul românesc – de la un raport „cantitativ” la unul „calitativ”
Istoria își încheie cercul într-un mod fericit, prin întoarcerea prințesei din neamul Basarabilor în memoria poporului ei. După scurta împreună-ședere la Vidin, alături de Sfânta Cuvioasă Parascheva și Sfânta Muceniță Filoteia, la sfârșitul secolului al XIV-lea, Cuvioasa Teofana este așezată la locul de cinste al sfintelor Bisericii noastre, la începutul secolului al XXI-lea.
Pomenirea Sfintei Cuvioase Teofana în aceste rânduri poate fi și un prilej de reflecție cu privire la prezența feminină relativ săracă în calendarul românesc. Această stare de fapt poate deruta pe oricare cercetător sau hagiograf nefamiliarizat cu societatea românească în general și cu cea bisericească de la noi, în mod deosebit. Însă un presupus misoginism ecleziastic nu poate fi motivat aici. Este adevărat că Patericul Românesc al părintelui Ioanichie Bălan aduce în atenție chipuri de monahii și starețe demne de a fi așezate în rândul sfinților, iar aici amintim de Cuvioasele Casiana, Sofia, Melania și Mavra din Ceahlău (sec. XVII-XVIII), adesea pictate cu aureole în biserici, Schimonahiiile Nazaria (†1814), Elisabeta (Safta) Brâncoveanu (†1857) și Eufrosina (†1888) de la Văratec, Tavefta de la Agapia (†1883) și Isidora Pustnica de la Sihla (†1937) precum și multe altele, menționate într-o serie de articole publicate în ultimii ani de Preasfințitul Episcop-vicar Timotei Prahoveanul. Voci contemporane propun spre canonizare și pe doamna Maria (†1729), soția Voievodului martir Constantin Brâncoveanu, care ar întregi grupul sfintelor cu portretul unei mame și soții exemplare prin devotamentul și credința ei. După pronia dumnezeiască, nădăjduim ca ele să-și găsească locul în sinaxare, așa cum s-a întâmplat cu Sfânta Teofana.
Până la confirmarea canonică a sfințeniei lor – de altfel necontestată de către cineva – ar fi de subliniat faptul că, deși bărbații domină numeric peisajul haghiografic local, prezențele feminine au o mare greutate în ceea ce privește cinstirea în rândul poporului. Cel mai mare pelerinaj din țară are loc la racla cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, iar la Sihla, de ziua Cuvioasei Teodora (7 august), continuă pomenirea sfinților nemțeni, devenită tot mai populară în ultimii ani deoarece coincide cu venirea acasă a multor români din Diaspora. Al doilea mare pelerinaj în rândul românilor are loc la mănăstirea Nicula, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Poate fi văzută drept ușor forțată aserțiunea că Sfânta Fecioară a devenit a noastră, a românilor. Însă evlavia populară deosebită se vede în aceea că sute, poate mii de mănăstiri și biserici românești își sărbătoresc hramul la acest Paști al verii, de Sfânta Mărie Mare. Prin aceasta România este, pe drept cuvânt „Grădina Maicii Domnului”, așa cum Preacurata Maică i-a spus, într-o vedenie, Sfântului Iosif de la Bisericani (sec. XV), convingându-l să nu mai plece la Sfântul Munte, ci să întemeieze o mănăstire în codrii Neamțului și să înmulțească rugăciunea alături de poporul său.
[1] Ilarion Felea, Spre Tabor, vol. 1 – Pregătirea, Piatra Neamț, 2007, pp. 461-463
[2] Gheorghiţă Ciocioi, O sfântă uitată: Teofana Basarab, în: Lumea Credinţei, Sept. 2006, pp. 26-27
