| | |

Dacii de ieri și de astăzi din Valea Jiului

Medicul stomatolog Dumitru Gălățan-Jieț mi-a făcut o bucurie în calitatea sa de etnolog dăruindu-mi monografia Petrila – vatră de istorie și tradiție românească[1] la 30 brumărel 2019, cu prilejul întîlnirii noastre la simpozionul dedicat satului românesc de la Tîrgu Jiu. E o amplă lucrare pe care, așa cum mi-a scris autorul pe pagina de titlu, petrilenii au așteptat-o timp de peste 50 de ani.

Echipa care a trudit pentru a materializa munca pasionată a momîrlanului născut și trăit în orașul Petrila, o personalitate scriitoricească de necontestat (cf. Cuvînt înainte semnat de Vasile Jurca, primarul orașului Petrila, p. 3l) e formată din George Chirvasă, din Petroșani, Elena Chirițoiu din Drobeta Turnu Severin, Ligia Drăghici din satul Popi, Grațiela Mosni din Lonea, Simona și Nicușor Todea din Alba Iulia și Mariana Jdeică. O mențiune specială trebuie făcută în această introducere pentru George Chirvasă – redactor, tehnoredactor (alături de Mariana Jdeică) și autor al coperții, realizate după o idee a autorului (cf. p. 3), prezentînd Biserica Iepurilor situată în apropiere de Cheile Tăii și două momîrlănci din satul Biraoni în anul 1930.

În fruntea celor treisprezece capitole ale cărții  autorul a așezat În loc de prefață. O întoarcere în mitologie. A fost oare înlănțuit Prometeu în Munții Parîng? (Cf. pp. 13-18). Întemeindu-se pe scrierea lui Nicolae Densusianu Dacia preistorică, propune identificarea celor două stînci din apropierea vîrfului Cîrja (2405 m) din Parîng (i.e. Pharanx la Eschil) unde, se pare, eroul grec Prometeu ar fi fost înlănțuit, întrucît muntele Caucaz din Scythia, „țara fierului“, nu era Caucazul asiatic și nici cel albano-iberic. Pînă astăzi s-a păstrat o localitate la poalele Parîngului numită Baia de Fier. Istoricul Florus, geograful roman Iuliu Honoriu, istoricul get Jornande sau Nestor, călugăr și cronicar rus, amintesc apropierea acestui munte de „rîul mare și divin al lumii vechi numit Oceanos Potamos sau Istrul din timpuri istorice“ (cf. p. 15). Cît despre pasărea legendară căreia Zeus îi poruncise a-i mînca ficatul lui Prometeu, pînă prin 1965 trăiau în Parîng specii de vulturi (unii cu o anvergură a aripilor de 2-2,5 m – cf. pp. 16-17), precum zăganul.

Ademenitoarei demonstrații îi urmează capitolele propriu-zise, între care se numără: Cadrul geografic al Petrilei, Scurte popasuri în istorie, Ocupațiile tradiționale, Locuința (casa), Portul, Biserica și starea religiei, Școală și învățămînt, Calendarul creștin ortodox și cel pastoral-agrar, Petrecerile tradiționale în satele petrilene, Meteorologie tradițională în satul de altădată, Monumente de arhitectură etc.

Înainte de a comenta conținutul remarcabilului demers publicistic datorat inimosului medic-etnolog, am datoria filologică de a lămuri sensul principal al cuvîntului momîrlan, cu derivatele momîrlancă, momîrlănesc etc., pe care deja l-am utilizat și eu în al doilea paragraf al textului de față. Termenul e omis în ediția academică din 1975 a Dicționarului explicativ al limbii române, dar e inclus în suplimentul la această lucrare de referință editat în 1988 (cf. p. 112): MOMÎRLAN1, momîrlani, s.m. (Reg.) 1. Om prost, necioplit, bădăran. 2. Numele unui dans popular. ♦ (În construcția) De-a momîrlanul = numele unui joc de copii. – Et. nec. Cf. mîrlan, modîrlan și imediat: MOMÎRLAN2, momîrlane, s.n. (Reg.) 1. Moviliță de pămînt făcută de rîme. 2. Mănunchi de paie sau de zdrențe care se pune ca semn de hotar sau ca sperietoare pe un teren cultivat. – Et. nec. Cf. momîie. Nu am cunoștință despre zonele unde, după opinia autorilor dicționarului, circulau aceste regionalisme. Trecînd peste analogia sonoră peiorativă a sensului 1 al cuvîntului cu „mîrlan“ ori „modîrlan“ – deși ea îmi pare gratuit-copilărească, nicidecum științifică –, propria-mi părere este că toate sensurile date, dacă s-ar verifica pe teren, ar fi secundare. Aceste explicații sînt reluate, din nefericire, nu numai în Dicționarul explicativ al limbii române reeditat în 1996, după noua și nefilologica hotărîre de scriere a cuvintelor cu â median și a paradigmei verbale a lui (a) fi cu „sunt…“, ci și la p. 842 în Noul dicționar universal al limbii române, autori Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Viorica Zăstroiu, apărut la Editura Litera Internațional în 2007 (am folosit ediția a doua, tranșa a patra, tipăritură localizată București-Chișinău). Spre meritul lor, autorii acestei din urmă citate lucrări de referință respectă adevărul filologic, îndreptînd eroarea ortografică decisă de Academia Română în 1993, generalizînd din nou scrierea cu î median – mai puțin în român și în derivatele sale – și respectînd paradigma firească a verbului (a) fi; dar nici ei, ca și predecesorii lor, n-au auzit de Nicolae Deleanu, romancier și reporter, foarte bun cunoscător al zonei Văii Jiului, pe care-l citează Dumitru Gălățan-Jieț: Momîrlanii umblă numai călări pe cai pitici dar robuști. Nu sînt umili, ba dimpotrivă, sînt mîndri și chipeși, tunși în față cu părul à la Bubicoff, iar pletele la spate atîrnă lungi și frumoase, ca-n icoanele cu vechi ctitori de biserici. Iar femeile lor sînt o minune de frumusețe![2] […] Cunoscînd lucrările lui Dumitru Gălățan-Jieț, afirm că realul sens principal al substantivului momîrlan este: jian, membru al comunității de pe întinsul Văii Jiului, din satul Răscoala pînă în Cîmpu lui Neag, Dealul Babii și înălțimea Merișorului; autohton, locuitor de vatră al zonei, crescător de animale, urmaș al dacilor liberi. Denumirea apare în deceniile al V-lea – al VI-lea ale secolului al XIX-lea, cînd în zonă au fost aduși ca muncitori forestieri pentru deschiderea minelor de cărbuni italieni din Belluno, Udine și Friuli – așezări din nordul Italiei – cunoscători ai păstorilor din Marmolada, zonă muntoasă din Alpii Dolomiți. Uimiți de asemănarea ciobanilor marmolani cu jienii, precum uimiți fuseseră și locuitorii Romei cînd a ajuns acolo în 1896 Gheorghe / Badea Cîrțan și l-au descoperit dimineața adormit în cojoc la baza Columnei exclamînd „un dac a coborît de pe Columnă!“[3], italienii angajați în Valea Jiului i-au numit și pe localnici „marmolani“. Mărturia lui Cic Petru din satul Maleia a fost mai întîi luată în seamă de preotul Jura Păun Marcu, apoi de profesorul etnolog Petru Blaj Dinvale. Dumitru Gălățan-Jieț notează convingător: Prin fenomenul fonetic de metateză MARMOLANUL de atunci al italienilor a sjuns MOMÎRLANUL de azi cu derivatele sale: „momîrlan – momîrlance“[4]. Nu pot încheia divagația – intenționată inițial a fi doar filologică, dar ajunsă, după cum se vede, și istorică! – fără o precizare. Răzbătător-perseverent, ca orice urmaș demn al dacilor, dar întrucîtva „naiv“, Dumitru Gălățan-Jieț a vrut să îndrepte grosolana eroare lingvistică perpetuată prin DEX, ajungînd chiar la sursă: Academia Română! Spre deosebire de situația penibilă a ignorării în care s-au aflat alți intelectuali de bună credință (am numit această specie rară de oameni „naivi“ doar raportîndu-mă la statutul real al instituției numite: osificată, cu tabuuri medievale și, desigur, strașnic constrînsă de anumite legăminte străine de spiritualitatea creștină), autorului petiției i s-a răspuns prin adresa nr. 611 din 31.08.2015 emisă de Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“, cel care a întocmit și DOOM / 2005 recomandînd aberația scrierii cu â median și „sunt“ la care deja m-am referit. Iată, fără comentarii, acest răspuns: „Cînd s-a făcut fascicola din litera M – apărută în 1968 care conține cuvântul momârlan, definiția acestuia a rezultat pe baza atestărilor din izvoarele din acea perioadă, despre care și dvs. afirmați că erau puține și corespundeau unei astfel de interpretări. Între timp, informația documentară s-a îmbogățit și, ca urmare[,] în următoarele ediții ale DEX-ului și ale Dicționarelor limbii române vom ține cont de sugestiile dv.“[5]. Semnat academician Marius Sala.

Din experiența de viață cuprinsă în această mică demonstrație filologic-istorică pe care mi-am permis-o cu îngăduința cititorului desprindem adevărul continuității existenței multimilenare a poporului care acum se numește român, adevăr frapant pentru majoritatea oamenilor de bun simț – indiferent că sînt culți ori nu – dar nesocotit, interesat sau de-a dreptul răuvoitor, de așa-numiții „formatori de opinie“, de regulă deținători de funcții și demnități oficiale, chemați periodic dinaintea vulgului „ignorant“ pentru a-i injecta minciuna dozată savant a romanizării (desigur, ea a fost o armă redutabilă a Școlii ardelene într-o anume etapă istorică, dar, à propos de scuza academicianului citat, ulterior a dispărut puținătatea izvoarelor, apărînd contraargumente zdrobitoare, de arheologie, de lingvistică, de genetică, de sociologie etc.). Din fericire, există și tineri intelectuali aflați în căutarea adevărului, precum reporterii unei populare publicații tip magazin, „Formula AS“. Pe urmele unei ascuțite observații lingvistice făcute prin 1930 de eruditul și mult umblatul Nicolae Iorga, anume asemănarea românei cu ladina vorbită în Munții Dolomiți, Bogdan Lupescu, Ciprian Pop, Claudiu Târziu, Ciprian Rus și Matei Florin, însoțiți de Sânziana Pop, directoarea publicației, au călătorit în nordul muntos al Italiei. Rezultatele cercetărilor au fost date publicității în numerele 1043 și 1044 din 2012 ale hebdomadarului[6], ele reconfirmînd teoria roirii din spațiul carpato-dunărean susținută de gînditori erudiți precum Gabriel Gheorghe ori de istoricul G. D. Iscru.

Revenind la monografia datorată lui Dumitru Gălățan-Jieț, foarte interesante mi se par descrierile ocupațiilor tradiționale, anume agricultura, creșterea animalelor (păstoritul cu transhumanța, stînile montane și prepararea brînzei momîrlănești), făcutul fînului, mineritul, albinăritul, vînătoarea, pescuitul, vărăritul, fierăria, cojocăria, prelucrarea lemnului, torsul, țesutul, morăritul etc. Unele supraviețuiesc, adaptate vremurilor, altele au devenit amintire. Din această din urmă categorie fac parte mineritul, vărăritul și morăritul. Spre exemplu, morăritul folosea ingenios forța apelor, la construirea morii folosindu-se lemnul de fag sau de brad. Printr-un jgheab cu opritor, apa punea în mișcare ciutura (lingurile) așezate orizontal pe un ax vertical. Acest fuz vertical punea în mișcare roata din piatră mobilă care, mișcîndu-se pe roata fixă, măcina făina din boabele de porumb care se scurgeau dintr-un coș pe un jgheab micuț […] (cf. p. 120).

Casa țărănească din satul de altădată – notează autorul într-un capitol special – ne duce, desigur, cu gîndul și imaginația la construcțiile din lemn ale dacilor, construcții care, după cum ne arată sursele istorice[,] erau din bîrne rotunde necioplite. Așa a fost construită într-un început și casa țărănească. Nici nu ar fi putut să fie altfel, căci pădurile stăteau să cadă peste sate, se întindeau mai peste tot, constituind o materie primă de construcție la îndemînă și totodată ieftină […] (cf. p. 131). Avalanșa regionalismelor impresionează lingvistul la tot pasul: prăștilă (șindrilă), corni, lați, cal, podvale, foastăne (elemente de construcție), maltăr (mortar), (a) șurlui (dușumelele), omnă (trapă spre podul casei) etc. Despre interiorul casei, etnologul citează, la un moment dat, pe Narcisa Alexandra Știucă: „Interiorul unei case [tradiționale – completarea mea] corespunde mai degrabă sufletului omului, pentru că[,] dacă zidurile exterioare se înalță cu efort fizic, spațiul sacru dinăuntrul lor se constituie printr-o muncă mai puțin dură, dar constantă, făcută nu numai cu brațele, dar și cu imaginație și simț estetic“ și-i continuă gîndurile: Interiorul locuinței scoate într-adevăr la iveală caracterul celui care o locuiește, sentimentele, gusturile și sufletul lui (cf. p. 135). Subscriu cu precizarea: acestea mai sînt valabile în mediul sătesc, fiindcă orașele, cu blocurile din beton, au apropiat mult pe om de robot.

Capitolul dedicat portului încîntă de la primele paragrafe: Urmele daco-geților în portul popular din satele (comuna) Petrila sînt evidente și nu sînt urme, sînt un fel de „gene primordiale“ păstrate în port: cămașa încrețită la gît, broboada albă de in sau cînepă, în formă de turban, numită „tindeu“, o tunică lungă de cînepă și peste ea o alta mai scurtă, încinsă peste mijloc cu un brîu. Cît privește îmbrăcămintea bărbaților, ne sar în ochi „cioarecii“ din pănură groasă albă de lînă, strînși pe coapse și pulpe, apoi brîul lat din piele sau pînză groasă, opincile, căciula țuguiată de blană, toate atestate iconografic pe columna lui Traian de la Roma și pe metopele de la Adamclisi. (Cf. p. 145). Asemănările momîrlanilor cu strămoșii reali, geto-dacii, sînt subliniate cu exactitate: Dacii purtau părul retezat în frunte și în plete mai lungi la tîmple și ceafă […], purtau mustăți și barbă […]. De altfel, pînă în urmă cu o generație, așa cum ne apar în toate „portretele“, momîrlanii vîrstnici, chair dacă și-au ras părul de pe față, nu s-au atins de mustață și de părul lung pînă peste urechi. […] (cf. p. 145. Am preferat pentru ilustrare decuparea coperții cărții lui Dumitru Gălățan-Jieț pe care deja am citat-o (v. nota 2), Cine sînt momîrlanii? Așa cum aflu din caseta tehnică, cel așezat în fața lui Decebal este Petru Ititesc, din Livezeni). În monografia petrileană, mai sînt numiți ca posibile replici actuale pentru neînfricatul rege dac Niculiță Moruș și Nicolae al Catanii (cf. p. 145). Desigur, mii de locuitori actuali de pe teritoriul acum restrîns al Daciei de odinioară pot fi considerați „coborîți de pe Columna“ pe care un cercetător neobosit, Leonard Velcescu, o consideră temeinic argumentat „document istoric, artistic, iconografic și cultural inestimabil pentru cultura României“. În spațiul mioritic – își reformulează Dumitru Gălățan-Jieț întemeiata opinie –  costumul popular își are rădăcinile înfipte în portul strămoșilor daci (p. 146). Mai departe, el afirmă: Cum în Valea Jiului locuitorii tradiționali, de baștină au fost păstorii, îmbrăcămintea a fost specifică acestei îndeletniciri, cu asemănări până la identificare cu cea a colegilor […] din Mărginimea Sibiului, mai ales printre satele petrilene, de unde[,] în secolele [al XVI-lea – al XVII-lea, din cauza] prigoanelor din Transilvania, mulți păstori mărgineni s-au stabilit pe aceste locuri, dînd o mînă de ajutor întreținerii și perpetuării portului cu vechi tradiții, deja existent. (Cf. p. 146). Mai rămîn puțin deasupra acestor descrieri, precizînd că, după cunoștințele mele, ele se potrivesc majorității românilor: În general[,] straiele momîrlăești au fost de două feluri: de ținere, pentru zilele de sărbătoare, avînd cusături cu înflorituri meticuloase, precum și materiale mai fine, și de purtare, care erau purtate, după cum le arată și numele, în viața de zi cu zi, fiind mai puțin sofisticate. (Cf. p. 147). Important este că toată această minunăție artistic-practică transmisă pînă astăzi, dar din nefericire în curs de dispariție, a evoluat în satul tradițional potrivit capacităților creatoare locale: Mai toate articolele principale de îmbrăcăminte erau lucrate în cadrul industriei (sic!) casnice textile pentru confecționarea: pînzeturilor, pănurii, catrințelor, tindeelor, străiților, precum și [a] împletituri[lor] pentru sfetere, ciorapi etc. Atît croitul, cît și asamblarea pieselor, precum și puii de pe ii și cămăși s-au realizat de gospodine, în fiecare gospodărie. (Idem). Între ce limite se desfășurau aceste laborioase activități casnice (pe care mă feresc să le denumesc industriale!) ni se sugerează, la un moment dat, în stil frust: Atragem atenția mai ales tinerilor de azi care poartă costumul tradițional doar ocazional, căci cămașa nu se poartă fără cămeșuie [un fel de „flanel de corp“], cu pieptul dezgolit sau cu „pieptul belit“, cum spun azi bătrînii satelor. De altfel, acești bătrîni nu se tem să folosească un termen și mai dur la adresa acestora, cel de fătălău, [din cauza] decolteului cu care apar. (Cf. p. 151). Închei referirile la acest domeniu pe tonul amar-alarmist al autorului, permițîndu-mi o extrapolare: În satul tradițional, toată lumea, de la mic la mare, purta doar costume țărănești. Din nefericire, au cam dispărut și dispar în continuare femeile care știu să croiască și să confecționaze costume populare, care sînt purtate doar la ocazii. Dacă nu se va interveni […] pentru a valorifica arta femeilor pricepute în acest domeniu pentru a o preda tinerelor să o ducă mai departe, peste ani s-ar putea să vedem costumele momîrlanilor [și ale tuturor locuitorilor satelor românești încă iubitori ai tradițiilor] doar expuse în muzee. (Cf. p. 160).

Demn de atenție este și Capitolul IX Biserica și starea religiei. Iată cum debutează: Se știe că dacii credeau în viața de dincolo de moarte, în răsplătirea faptelor pe lumea cealaltă, unde ar fi împreună cu zeul lor Zamolxes (Zamolses, Zamolxis, Zamolsis, Zamolxe[, Zalmoxe]). Această credință în nemurirea sufletului îi făcea pe daci să aibă un dispreț înnăscut față de moarte, disprețuiau chiar și corpul considerîndu-l o închisoare a sufletului […] (Cf. p. 165). Om luminat, preotul Jura Păun Marcu (1914-1997) din satul Jieț, pe care      l-am mai pomenit, sublinia faptul că „zeii antropomorfi ce au fost aduși în Dacia de străini și ocupanți au fost aduși pe seama lor, nu a dacilor“ (cf. un articol publicat de el în ziarul „Steagul Roșu“, apărut în Petroșani în 1984 – v. nota 3, de la p. 183). Despre creștinarea autohtonilor Văii Jiului, același preot scrisese: Nu poate fi exclusă posibilitatea ca, încă spre sfîrșitul secolului I d. H., ciobanii din Valea Jiului să fi auzit de Iisus, Fiul lui Dumnezeu născut în ieslea pentru vite a Cărui naștere a fost vestită de către înger păstorilor de turme din preajma Bethleemului. (Cf. p. 166). Veștile și schimburile de informații puteau veni prin ciobanii care coborau toamna în luncile Dunării, vînzîndu-și o parte din bunurile care le prisoseau și cumpărînd ceea ce duceau lipsă la munte de la negustorii greci ori romani. Și legiunile romane a V-a Macedonica (staționase în Palestina chiar în timpul martiriului lui Iisus și ajunsese prin 167-168 la Potaissa-Turda), a III-a Gemina ori Cohors V Iudaica au putut transmite creștinismul în Dacia. Adaug la aceste căi și ipoteza pr. Constantin Virgil Gheorghiu, formulată în romanele sale: indezirabilii creștini din imperiu erau trimiși în minele  Daciei. Tradiția bisericii menționează rolul Sfîntului Apostol Andrei, ucenic al Mîntuitorului, trimis a propovădui în Scyția-Dobrogea. Monoteismul dac a primit fără probleme creștinismul, adaptîndu-l cu ușurință, rezultatul fiind – după expresia lui Dan Oltean – „un creștinism popular sau țărănesc“[7](cf. p. 167), dovadă stînd numeroasele legende avînd ca protagoniști pe Dumnezeu, pe Sfîntul Petru și – adaug eu, în majoritatea ținuturilor românești –, pe Fecioara Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, nelipsită din colinde. Același localnic preot Jura Păun Marcu, interesîndu-se temeinic, a constatat că în satul stră-stră-bun în fiecare gospodărie era o „hodaie“ curată împodobită cu icoane pictate pe lemn pregătită pentru rugăciune ca o capelă. (Cf. p. 167). Mai notez doar că 1670 este anul atestării Bisericii din lemn de la Cîmpu lui Neag, cel mai vechi lăcaș ortodox din zonă, construit pare-se de călugării de la Mînăstirea Tismana.

Revenind la trecutul recent, autorul monografiei mi-a atras atenția, într-alt capitol, prin pasajul: Rugăciunea rostită oriunde îi făcea pe țărani mai buni, mai blînzi, mai omenoși și mai iertători. Spovedania practicată cu regularitate în marile posturi de peste an contribuia la ușurarea sufletului de faptele care îi apăsau, făcîndu-i pe țărani să meargă mai departe eliberați sufletește (Cf. p. 209). Cumpătarea ca mod de viață creștin are, cred, rădăcini în spiritualitatea străbunilor daci. Tot de la ei ne-au rămas destule Tradiții, credințe și obiceiuri – cum se subintitulează al XII-lea capitol al cărții, în care se face o paralelă între calendarul creștin ortodox și cel arhaic pastoral. Nu-mi pot permite noi citate și comentarii – articolul    s-ar lungi enorm! – dar mă bucur că fiecare referință cronologică se face menționîndu-se și denumirea populară a lunilor anului: gerar, făurar, mărțișor, prier, cireșar, cuptor, gustar, răpciune, brumărel, brumar, undrea. Așa cum am încercat și eu, la un moment dat, să-mi conving cititorii[8], aceste nume străvechi au nu numai indiscutabilă valoare poetică / plastică; în plus, ele corectează natural anomalia strecurată de mania oficială a romanizării în ultima parte a anului (reamintesc: „septembrie“ – venind de la cifra șapte – nu poate denumi luna a noua, „octombrie“ pe a zecea ș.a.m.d.!!).

Capitolul XIII Credințe și superstiții completează profilul moral țărănesc valabil nu numai pentru locuitorii din Valea Jiului, ci pentru toată românimea, „de la Nistru pîn᾽ la Tisa“ – vorba Poetului –, în vechea vatră dacică, din voia lui Dumnezeu nici astăzi unită politic-administrativ, dar una prin limbă, port și datini. Cum am sugerat prin citatele și comentariile de pînă aici, un duh creștinesc suflă prin scrisul lui Dumitru Gălățan-Jieț, cumsecade nuanțat cînd e vorba de străvechi obiceiuri și credințe. Aproape în toate, conotațiile moral-creștine sînt prezente. De exemplu, banala goană întru înavuțire ce stă la temelia căutării comorilor prin peșteri, la rădăcina unor pomi etc. a căpătat în credința populară două sensuri: unul bun (comorile ascunse de oameni buni, fără blesteme pentru descoperitori), altul rău (păzite de diavoli, blestemate). La fel, vrăjile sau farmecele pot avea o eficiență mai mare dacă sînt corelate cu sărbătorile creștinești (căci însuși ucigă-l crucea cunoaște Adevărul, Calea și Viața, numai că nu vrea să le recunoască și-i atrage și pe oamenii slabi să-l urmeze întru rătăcire!). Răul provocat de vrăjitoare poate fi înlăturat apelînd la Cel de Sus, îndeosebi prin intermediul slujbelor preoțești (cf. p. 302). Un caz mai ciudat îl constituie „împletitul coamei cailor“, pus pe seama nevăstuicilor ori a ielelor (cf. pp. 302-305). Ghicitul – „datul în bobi“ – e superstiția cea mai depărată de învățătura creștină. Totuși, a existat cazul ghicitoarei Ilina lui Costică, a cărei conduită a rămas de pomină: „lasă – le zicea celor care veneau la ea – că atunci cînd vei găsi calul, îmi vei aduce tu ceva“, ori se mai cunoaște descîntecul versificat al unei gușate: 41 de bobi, 41 de frați, cum știți să încolțiți, să înverziți, lumea să o hrăniți, așa să-mi ghiciți gîndul lui N (cf. p. 309). Blestemele cunosc un regim iarăși interesant intersectat de creștinism: Condiția pe care trebuie s-o îndeplinească cel ce blesteamă pe cineva este aceea ca el să fie fără nicio pată, curat ca lacrima. Altfel, blestemul se poate întoarce împotriva lui (cf. p. 321). Citind această condiționare, mi-am amintit de pilda cu femeia adulterină, cînd Iisus Hristos îndeamnă pe cel fără de păcat să arunce primul piatra asupra păcătoasei. În fine, deochiul este o realitate deloc neglijabilă atît în lumea satului de odinioară, cît și-n viața românilor actuali, fie orășeni fie țărani. Dacă descîntecul cu ajutorul tăciunilor stinși într-o cană cu „apă neîncepută“ nu este la îndemîna omului modern, rugăciunea Tatăl nostru… repetată pînă la estomparea simptomelor e la îndemîna oricărui credincios.

Interesante sînt și capitolele vizînd meteorologia tradițională, monumentele arhitecturale și turistice, dar mai ales capitolele despre sărbătorile peterilene – nedei, Nașterea Domnului, Sfintele Paști etc. – așa încît concluzia se impune: ampla lucrare a medicului și etnologului Dumitru Gălățan-Jieț este un model de abordare pluridisciplinară a Văii Jiului – economică, geografică, mitologică, religioasă, folclorică –, o reușită care ar trebui să fie un exemplu pentru tinerii specialiști formați universitar, spre a lăsa și ei posterității cărți de referință.

Singurul cusur al demersului editorial Petrila – vatră de istorie și tradiție românească este puzderia de erori tehnoredacționale și chiar de limbă (dezacorduri, improprietăți, stîngăcii stilistice și sintactice). Doar un exemplu care ar fi putut sări chiar și în ochii unui corector începător: pleonasmul din titlul capitolului Starea demografică a populației! În chip consolatoriu, în eventualitatea unei a doua ediții a lucrării, mă ofer încă de pe acum să pun la dispoziție exemplarul unde am însemnat meticulos erorile cu pricina spre a le elimina, căci limba română a fost, este și va fi tezaur ce trebuie păstrat grijuliu-responsabil.

București, 28 făurar 2020

[1] Tîrgu Jiu, Editura Măiastra, 2019, 414 pagini, format 24,4 x 16,8 cm, cu ilustrații color.

[2] Reportajul Robii cărbunelui a fost publicat în revista „Șantier – social literar“ din 3 undrea (dec.) 1933 și reluat de Marian Boboc în „Prăvălia cu istorii“, anul IV, nr. 140, 2 decembrie, 2011, p. III. Cf. nota 2 din lucrarea lui Dumitru Gălățan-Jieț Cine sînt momîrlanii? apărută la Tîrgu-Jiu, Editura Măiastra, 2019, p. 68.

[3] Cf. Monografia satului Cârţişoara scrisă de Traian Cânduleţ şi Ilie Costache şi apărută la Editura Megamix din Iaşi (vol. I  în 2002, vol. II în 2012). Autorii relatează emoționant punctul culminant al călătoriei patriotului român la Roma, în 1896: cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare: „Un dac a coborît de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci“. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.

[4] Dumitru Gălățan-Jieț, op. cit., p. 29.

[5] Idem, p. 38.

[6] Idem, pp. 30-31.

[7] Cf. Religia dacilor, București, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 38 (v. nota 8, p. 184).

[8] V. https://limbaromana.org/revista/realitatea-despre-denumirile-lunilor-anului-denumiri-anacronice-%e2%80%9eseptembrie%e2%80%9c-%e2%80%9eoctombrie%e2%80%9c-%e2%80%9enoiembrie%e2%80%9c-%c8%99i-%e2%80%9edecembrie%e2%80%9c/