Moto: Cît timp minciuna continuă să stea cu unii academicieni și politicieni la masă avem obligația de a scrie neobosit despre adevăr. (Un gînd din 15 gerar 2019, M. F.)

Într-o lume cu valorile voit ocultate și cu mulți impostori erijați în „VIP“-uri, am rămas mereu atent în căutarea modelelor.

Un exemplu de intelectual actual deplin angajat, patriot și erudit este conf. univ. dr. G. D. Iscru. Culegerea de studii Eminescu dacolog. Eminesciene[1], lansată și la Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului[2] din incinta Spitalului Universitar la 14 gerar 2019, constituie o dovadă impresionantă. Coautori ai volumului coordonat de el sînt: Maria Ionescu, Gh. Bucur, Nicolae Leonăchescu, Simona Condurățeanu și Aurel David. E o carte dintre cele care cred că trebuie urgent popularizată spre a fi (re/răs)citită și comentată de cît mai mulți români, mai ales în gimnazii, licee și facultăți, punîndu-se odată capăt proliferării minciunii academice hrănite din preaplinul răutății unora agreați, din păcate, politic și economic.

Două ar fi temele principale ale demersului editorial lăudabil al istoricului și al colegilor săi: falsa teorie a romanizării și aspecte mai puțin luminate din viața și opera lui Mihai Eminescu. Temele secundare sînt numeroase; dintre ele nu lipsesc două de actualitate: extremismul maghiar și globalismul. Le voi aborda pe rînd.

Romanizarea Daciei – un fals istoric

În ceea ce mă privește, am susținut fără rezerve, prin articole[3] și de la catedră, că teoria istorică a romanizării Daciei, deși convenabilă politic pentru unii, începînd din secolul al XIX-lea pînă astăzi, este neștiințifică. Aceste convingeri mi s-au format printr-o lectură critică a tratatelor de lingvistică și de istorie, avînd șansa ca, de timpuriu, să mă familiarizez cu lucrarea fundamentală conformă „istoriei adevărului istoric“ (cf. Augustin Deac) scrisă de Nicolae Densușianu, Dacia preistorică[4]. Deși controversată și chiar furibund atacată, pentru intelectualul onest ea a rezistat și va rezista tuturor probelor la care, de-a lungul timpului, a fost și, probabil, va mai fi supusă, putînd să fie inclusă armonios (întocmai simfoniilor de maximă valoare în oricare concert de gală) descoperirilor arheologice îngăduite de Dumnezeu neamului românesc în secolul al XX-lea și mai ales în aceste prime decenii ale secolului al XXI-lea, descoperiri generînd decisive (re)interpretări istorico-lingvistice[5]. De aceea, am salutat de la început inițiativa dr. Napoleon Săvescu de a crea un fundament instituțional dacologiei, participînd chiar la două dintre congresele bucureștene ale Societății Internaționale „Reînvierea Daciei“.

Lungi discuții lămuritoare am purtat (desigur, nu numai pe tema aceasta, vizitîndu-l la domiciliul său din cartierul Titan) cu regretatul Petru Demetru Popescu, istoric și scriitor care a onorat cu prezența și intervențiile sale mereu la zi și Cenaclul euxin (pe care-l susțin din 2016 prin revista „Noul euxin“, prelungindu-i activitatea începută în urmă cu peste douăzeci de ani, în pofida încercărilor de „asasinat“ ale „neprietenilor“). Trebuie reținut că G. D. Iscru a completat și a îngrijit ediția din colecția „Didactica“ a cărții semnate de Petru Demetru Popescu Strămoșii noștri reali – nemuritorii – geții-dacii-tracii-illirii. Carte de istorie pentru mintea și inima copiilor, dar și pentru educatorii lor[6], pe care am recenzat-o, la vremea cuvenită, în publicația „Ecclesia euxina“[7].

În acest context – ca roadele bine coapte primite într-o livadă deja îngrijită – volumul coordonat și în bună parte scris de G. D. Iscru nu-mi aduce noutăți de fond, ci (re)confirmări, reformulări pe care le salut cu bucurie, ca român și cu satisfacție, ca profesor de literatură și limbă română.

Preiau, deci, fără comentarii de prisos: Europa […] a avut un popor primordial autohton! Iar poporul român a avut strămoși reali autohtoni! Succesori ai poporului primordial în baștina etno-genetică Daco-Geția. / Confuzia cu enigmaticii „indo-europeni“ – o invenție a celor interesați! – a fost eliminată, științific, la cumpăna secolelor  [al] XIX[-lea] – [al] XX[-lea] de istoricul român arheolog Teohari Antonescu [în Dacia, patria primitivă ariană din vol. Lumi uitate, Iași, 1901 – precizarea mea, M. F.] […] /A doua identificare a aceluiași spațiu etno-genetic, fără a se fi cunoscut studiul românului, aparține universitarilor britanici de la Cambridge [anume în volumul I editat în 1922 de E. J. Rapson The Cambridge history of India, cap.  III, Arienii – idem] – după două decenii, cu omisiunea că nu identifică aci Dacia (o insuficiență!) (cf. pp. 256, 257).

Polemizînd cu președintele Academiei Române, istoricul G. D. Iscru scrie: Privitor la formarea poporului român, după părerea (sic), eronată, a d-lui acad. I. A. Pop – deci alt mare fals istoric!, – neexistînd strămoși autohtoni, acesta, poporul român, ar fi „opera“ mercenarilor și veteranilor romani adunați din lumea imperiului, a coloniștilor aduși / veniți în „Dacia supusă“ și chiar a… aventurierilor. Toți – poate, va fi gîndit dl acad. I. A. Pop – vor fi pornit „hai-hui“ prin sate și orașe, în „Dacia supusă“, la… „format copii“. Opinia aceasta ar putea fi luată ca o… glumă „nesărată“. Căci (sic)  mercenarii din castre erau prea solicitați la liniștea „provinciei“ și a imperiului; veteranii, cîți vor fi rămas locului, extenuați de războaie, nu prea mai erau nici la vîrsta de… „format copii“; coloniștii, covîrșitor veniți / aduși din Sudul Dunării, erau geto-daci, cu familii proprii, dislocați odinioară prin rapturi ale armatei imperiale și nu-i preocupau plimbările „hai-hui“, iar colonizarea cu peninsulari italici fusese deja interzisă; aventurierii, în sfîrșit, cîți vor fi fost, erau interesați mai mult de „pleașca“ la care sperau… Și atunci? Și cu cine, toți aceștia, să „formeze copii“, dacă nu existau fete și femei ale autohtonilor, deja negați, în prealabil, de dl acad. I. A. Pop? Erau „indo-europence“?!) / Dl acad. I. A. Pop încă mai neagă limba și scrisul unor autohtoni geto-daci – repetăm – deja negați de Domnia sa! Și încă nu știe sau nu vrea să știe că în spațiul Daco-Geției a început scrisul în lume! (Subl. autorului, cf. pp. 257-258).

Autorul îl invocă și pe Constantin Olariu Arimin – moldovean din Botoșani, un „haiduc științific“, cum îl gratulează (cf. p. 456) –, menționînd o carte de negăsit, căci a fost publicată din fonduri proprii, nefiind agreată de oamenii de știință oficiali și neprimită spre difuzare în librării, anume Adevăruri ascunse (2011). Aceluiași autor i se datorează și Dicționarul nemuririi limbii strămoșești, cu un regim editorial identic – este vorba, de fapt, cum am observat eu însumi tatonînd publicarea unor contribuții proprii, despre o nouă cenzură economic-ideologică foarte activă la noi, din nefericire! Despre resorturile acestui aspect acultural G. D. Iscru glosează în studiul său triplu interogativ-retoric Getologie? Dacologie? Geto-dacologie? – ultimul din volum – datat 17.08.2018: Deși Constantin Olariu Arimin dezvăluie atîtea mistificări și falsuri, grave, exegeții „de serviciu“, laici și clerici, pînă acum n-au intrat într-o confruntare științifică cu D-sa[,] căci n-ar fi avut argumente pe măsură; știu dînșii că în acest caz „tăcerea e de aur“ (cf. idem). Avansez și ipoteza disprețului sau/și a indiferenței infatuate, specifice acestor intelectuali înregimentați față de care, personal, nutresc milă creștinească (în definitiv, după cum constata Mîntuitorul în vremea Sa față de prigonitori, unii ca aceștia nici măcar „nu știu ce fac“, fiind unelte docile ale „împăratului acestei lumi“). Pentru mine, numele scriitorului autodidact botoșănean nu e străin, căci și-a postat și pe un blog o parte dintre idei – dar despre acestea îmi voi rezerva timp de întîmpinări-interpretări cu altă ocazie, spre a nu lungi scrierea de față.

E de reținut, în aceeași ordine de idei, activitatea prodigioasă a realizatorului de emisiuni tv Daniel Roxin. Publicistul e și directorul unei edituri, fiind citat entuziast de G. D. Iscru la pp. 55, 264, 266 etc.: militantul „dacist“ / talentatul scriitor, poet de mare sensibilitate; colegul dacolog, un excelent condeier ș.a.m.d. Mărturisesc a nu-i fi abordat pînă în prezent creația beletristică, dar poziția sa intransigentă față de adevărul istoric manifestată în emisiunile pe care am avut răgazul să le urmăresc o consider justă.

Elogios e menționată la p. 265 basarabeanca Iulia Brânză Mihăileanu, cu lucrarea de doctorat Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?[8], care valorifică Dicționarul etimologic al limbii române al lui Mihai Vinereanu (apărut în 2008, adesea citat și folosit atît în articolele mele, cît și la catedră) și-n care îmi face onoarea să-mi citeze contribuția din 2005 pe tema în cauză.

În fine, pe lîngă mentorul mișcării dacologice, darnicul și insistent numitul medic Napoleon Săvescu, autorul volumului-manifest Noi nu suntem urmașii Romei, publicat în 2002, G. D. Iscru opune „academicilor“ noștri, în speță președintelui Academiei Române, Ion Aurel Pop, cartea (pe care și eu am salutat-o la vremea potrivită[9]) elaborată de lingvista catalană Carme Jiménez Huertas Nu venim din latină, tradusă în românește și apărută în 2016 (am luat parte, în picioare, nemaigăsind loc pe scaun, la interesanta lansare a cărții în sala pusă la dispoziție de Muzeul Țăranului Român).

Citate pasager ori cu reveniri, alte nume de susținători ai dacologiei sînt: Gabriel Gheorghe, pr. Dumitru Bălașa, Petru Demetru Popescu, Virgil Vasilescu, Miron Scorobete, Marius Fincă, Augustin Deac, Silviu Dragomir ș.a.

Ca participant la doar două congrese ale dacologilor (la celelalte n-a fost posibil căci, din păcate, n-am fost informat despre desfășurarea lor), dar citind acum cu atenție cartea Eminescu dacolog. Eminesciene, aș observa două aspecte care afectează nivelul mai întîi al contribuțiilor: amatorismul (cauza e pregătirea precară, adeseori submediocră, mai ales în domeniul lingvistic sau/și stilistic al membrilor dacologi) și apoi al manifestării în ansamblul ei: festivismul (probabil o reminiscență a jalnicelor adunări populare comuniste „Cîntarea României“, patronate de trubaduri de curte și întrerupte „furtunos, prelungit“ de aplaudaci fanatici). Or, există riscul ca adevărul afirmat prolix, peltic, agramat-anacolutic, fără simțul proprietății termenilor utilizați să aibă de suferit, să fie luat în rîs, desconsiderat și în cele din urmă să se topească-n derizoriu. De asemenea, e de afirmat apăsat că același adevăr nu capătă forță sporită cînd e urlat de mulțimi, acompaniat de sclipici, baloane, trîmbițe și tobe; adevărul  (mai ales cînd devine Adevăr!), e incompatibil cu distracția. Spectacolul pentru vulg trebuie deplasat la circ, pe arene ori în piețe, unde se pot da, ca în campaniile electorale, mici și bere! În speță, nu cu încrîncenare și invective se poate îndepărta păienjenișul tenebros țesut și întreținut din interese politico-economice în jurul originii locuitorilor majoritari ai ținuturilor carpatice și danubiene.

Rezumînd, am fost, sînt și voi fi de acord că spațiul etnogenetic al poporului primordial european a fost cel protejat prin coroana Carpaților în fața teribilului ghețar Wurm din Paleoliticul superior (cf. p. 276) și că grecii, formîndu-se ca popor, i-au găsit la fața locului pe arieni, numindu-i „pelasgi“, considerîndu-i „cel mai vechi popor“; Homer le spune chiar „divinii pelasgi“, dar grecii i-au „împins“ în locuri mai neprielnice, cum au procedat ulterior japonezii cu populația ainu, de origine sud-est europeană, ajunsă în insulele arhipelagului cu cîteva sute de ani mai înainte (cf. p. 277). Adaug la acestea că limba vorbită de acest popor primordial nu s-a pierdut, cum ne învață istoricii și lingviștii agreați oficial, nefiind îndepărtată ca o unealtă uzată devenită nefolositoare spre a fi înlocuită cu mult mai noua latină. Dicționarul explicativ al limbii române elaborat de colectivul de specialiști din deceniile șase-șapte ale secolului al XX-lea este depășit mai ales în domeniul etimologiei, metoda „sursologică“ fiind neștiințifică (s-a plecat de la ideea că toate cuvintele limbii române trebuiau musai a proveni de undeva, oricare alt idiom fiind considerat automat superior și, în consecință, o sursă de împrumuturi; acolo unde sursa era de negăsit, s-a inventat sintagma „etimologie necunoscută“!). O lumină necesară aduce în acest obscur domeniu Mihai Vinereanu prin Dicționarul său, așa cum deja am subliniat (v. supra).

E de salutat că, în prelungirea reiterării acestui adevăr istoric fundamental, sînt „readuse acasă“, de G. D. Iscru mai ales, valori precum învățăturile creștine, prioritar monoteiste revelate. Mă delimitez însă terminologic – așa cum i-am spus și autorului în timpul discuțiilor prilejuite de lansarea cărții la Biserica Adormirea Maicii Domnului – de sintagma improprie creștinismului „Demiurgul Creator“, folosită frecvent (de exemplu la paginile 276, 277, 285, 377, 380, 381, 389 etc.). Fiind solicitat după lansarea propriu-zisă, am explicat din ce cauză e supărătoare și chiar peiorativă această sintagmă unor tineri participanți la evenimentul din 14 gerar 2019, care m-au abordat curioși; o fac și acum, prin rîndurile de față, așa cum am procedat și dinaintea elevilor mei, de-a lungul carierei mele didactice, atunci cînd s-a ivit prilejul: demiurg este cuvînt grecesc (˂„demiurgos“), semnificînd la origine „meșteșugar“, „meseriaș“, „artizan“. În mitologie, demiurgii erau zeii greci creatori ai lumii, idolatrizați ca meșteri constructori. Filosofic, demiurgii erau principii creatoare, lucrători în cele vizibile, materiale. Platon asimila demiurgul cu inteligența cosmică activă. Tot așa erau numiți eroii civilizatori, precum fierarul Hmarinen din epopeea finlandeză Kalevala. De asemena, gnosticii au utilizat conceptul cu sensul de principiu creator producător al materiei păcătoase, diferit de Dumnezeu, căci nu deținea atributele plenitudinii, ale desăvîrșirii, fiind cel mult, un colaborator al Său în crearea lumii materiale rele. În teologia medievală, demiurg a devenit creatorul primordial. Față de toată această pletoră de semnificații predominant necreștine / păgîne / sectare, oare nu se impune utilizarea clară Dumnezeu, sau Tată Creator / Ceresc, ori chiar Sfîntă Treime? De observat că Mihai Eminescu, în creația sa cea mai importantă, Luceafărul, își trimite protagonistul să ceară „o oră de iubire“, cu prețul renunțării la condiția de nemuritor, nu demiurgului, cum ni se tot vîntură cu încăpățînare ignară prin manualele școlare și prin stupidele comentarii de învățat pe de rost pentru felurite examene! Hyperion se roagă fără putință de tăgadă lui Dumnezeu, căci poetul folosește vocativele Părinte (strofa 71) și Doamne (în strofele 72 și 74)!

Sînt apoi enumerați în același articol introductiv al lui G. D. Iscru la capitolul V.- (2) Readucerea valorilor acasă (cf. pp. 276-316) Prometeu, Atlas, „primele începuturi ale istoriei Dreptului și legislațiunii“ și legenda Argonauților. Colaboratorii săi Maria Ionescu și Simona Condurățeanu „readuc acasă“ pe Ovidiu, pe Orfeu și pe Homer, în timp ce Alexandru Surdu se referă la „șapte înțelepți (sophoi)“ traco-geți, care i-au influențat hotărîtor pe primii greci, aheii (înrudiți cu traco-geții și proveniți din zona carpato-danubiană): Pittacos, Anacharsis, Salmoxis (desigur Zalmoxe), Orfeu, Thales, Solon și Deceneu.

În ceea ce mă privește, așa cum reiese, cred, din trimiterile pe care mi-am permis a le face la propriile articole (în ordine cronologică primul fiind Altcumva despre originea românilor, inclus în volumul Perspective critice datînd din 2005 și reluat în 2014 în „Revista de lingvistică și cultură românească“[10]), deși mi-am format convingeri identice acelora ale istoricilor care valorifică îndeosebi opera lui Nicolae Densușianu (Augustin Deac, Petru Demetru Popescu, G. D. Iscru etc.), nu mi-am însușit încă termenul „dacolog“. Precum odinioară cuvîntul „tracolog“, și acesta are o nuanță insurgentă dublată de una peiorativă, trimițînd la o preocupare obsesivă, cumva maladiv-ridicolă, sectară (cf. „tracomania“, „dacomania“ etc.). Or, raționamentele care i-au adus pe istoricii deja enumerați alături de alți intelectuali precum Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Marija Gimbutas, pr. Dumitru Bălașa, Gabriel Gheorghe etc. la adevărul istoric despre originea poporului pe care astăzi îl numim român și a limbii sale merită tratate cu maximă luciditate și responsabilitate, fiindcă abia aceste raționamente conduc la abordarea corectă, normală a problematicii. Sigur că au fost și încă sînt foarte mulți cei induși în eroare în acest domeniu; dar, după cum există la fel de mulți vorbitori de limbă română care comit zilnic greșeli gramaticale sau/și stilistice, ori inși care se complac senin în a comite greșeli de aritmetică, de logică, de geografie ș.a.m.d., ei trebuie îndrumați să-și aproprie și alte perspective, iar cei tineri se cuvine a fi educați cu infinită răbdare și stăruință. Nu disprețuindu-i ori ironizîndu-i pe adversarii de idei și nici mereu de pe o poziție defensiv-polemică ar trebui abordat vastul domeniu identitar dacă vrem să ne numim creștini patrioți.

Mihai Eminescu – victimă politică

 A doua temă principală a cărții o constituie aspecte din viața și din opera lui Mihai Eminescu mai puțin cunoscute, ori chiar evitate, din felurite motive.

Au apărut după 1990, slavă Domnului, multe studii și cărți dedicate aceluia care anticipa cu genială luciditate fenomenul în cunoscutele versuri: Or să vie pe a ta urmă în convoi de-nmormîntare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… / Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. / Ba să vezi… posteritatea este încă și mai dreaptă. / Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? / Ei vor aplauda desigur biografia subțire / Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare, / C-ai fost om cum sînt și dînșii… Măgulit e fiecare / Că n-ai fost mai mult ca dînsul. Și prostatecele nări / Și le umflă orișicine în savante adunări / Cînd de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte / C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. / Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, / Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege… / Dar afară de acestea, vor căta vieții tale / Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale – / Astea toate te apropie de dînșii… Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt / Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit.[11]

Înadins am lăsat să curgă larg citatul din această creație antumă eminesciană, spre a-mi motiva rezervele față de maniera pe alocuri prea apăsată, cu repetiții și detalii vulgarizatoare pe care autorii cărții Eminescu dacolog. Eminesciene au considerat-o potrivită evocării genialului scriitor și gînditor reprezentativ al României… Dacă insistența polemică jurnalistică o cred adecvată combaterii unor truisme (cineva le numea dogme) istorice false privitoare la originea poporului român, tonul justițiar și, pe alocuri denigrator în comentarea relațiilor dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle mi se pare exagerat, mai ales că este insistent accentuat și reluat în carte.

Cu adevărat tensionate într-o perioadă anume, relațiile în cauză au căpătat relief emoționant deopotrivă pentru specialiști și pentru cititorii de rînd printr-un epistolar datorat familiei Grigorcea[12]. Așa cum rezultă atît din aceste „scrisori inedite“, cît și din altele, demult știute și comentate de istoricii literari, înșiși protagoniștii s-au împăcat, iertîndu-și creștinește greșelile (căci, de fapt, nu e om fără de păcate!). Atunci, mai are rost să fie răscolit trecutul și, mai mult, să fie căutate grosiere suprapuneri și coincidențe biografic-literare?… Nu cumva, făcînd acestea, riscăm să ne așezăm de bunăvoie sub șfichiuirea biciului anticipativ eminescian, devenind totuna cu posesorii „prostatecelor nări umflate în savante adunări“ sub pretextul… „apropierii“ de Mihai Eminescu, dar cu gîndul ascuns de a ne „lustrui“ pe noi înșine? Opera lui Mihai Eminescu, ridicată deja la nivelul universalității, mai poate căpăta, oare, străluciri noi, proiectînd asupră-i norii puturoși ai „micilor mizerii“ îndurate de bietul „suflet chinuit“ al autorului?…

Cu aceste interogații retorice îmi permit să trec deocamdată peste capitolele 26. Tulburătorul „caz Eminescu“ (pp. 356-394) și 27. „Cazul Caragiale“ sau exigențele prieteniei (pp. 395-397): fiecare avem dreptul la tăcere sau la opinii argumentate după nivelul intelectual-emoțional atins la un moment dat.

În schimb, capitolul 7. Dacismul – coordonată fundamentală a creației și vieții lui Mihai Eminescu elaborat de Gheorghe Bucur merită prioritar atenția cititorilor, chiar dacă nu se aduc date noi pentru cei avizați. Nici epitetul folosit de autor cînd scrie dacismul scriitorului (cf. p. 61) nu e nou, întrucît critica și istoria literară i-au observat demult lui Mihai Eminescu această caracteristică de scrutare încordată și permanentă a trecutului. De pildă, brodînd romanțat opiniile bine orchestrate oficial privitoare la „nebunia“ gînditorlui poet-gazetar și, după ce răscolise prin biblioteci și citise jurnalele, broșurile și cărțile ce abordau frenetic biografia eminesciană, pînă și G. Călinescu oferă un detaliu semnificativ în această privință: […] preocupat mereu de ideea naționalității noastre, găsi de cuviință să demonstreze [doctorului Obersteiner de la sanatoriul Ober-Döbling din Viena] că limba română e cea mai veche, deoarece se trage din graiul dacic.[13]

Cum dă de înțeles Gheorghe Bucur, inteligența superioară, cunoștințele acumulate și intuiția îl ghidaseră pe Mihai Eminescu către studierea sanscritei – înrudită cu limba dacă, așa cum aveau să demonstreze G. Poghirc, Gabriel Gheorghe, Eugeniu Lăzărescu, Marin Bărbulescu-Dacu, Mioara Călușiță-Alecu ș.a. (cf. p. 65). Prin 1884-1887 poetul-gazetar ce devenise foarte incomod și din această pricină fusese asasinat civic prin contribuția hotărîtoare a Păpușarului-șef Titu Maiorescu[14] (probabil și dintr-un sentiment al vinovăției, dar și ca măsură preventivă acesta îl sprijinea financiar spre a fi plimbat prin sanatorii de „prieteni“), lucra la traducerea gramaticii lui Fr. Bopp. În manuscrisul 2290, f. 70 Mihai Eminescu își creiona prin 1876 direcțiile creatoare: Alexandru merge în Indii, unde reșed în Himalaya zeii daci; acolo, el întîlnește pe Dochia și de la Zamolx învață înțelepciune. Gh. Bucur comentează cu dreptate că în acest text manuscris termenul reșed ar trebui interpretat […] „s-au reașezat“ (cf. p. 65 și p. 73). Se cunoaște, de asemenea, dezideratul cultural eminescian: (în România) totul trebuie dacizat oarecum de acum înainte[15] (cf. p. 96), în consonanță cu idealul său politic – unirea Transivaniei cu România –, verificat, desigur, în întîlnirile prietenești cu Nicolae Densușianu de la Sibiu în 1866 (cînd acesta îl ajutase material[16]) și de la București, după 1877 (autorul Daciei preistorice venise să lucreze la Bibiloteca Națională a armatei, iar Mihai Eminescu devenise redactor la „Timpul“). Poemul neterminat dar publicat postum Memento mori cu subtitlul Panorama deșertăciunilor este reprezentativ pentru viziunea sa mitologic-literară. Se pot înscrie în aceeași paradigmă dacică dramele neterminate Ovidiu în Dacia, Crucea-n Dacia și Decebal, poemul Genaia, proiectul literar Horiade, precum și creațiile în versuri Odin și poetul, Miradoniz, Povestea magului călător prin stele, Planul lui Decebal, Sarmis, Strigoii, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Cornul lui Decebal. Un mesaj dacic încifrat poate fi socotit și Mai am un singur dor, căci a avut titlul inițial Dorința unui dac.

– va urma –

Ca gazetar și cetățean, Mihai Eminescu a militat pentru un grandios proiect etno-politico-statal „Dacia Mare“ (cf. p. 97). Cu amărăciune preiau observațiile îndreptățite ale lui Gh. Bucur: După îndepărtarea lui Eminescu din viața publică, s-a instituit timp de 100 de ani, după cum au arătat o serie de cercetători – Theodor Codreanu, Constantin Barbu, I. C. Rogojanu, Dan Toma Dulciu, Nicolae Georgescu, George Roncea ș.a. – un adevărat complot împotriva „poetului nostru național“ […] Atacurile împotriva lui continuă și astăzi (prin Horia Roman Patapievici, Dan Alexe, Lucian Boia ș.a.), ca parte a unui plan de denigrare a valorilor noastre naționale, de fapt ca atac la adresa națiunii înseși (cf. p. 98). Subscriu.

[1] București, Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu“, 2018, format 170 x 242 mm, 468 p.

[2] După cum mă informează părintele paroh, Marian Sava, lăcașul avînd în vecinătate și Facultatea de Medicină „Carol Davila“, prelungește, după voia divină, activitatea complexă a Vasiliadelor, știută în zonă. Este o triplă muncă: medicală, bisericească și culturală, păstrînd numele împrumutat de la inițiatorul acestui tip de așezăminte – Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare.

[3] Doar un exemplu: Altcumva despre originea românilor în „Revista de lingvistică și cultură românească“, nr. 1 / 2014, preluat din vol. I, Perspective critice, București, Editura Papirus Media, 2005, pp. 9-18.

[4] Mai exact, în perioada 1980-1987, înainte de a elabora împreună cu profesorul și mentorul meu spiritual Enache Nedela cartea Iorgovan – mit, legendă, baladă (București, Casa Editorială „Cuget, Simțire și Credință“, 1995). Evident, monumentala lucrare a lui Nicolae Densușianu nu putea fi abordată decît în sala de lectură a bibliotecii Academiei Române.

[5] O lucrare de referință în această ordine de idei este Dicționar etimologic al limbii române (București, S.C. Alcor Edimpex S.R.L., 2008), datorată dr. Mihai Vinereanu.

[6] București, Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu“, 2010.

[7] O tulburătoare mărturie a unui istoric-scriitor: Petru Demetru Popescu, „Strămoşii noştri reali – nemuritorii – geţii, dacii, tracii, illirii“, „Ecclesia euxina“, nr. 39 / 2011, p. 9.

[8] București, Editura Geto-Dacii, 2015.

[9] București, Editura Geto-Dacii, 2016. Articolul meu de întîmpinare l-am publicat sub titlul Istoria trebuie rescrisă – noi pași către adevăr în nr 7 / 2016 al „Revistei de lingvistică și cultură românească“ https://limbaromana.org/revista/istoria-trebuie-rescris%c4%83-noi-pa%c8%99i-c%c4%83tre-adev%c4%83r/

[10] Altcumva despre originea românilor

[11] Mihai Eminescu, Scrisoarea I, în vol. I editat de Minerva în 1977, cf. p. 149.

[12] Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Illias, Iași, Editura Polirom, 2000.

[13] G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, Editura Minerva, 1986, p. 295. Sursa folosită e indicată la p. 343: Gh. Teodorescu-Kirileanu, Cîteva date asupra lui Eminescu, în „Convorbiri literare“, XL, 1906.

[14] Fără să vrea a recunoaște adevărul despre „nebunia“ lui Mihai Eminescu orchestrată atît de bine bine în țară, același documentat G. Călinescu reținuse dintr-o altă sursă cum cel spitalizat la Viena fusese vizitat de Titu Maiorescu, care însă nu stătu decît cîteva clipe, primit sumbru și cu neîncredere de poet (cf. op. cit., p. 295). Victimei nu-i scăpase, desigur, „ajutorul“ primit de la mentorul Junimii! Sursa este I. Grămadă, Mihail Eminescu, Heidelberg, 1914, după indicația lui G. Călinescu de la p. 335.

[15] Cf. Mihai Eminescu, Opere, XII (București, Editura Academiei, 2010, p. 267), în art. „Românul“ a contractat năravul preluat din „Timpul“, 29 iulie 1881.

[16] Despre întîlnirea aceasta, Nicolae Densuşianu (1846 – 1911) povesteşte într-o epistolă trimisă pe 7 februarie 1892 lui Nicolae Petra-Petrescu. Scrisoarea a fost publicată în revista „Familia“, nr. 2, din ianuarie 1900, în articolul Din juneţea lui Eminescu. Amintiri. (Cf. https://adevarul.ro/locale/pitesti/cum-caracteriza-densusianu-eminescu-curgeau-zdrentele-el-abia-mai-vedea-gat-mic-rest-camasa-neagra-pieptul-era-gol-1_5aed590edf52022f759980f4/index.html ).