O altă contribuție notabilă în volumul coordonat de G. D. Iscru este cea a lui Aurel David, anume capitolul 28. Eminescu – prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari. Din noiembrie 1877, cînd e chemat în București ca redactor la obscurul ziar conservator „Timpul“, Mihai Eminescu se angajează într-o vastă activitate publicistică destinată emancipării neamului și apărării memoriei acestuia. Patriotismul a rămas calitatea lui definitorie (cf. p. 402), prin talentul său scriitoricesc transformînd publicația într-una de primă mărime în epocă. Tînărul care se alăturase entuziast Societății „Arboreasa“ (înființată la Cernăuți în 1875) luase act cu dezamăgire de eșecul demersurilor ei (serviciile secrete austro-ungare erau vigilente). Cu elanurile specifice vîrstei, milita mai departe pentru un proiect etno-politico-statal ca răspuns la prigoana românilor transilvăneni, bucovineni și bănățeni din partea stăpînirii austro-ungare. Ideea refacerii Daciei Mari avea să fie regăsită la București, unde se crease Societatea iridenta română, care s-a transformat începînd cu 24 ianuarie 1882 în Societatea „Carpații“. Eminescu s-a remarcat și în noua situație prin poziția fermă adoptată față de interzicerea de către autoritățile ungare a utilizării limbii și a unor manuale școlare românești, în special de geografie, istorie și literatură, deși acestea fuseseră aprobate de către Viena (cf. p. 405). Din nefericire, politicienii vremii s-au arătat ostili grandiosului proiect Dacia Mare. La fel ca și în zilele noastre, cînd la puterea de decizie urcă doar inși agreați de „marile puteri“, Eminescu avea să se convingă curînd că poziția sa la ziarul „Timpul“, precum și atitudinea sa critică la adresa politicianismului antinațional, l-au transformat într-o adevărată țintă. În același timp, i s-a întărit convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă, era menit să înfrîngă relele sau să piară, nu să li se plece lor! (Cf. p. 406). În cireșar (iunie) 1883, ca delegat al ziarului (și totodată ca reprezentant al Societății „Carpații“), Mihai Eminescu avea să constate la dezvelirea statuii sfîntului voievod Ștefan cel Mare de la Iași că politicienii au transformat într-o „serbare guvernamentală“ adunarea la care se prezentaseră aproape 10.000 de români din toate provinciile românești, inclusiv un grup restrîns de români basarabeni (cf. p. 407). Mihai Eminescu își pregătise o variantă a Doinei, dar n-a mai luat parte la ceremonie constatînd, probabil uimit, că voievodul călare conceput de Emmanuel Frémiet nu mai era cel din portretele votive, ci un cap cu barbă și o coroană catolică (cf. p. 408). Eșecul politic vizibil pentru un ochi experimentat al proiectului Dacia Mare l-a făcut pe gazetarul Mihai Eminescu să tragă un semnal de alarmă în coloanele ziarului „Timpul“, arătînd că în România, „o țară mică, înconjurată de puternici și uneori indispuși vecini“, ideea de luare prin forță a Basarabiei, Banatului, Bucovinei și Transilvaniei „pentru moment e respinsă de toți oamenii politici și chiar de patrioți înțelepți“. Totuși, s-a simțit dator să recunoască public că ideea de „Dacia Mare“ exista în subconștientul colectiv și că „avea dreptul să doarmă tainică și liniștită în cugetul cîtorva nobili visători“[1] (cf. p. 409). La presiunile politice germane și austro-ungare, regele Carol I și politicienii români s-au grăbit după momentul de la Iași din 6 cireșar (iunie) 1883 să integreze țara în „noua ordine“ europeană, deci în sistemul geopolitic instituit la congresul de la Berlin din anul 1878 (cf. p. 410). Pentru Societatea „Carpații“ sunase ceasul desființării, iar pentru „nepotolitul“ Mihai Eminescu eliminarea din viața publică. În această acțiune perversă s-au arătat deosebit de zeloși unii fruntași ai Partidului Conservator, criticați vehement de către Eminescu pentru politica lor antinațională. „Loja“ din spatele Societății „Junimea“ și-a avut rolul ei nefast, iar Titu Maiorescu s-a dovedit a fi „regizorul“ intern („din umbră“) al întregii acțiuni (cf. p. 411). Ca și Nicolae Georgescu – de altfel citat în nota de subsol a paginii 411 – care a scris amănunțit despre odiosul plan dus cu brio la îndeplinire în vol. A doua viață a lui Eminescu[2], Aurel David conchide: Așa a fost fabricată, ad hoc, „nebunia lui Eminescu“. S-a recurs la această soluție, întrucît „nebunia“ declarată public excludea automat din viața publică pe cel ce nu putea face dovada credibilă că este sănătos. În cazul lui Eminescu, aceasta putea fi invocată, fără nicio răspundere, ori de cîte ori venea vorba de scrierile sale, iar creduli se aflau destui în acele vremuri (cf. p. 411).
Nu reiau aici nici măcar rezumativ scenariul dureros al sacrificării lui Mihai Eminescu (am făcut-o de la catedră în timpul carierei mele didactice), fiindcă pînă acum s-au scris despre aceasta cărți bine documentate precum cea amintită deja, a lui Nicolae Georgescu, ori a lui Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu (1999), sau a lui Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Eminescu (2008)[3]. Recomand însă, pentru comparație, (re)citirea finalului romanului călinescian deja citat (v. nota 13), care trece încă pentru cei naivi drept carte de istorie literară și mai citez din articolul semnat de Aurel David[4] două pasaje semnificative: Niciunul dintre cei care au participat la săvîrșirea mîrșavei fapte nu și-a asumat vreodată nicio parte de vină. Unii au inventat momente și scene ireale, dar credibile pentru cei „săraci cu duhul“, pentru a scăpa de urmări, iar alții, lași, au acceptat să vorbească la mulți ani de la evenimentul respectiv, cînd Eminescu era perceput de mulți semeni așa cum îl proiectaseră „epigonii“ săi. (Cf. p. 413). În acea după-amiază [a lui 28 cireșar 1883], Titu Maiorescu a plecat tainic într-o lungă vacanță prin Europa occidentală, pentru refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă de nebuni, pe malurile Dîmboviței, pentru meditație! (Cf. p. 420).
Orfeu – primul mare poet al Traco-Daciei
O ipoteză credibilă propun G. D. Iscru și Maria Ionescu în articolul 18. «Întîiului poet român – mărire!» Ghilimelele franțuzești păstrate intenționat de mine – ca una dintre greșelile tehnoredacționale în care abundă volumul! – ar fi trebuit înlocuite de ghilimele uzuale, românești, conform cunoscutelor reguli elementare. Folosirea lor vrea să trimită la o creație poetică semnată de Victor Eftimiu (de găsit în vol. Opere, vol. 8, Sonete), dar nu cu referire la Ovidiu, cum era convins sonetistul, ci la Orfeu – rapsodul de geniu, la a cărui muzică se îmblînzeau fiarele sălbatice (sic!), vuiau stîncile, alergau să asculte, înfiorate, stoluri de păsări, se dezrădăcinau singuri stejarii și zoreau în pîlc spre vatra argonauților (cf. p. 287). Cu îndrăzneală, cum singuri se exprimă interogativ și exclamativ cei doi istorici profesioniști[5] (Îndrăznim și noi în continuare? Îndrăznim! – cf. p. 287) afirmă: Autorii greci antici, de la Herodot la Strabon, recunosc că grecii, între alte „împrumuturi“ au preluat de la strămoșii traci – erau și strămoșii lor! – și poezia, cîntul, muzica. Și se mîndreau cu astfel de preluări. Căci (sic) tracii – știau aceasta grecii! – au avut mulți poeți/rapsozi, precum (în ordine): Orfeu, Osaios, Linas, Musaios, Thamiris. (Cf. pp. 287-288. Sublinierile aparțin textului citat). Spre a ne convinge că originea recunoscutului și nefericitului cîntăreț de geniu este, prin origine, nu grec, așa cum se atestă prin dicționare (Victor Kernbach) ori enciclopedii istorice (Ovidiu Drimba), ci mult mai vechi, autorii adaugă: Coroborînd riguros ansamblul izvoarelor care au consemnat tradiția antică și amintindu-i pe puținii autori care au „îndrăznit“ să spună altfel de cum „știe toată lumea“, reiese însă că tracul Orfeu a aparținut epocii lui Zalmoxis – epoca mitologică a traco-geto-dacilor! – zalmoxianismului ca spiritualitate – unul din[tre] marile curente reformatoare ale Străvechimii și [ale] Antichității! – și că prin întreaga activitate și operă, preluată de urmași, a avut un rol foarte însemnat și a rămas o personalitate de prim rang în istoria lumii (cf. pp. 289-290).
Simona Condurățeanu se adaugă celor doi istorici care consideră că Orfeu aparține Daciei. Ea este autoarea capitolului 19. RESTITUIRI – ORFEU (ORPHEUS), Un geniu și un zeu al Daciei Mari. Deși e convingător scris și e urmat de o bogată bibliografie, este, din păcate, capitolul cu cele mai numeroase erori tehnoredacționale (una am păstrat-o ca mostră și în titlu!) și de limbă din întregul volum! Redau unul dintre argumente: Tracii și grecii, trăind în vecinătate și uneori amestecați, aveau relații strînse, idealuri, prototipuri religioase și tangențe culturale, care se regăsesc și în mitologie. Din echipajul celor 50 de nobili argonauți, plecați să caute „lîna de aur“ în regiunea Caucazului ori a Carpaților – numiți în trecut de asemenea Caucaz – făceau parte printre primii Jason, Orfeu, Hercule, Castor și Polux, Theseu, Zete și Calais – fiii regelui get Boreus ș.a. Cîntecele lui Orfeu trebuiau să dea cadența vîslașilor, să le domolească neînțelegerile și să acopere vocile sirenelor dornice să captiveze pe navigatori (cf. p. 298).
În cartea dedicată lui Iovan Iorgovan[6], am emis ipoteza căutării argonautice pe Cerna, deoarece eroul omorîtor de balaur bănățean care făcea parte dintre uriași era numit de greci Hercule/Heracle. Acestuia încă i se mai păstrează numele în localitatea Băile Herculane. Aici, în străvechime lîna de aur nu era o legendă, ci o metodă practică de colectare a aurului aluvionar, după cum relatează și cronicarul Nicolae Stoica de Hațeg: pe o piele de oaie lăsată la fundul unei ape curgătoare care izvora dintr-un masiv aurifer cum se afla și în Banat erau adunate, odată cu impuritățile, particulele fine de aur. Mai grele decît toate celelalte, acestea din urmă se agățau mai bine de lînă. După un anumit timp suficient de colectare, lîna trebuia să fie spălată cu grijă, în cele din urmă rămînînd prinsă în ea doar pulberea de aur.
Revenind la textul datorat Simonei Condurățeanu, semnalez eroarea de a-l fi considerat pe Zamolxis discipolul lui Pitagora (cf. p. 298), știut fiind că e invers: pelasga zeitate l-a avut ca discipol pe Pitagora!
Extremismul maghiar sub lupă
O temă secundară a cărții este relația româno-maghiară, din păcate în curs de degradare din vina politicianismului devia(n)t, în pofida mult trîmbițatei „corectitudini politice“ importate în contemporaneitate din SUA (trebuie precizat că acest mega-stat ce se tot erijează în polițaiul lumii bizuindu-se pe anumite avantaje materiale incontestabile n-a fost în stare de elaborarea unui atare concept pe cît de sofisticat, pe atît de malefic, el fiind elaborat, cu decenii în urmă, prin orientarea comunistă denumită „Școala de la Frankfurt“).
Încă din 1991, președintele de atunci al Ungariei traducea vioi lucrarea datînd din 1944 a unui oarecare deputat ungur pe care o considera actuală, fiind „destinată tuturor ungurilor cu simțul răspunderii“ dar „recomandată întregului popor“, conținînd și un pasaj semnificativ: „În ceea ce privește Ardealul, există o singură alternativă (sic!): națiunea ungară – înainte și după Tratatul de la Trianon – ține în modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregului Ardeal. Națiunea ungară este gata ca în orice clipă să ia arma în mînă pentru a-și exercita acest drept, sacrificîndu-și chiar viața în luptă, fiindcă fără Ardeal nu poate să existe un stat unguresc; nici o misiune ungară și nici viață ungurească“ (cf. p. 56). O reacție oficială a autorităților române față de asemenea aberații instigatoare la violență armată nu s-a formulat nici atunci, nici mai tîrziu.
- D. Iscru a atras atenția factorilor politici autohtoni și ai Uniunii Europene printr-o scrisoare dată și publicității în 2011 cu ocazia izbucnirii așa-numitei „probleme a secuilor“ asupra falsității ei, prilej însă pentru extremismul maghiar de a o specula, dovadă „scandalul steagurilor“ ce-a urmat. Tăcerea vinovată a reprezentaților aleși ai românimii a fost iarăși la ordinea zilei.
O altă aberație lăsată fără vreo reacție de autorități este 15 mărțișor (martie), omagiat în România, cu asistență de la Budapesta, ca dată a revoluției pașoptiste maghiare și „a maghiarilor de pretutindeni“. Realitatea istorică este însă consemnată documentar: a fost atunci vorba despre nu mai puțin de 40 000 de români uciși! Concluzia istoricului nu poate fi decît dureroasă: Extremismul maghiar, sub bagheta „extremismului-șef“ planetar (extremismul „înalților prelați ai globalizării“) va continua să-și facă „treaba“, avînd îngăduința oficialilor noștri, iar noi așteptăm cu teamă și cu mari emoții „regionalizarea“ și „euroregionalizarea“ în care acest extremism este deja implicat, cu soluția lui, dar și noul său asalt la articolul 1 din Constituție, cel care consacră Statul național român unitar și suveran și subliniază atributele supreme și inalienabile ale acestui Stat (cf. pp. 57-58)[7].
Dacă politicienii actuali ai României tac chitic făcîndu-se mititei în ditamai fotoliile funcțiilor pe care, competenți nevoie mare, au dat năvală să le ocupe, prin rotație, din 1990 încoace, maghiarimea continuă exemplar să lucreze în favoarea idealurilor ei. O dovadă în acest sens este, cum iarăși atenționează public G. D. Iscru, înființarea, „din timp“, a organizației „Mișcarea Europeană Maghiară“, care e bine subvenționată, are un sediu în centrul Budapestei și a ținut deja un congres internațional al „Mișcării“ chiar în sediul Parlamentului Ungariei (cf. p. 58). Uniunea Europeană – vorba istoricului nostru patriot – „cochetează“ cu această „mișcare“ ce promovează fățiș idei absurde precum „Ungaria Mare“, „Sfînta Coroană Maghiară“ etc.
Concluzia autorului capitolului 6. Importanța dacologiei ca știință este îngrijorătoare: doctrinari ai globalismului deja teoretizează conceptul de națiune globală; deci o dezetnicizare a națiunilor prin topirea lor într-un „Imperiu global civic și multicultural“. Mai nou, prin informatizare deja procedează la dezmembrarea virtuală a statelor naționale. Aceasta este marea primejdie pentru națiunile lumii – principalele permanențe ale istoriei și unice creatoare de civilizație, națiuni surori în florilegiul planetar al națiunilor (cf. p. 60).
Globalismul – o primejdie reală
Cu ultimul citat inclus în paragraful anterior am intrat în cea mai gravă problematică propusă meditației cititorilor în remarcabila carte Eminescu dacolog. Eminesciene coordonată de G. D. Iscru.
Ideologia contemporană intitulată globalism tinde să ne devore mai întîi ca indivizi cu discernămînt, înăbușindu-ne glasurile în numele „corectitudinii politice“, apoi ca nație, amputîndu-ne de suveranitate și, pe cale de consecință, de independența politico-economică. Această ideologie este, aș aprecia, numitorul comun al temelor principale din cartea coordonată de conf. univ. dr. G. D. Iscru.
Globalismul, îmbrățișat odinioară ocult de cîteva „eminențe cenușii“, dar în vremea noastră enunțat la lumina zilei, fără sfială și fără scrupule, de către așa-numiții „înalți prelați ai globalizării“, constituie primejdia principală a zilelor noastre. Reproduc, pentru sensibilizarea cititorilor, o fotografie recentă, fără a o comenta suplimentar, care mi se pare sugestivă. Scurtul text însoțitor, extras din articolul indicat în subsolul acestor pagini, enumeră doar trei dintre persoanele care, generic, sînt repetat denumite în cartea coordonată de G. D. Iscru „înalții prelați ai globalizării“ – sintagmă a unui gazetar, Silviu Alupei, care a participat la evenimentul evocat la începutul însemnărilor de față:
David Rockefeller – unul dintre cei mai mari finanțiști, evreu american, adept al globalizării, membru al unor elite exclusiviste și grupuri masonice, companii petroliere, bănci, instituții financiare, trusturi media etc. Henry Kissinger – oficial de rang înalt al mai multor organizații evreiești, membru al grupului Bilderberg și în Comisia Trilaterala, marea Lojă Fracmasonică din Elveția și clubul elitist Bohemians, Skull & Bones. John Rothschild – evreu german, face parte din dinastia Rothschild, familie care a intemeiat sistemele bancare și financiare, este familia cu cea mai mare avere privată din lume[8]. Despre aceștia și despre încă mulți alții asemenea lor a scris bine documentat Radu Theodoru în volumele Francmasoneria pro și contra[9] și România ca o pradă[10]. La rîndul său, autorul cărții pe care o comentez aici recomandă pe Eugen Zainea, care și-a intitulat interogativ-retoric volumul Globalizarea – șansă sau blestem? (2000), scris înaintea unui alt opus de referință, datorat analișilor Cristopher Booker și Richard North, Uniunea Europeană – marea amăgire. Istoria secretă a construcției europene[11]. În nota de la p. 434 autorul confirmă cum, pe subtile căi (să le mai zic misterioase?), aceeași cenzură incriminată de mine mai înainte și-a îndeplinit menirea păguboasă: Am fost prezent la lansare, l-am cunoscut bine pe autor, am primit de la D-sa un exemplar [de fapt volumul I, pe următoarele patru ratîndu-le!] dar ulterior nu l-am mai putut contacta. S-ar impune, cred, o mobilizare suplimentară a tuturor forțelor benefice ale țării prin rugăciuni speciale stăruitoare, adăugate celor generale din bisericile de mir și mînăstirești.
Soluția de stăvilire a răului planetar o întrezărise Mihai Eminescu și o citează G. D. Iscru: Schimbați opinia publică, dați-i o altă direcțiune, răscoliți geniul național – spiritul propriu al poporului – din adîncurile în care doarme, faceți o uriașă reacțiune morală, o revoluțiune de idei, în care ideea românească să fie mai mare decît uman, genial, frumos, în fine, fiți români și iar români[12].
Concluzii
Dreptul la opinii exprimate public, în scris ori prin viu grai, cîștigat cu prețul sîngelui vărsat de mulți naivi în 1989-1990, constituie un pas uriaș către normalitate. Însă o mare responsabilitate ne revine tuturor celor capabili de a ne exprima părerile, ideile, credințele. Aș sublinia în special că la part du diable (cum se exprima Denis de Rougemont) ar trebui eliminată cu desăvîrșire, dacă s-ar putea, mai ales în scrierile dedicate adevărului istoric, atîta amar de vreme ocultat ori înlocuit cu minciuna. Din fericire, G. D. Iscru și colaboratorii lui în editarea volumului Eminescu dacolog. Eminesciene stăpînesc o bună exprimare românească, numărul erorilor de limbă constatate nefiind mai multe de o sută zece (în procente 23,5 erori; altfel afirmat, ei ar primi, prin rotunjire, nota opt pentru corectitudinea limbii utilizate).
Nu aceeași apreciere s-ar putea face din punct de vedere tipografic. Deși hîrtia e de foarte bună calitate și ilustrațiiile au o rezoluție satisfăcătoare, o notă sub șase li s-ar cuveni celor răspunzători de tehnoredactarea și de corectura textelor, numărul greșelilor comise fiind copleșitor! În această privință, amatorismul e la el acasă, din păcate!
Supărătoare pînă la un punct este și repetarea (îmi vine să scriu obsesivă a) unor idei, cauzată de reluarea fără revizuiri a articolelor inserate în volum, inițial concepute ca discursuri, comunicări sau conferințe.
Trecînd peste acestea, meritul autorilor volumului Eminescu dacolog. Eminesciene este mare, căci s-au încumetat să-și formuleze răspicat și curajos convingerile într-o epocă dominată de mass media ostile și de formatori de opinie înregimentați „corectitudinii politice“. Îi felicit din toată inima și mă rog bunului Părinte Ceresc să le răsplătească truda după voia Sa!
București, 6 florar – 10 cireșar 2019
[1] Cf. Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, București, Editura Academiei, 1985, pp. 316-325, citat de Aurel David la subsolul p. 409.
[2] București, Editura „Europa Nova“, 1994.
[3] Dau aici, pentru cititorii interesați, toate datele bibliografice necesare documentării pe cont propriu: Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Brașov, Editura „Serafimus Grup“, 1999; Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Craiova, Editura Sitech, 2008.
[4] Apărut și on line la http://www.ziaristionline.ro/2019/06/05/130-de-ani-de-la-uciderea-lui-mihai-eminescu-eminescu-prima-jertfa-politica-pe-altarul-daciei-mari-de-dr-aurel-v-david/
[5] Precizarea o fac spre a întîmpina eventualele obiecții (în fond ridicole!) ale unora care, ajunși în penibila situație a lipsei argumentelor, susțin că ar avea dreptul să-și afirme și să-și susțină ipotezele, opiniile, ideile etc. într-un domeniu anume doar profesioniștii (specialiștii)! Dar sînt nenumărate cazurile cînd tocmai din tagma acestor colecționari de atestate, diplome și medalii lipsesc realizările notabile! Dimpotrivă, idei adeseori revoluționare și creații remarcabile au produs și diletanții, amatorii, pasionații ș.a.m.d. Chiar mi-a trimis cineva, zilele acestea, un e-mail pe tema aceasta: Cehov: medic (a practicat medicina pe parcursul întregii cariere literare); Dostoievski: inginer proiectant (Institutul de Inginerie Militară din St. Petersburg); Charles Dickens: lucrător în fabrică. Dickens a început să lucreze încă de la vârsta de 12 ani, într-o fabrică de cremă de pantofi; James Joyce – operator la cinema. După ce a abandonat studiile de medicină, a lucrat o perioadă ca pianist şi cîntăreţ, dar şi ca profesor de limba engleză; Arthur Conan Doyle – chirurg; medic la bordul unor vase de croazieră; în Anglia, şi-a deschis propriul cabinet în Southsea, Hampshire etc. (Am corectat tacit ortografia și punctuația). Din spațiul cultural românesc vin și eu cu trei exemple: Ion Barbu / Dan Barbilian, poet modernist, cunoscut în domeniul matematic prin „spațiile Barbilian“; Vasile Voiculescu, medic, excelent diagnostician, om al Bisericii cunoscut ca „doctor fără de arginți“, condamnat în procesul „Rugului aprins“, mare prozator și poet (în special sonetist); Ileana Toma, matematiciană, lucrătoare la Observatorul Astronomic din București, prozatoare contemporană de mare talent. Desigur, merită dezvoltată într-un alt articol problematica.
[6] Enache Nedela, Mihai Floarea, Iorgovan – mit, legendă, baladă, București, Casa editorială „Cuget, Simțire și Credință“, 1995.
[7] La data la care începusem a scrie acest articol, am primit prin e-mail două texte: o „Chemare“ pe care-mi permit s-o redau mai departe integral cu îndreptarea tacită a ortografiei și a punctuației și un mesaj patriotic bine informat aparținînd lui Gheorghe Funar (prea lung spre a fi inserat și el), scriind că încă nu-i totul pierdut dacă mai există asemenea reacții patriotice românești:
NOI, un grup de români din Sudul Floridei, Statele Unite ale Americii, chemăm pe toţi românii la o MANIFESTARE paşnică pentru menţinerea integrităţii teritoriale a ROMÂNIEI, care în prezent, este în pericol. Această întîlnire se va ţine pe data de 9 iunie, 2019 ora 12 dimineaţa (12 AM ora României) în Cetatea din Alba-Iulia, pe platoul din fața Catedralei Întregirii Neamului, în parcul Unirii, unde, aşa cum se ştie, Marea Unire s-a înfăptuit acum 100 de ani. Sîntem împotriva oricărei acţiuni de autonomie, co-suveranitate, alipirea Ardealului la alte state, sau a oricărei porţiuni din teritoriul României.
Rugăm pe toţi românii din diaspora care nu pot participa la MANIFESTAREA diasporei române de la Alba-Iulia, să contacteze familiile, rudele sau prietenii din ţară care pot participa la această adunare, să se pregătească şi să vină cu semne şi lozinci împotriva declarării autonomiei sau a alipirii la altă ţară a oricărei părţi din România.
Ardealul este şi va fi pentru totdeauna pământ românesc şi ne opunem paşnic la orice înstrăinare sau la anularea Unirii făcute de strămoşii noştri acum 100 de ani.
Ne înfurie „tăcerea de mormânt“ a Guvernului trădător de ţară de la Bucureşti, în legătură cu acţiunile de rupere a unor porţiuni ale Ardealului de România, dar noi din diaspora, avem un CUVÂNT de spus împotriva acestor eforturi ale minorităţii maghiare.
CHEMĂM de asemenea pe toţi românii, care nu pot merge la Alba-Iulia la mitingul diasporei, ca pe 9 iunie să organizeze acţiuni paşnice de protest în locurile unde sînt, la începutul lunii iunie, pentru integritatea Naţională şi Teritorială a României şi împotriva celor la guvernare acum, care nu guvernează pentru binele românilor, să vină în sprijinul acţiunii de la Alba-Iulia.
Clubul RomânilorAmericani din Sudul Floridei.
La rîndul său, Gheorghe Funar a atras atenția autorităților asupra vizitei Papei Francisc I la Șumuleu-Ciuc la 1 iunie 2019, pentru a participa la declararea autonomiei Ardealului de către maghiarime.
[8] Cf. https://www.aparatorul.md/uite-cine-conduce-cu-adevarat-lumea-papa-ii-saruta-mana-fara-nicio-jena/: Uite cine CONDUCE cu adevărat LUMEA! Papa îi săruta mîna fără nicio jenă. Corectarea ortografiei, a sintaxei și a punctuației îmi aparțin.
[9] București, Editura Paco, 2013. Cartea e citată și în volumul lui G. D. Iscru la p. 445.
[10] București, Editura Paco, 2015.
[11] Apărut în 2003 și – fapt meritoriu! – în traducerea românească a lui Mihnea Columbeanu un an mai tîrziu, la editura bucureșteană Antet.
[12] Cf. vol. Națiune, naționalism, românism, București, Editura „N. Bălcescu“, menționat în nota 7 de la p. 442.