Muzeul Monetăriei Naţionale sau al Tezaurului Românesc a fost inaugurat la finele lunii trecute la Mănăstirea Tismana. Cu aceast moment s-a adăugat încă o pagină de istorie luminoasă în cartea evenimentelor ce leagă viaţa Bisericii de realitatea socială a poporului român.
Ne-am putea întreba retoric care ar putea fi legătura dintre Biserică şi bunurile trecătoare, dat fiind faptul că Însuşi Mântuitorului Hristos a spus: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii se sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt. 6, 19, 21). Pe de altă parte, tot Domnul ne învaţă să „dăm Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21). Istoria este cartea cu multe înţelesuri, unele desluşite abia peste veacuri. În cazul poporului român, un lucru rămâne cert: la nevoie Biserica şi credinţa străbună i-a fost toiag de sprijin, pavăză şi scăpare spre „tot lucrul cel bun şi toată darea cea bună”.
O primă lecţie …
În vremea Primului Război Mondial, la ceas de grea încercare, mai marii ţării noastre au constatat că România nu mai avea niciun prieten. Mai rămăsese nădejde decât la Rusia Ţaristă, de care monarhia noastră din acele vremuri se lega prin rudenie. S-a hotărât prin urmare trimiterea tezaurului naţional la Moscova, întocmindu-se astfel un dosar complet de inventar şi garanţii faţă de ceea ce conţinea pe atunci patrimoniul nostru. În 1916 a plecat peste graniţă primul transport. Al doilea a plecat în aceeaşi direcţie, în 1917. Însumau laolaltă un total de 93 de tone de aur, averea ţării, completată cu sute de piese de patrimoniu, arhivă şi alte bunuri şi documente de mare valoare. Condiţia era aceea ca la vreme de pace, toate aceste bunuri să se reîntoarcă în folosul poporului român. Date fiind schimbările politice şi statornicirea noilor orânduiri sociale din Rusia, tezaurul nostru nu s-a mai întors. În decursul vremii, tratativele duse pe cale diplomatică au avut ca rezultat doar promisiuni, din nefericire neîmplinite. În 1935, Nicolae Titulescu, în calitate de reprezentat al statului român, a reuşit totuşi să recupereze câteva din documentele pierdute. În 1956 veneau acasă „Cloşca cu puii de aur”.
„Operaţiunea Neptun”
Al doilea război mondial aducea cu sine lecţia de tristă amintire a bunurilor rămase în afara vistieriei ţării. Era mai mult decât necesar ca o astfel de istorie să nu se mai repete. În aceste condiţii, BNR-ul, girantul şi păstrătorul de drept al aurului românesc, a luat decizia ca bunurile naţionale să fie salvate pe teritoriul nostru. S-a căutat un loc ferit, unde să fie duse în taină cele peste 240 de tone de aur pe care le avea România la aceea vreme. Privirile s-au îndreptat spre Tismana, locul unde găsiseră adăpost şi apărare de atâtea ori înaintaşii noştri, fie ei domnitori, căpetenii de oşti sau simplii negustori. Nu s-a stat pe gânduri şi în luna iulie a anului 1944, toată rezerva de aur a ţării a fost adusă în taină la Sfânta Mănăstire.Terenul a fost dinainte pregătit, „Operaţiunea Neptun” fiind acoperită de colaborarea dintre conducerea BNR, CFR şi Mitropolia Olteniei. Astfel, vrednicul de pomenire, ips Nifon Criveanula încuviinţat ca chiliile sfintei mănăstiri (devastate de incendiul din 1942) să fie reparate de bancă. Când şansele României de a câştiga războiul în alianţa cu Germania deveniseră nule, s-au hotărât adăpostirea întregii agoniseli a ţăriila Mănăstirea Tismana. Primul loc în care s-a depus a fost pivniţa mănăstirii. În luna august, vreme de trei zile, lăzile cu lingourile de aur au fost mutate de soldaţi şi de călugării din mănăstire în peştera de alături. Locul s-a dinamitat pentru ca, în caz de primejdie, tezaurul să fie acoperit de peretele de stâncă ce avea să se prăvălească din munte. Aurul ţării a rămas aici până în 1947, când a fost scos din peşteră şi trimis spre Bucureşti.
O colaborare trainică
Amenajarea Muzeului Monetăriei Naţionale sau al Tezaurului Românesc la Mănăstirea Tismana s-a făcut în primul spre amintirea şi întărirea acestei frumoase înfrăţiri. Proiectul a început oficial la 25 ianuarie 2007, când s-a semnat protocolul de colaborare între BNR şi Arhiepiscopia Craiovei. De atunci lucrările au înaintat pas cu pas, transformând pentru istorie peştera în care s-a rugat şi a privegheat acum mai bine de trei secole Sfântul Nicodim de la Tismana. Evenimentul festiv de inaugurare a muzeului a avut loc la 26 iulie 2016, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, şi a reprezentanţilor BNR. Pentru contribuţia adusă la dezvoltarea Muzeului Tezaurului BNR de la Mănăstirea Tismana, dl. Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a primit, din partea IPS Părinte Irineu Ordinul „Sfântul Nicodim”, Clasa I. „Cu Sfântul Nicodim avem pagini de istorie, din care aflăm cum românul a ştiut să trăiască pe aceste meleaguri. Tezaurul nostru românesc este cel mai de preţ lucru pe care îl are cineva, un popor. Ne este drag vieţii noastre. (…) Aici, sub peştera Sfântului Nicodim, şi-a aflat adăpostul această comoară. Ca urmare a contribuţiei şi implicării domnului guvernator al Băncii Naţionale în dezvoltarea Muzeului Tezaurului din peştera aflată sub Mănăstirea Tismana, Mitropolia Olteniei a hotărât acordarea domniei sale a Ordinului «Sfântul Nicodim» Clasa I”, a afirmat Mitropolitul Olteniei, la Tismana, cu prilejul inaugurării Muzeului Tezaurului Românesc.
Moştenirea Sfântului Nicodim de la Tismana, comoară nefăcută de mână
Înţelegerea completă a faptelor derulate de-a lungul vremii la Tismana nu se poate face decât prin raportarea efectivă la marele ctitor şi ocrotitor al locului. Sfântul Nicodim, socotit a fi părintele monahismului oltenesc, este omul prin care Dumnezeu a binecuvântat aceste meleaguri. De la el se aprinde aşadar flacăra acevăratului tezaur, aici la Tismana. Este comoara despre care aminteşte Mântuitorul şi iată că alături de dânsa s-a păstrat peste veacuri şi agoniseala neamului românesc.
Sfântul Nicodim „apare ca un mare şi priceput organizator al monahismului ortodox român”, oferind „un nou impuls de viaţă călugărească în duh isihast” în inima monahismului din Oltenia. Mai mult, Sfântul Nicodim este întemeietorul unor importante mănăstirii cu viaţă de obşte din Ţara Românească, cum ar fi: Vodiţa, Tismana, Gura Motrului, Topolniţa, Coşuştea, Ilovăţ şi Prislop. Pe toate le-a organizat după rânduiala athonită, unele dintre ele dobândind, prin legământ domnesc, statutul de samovlastie, „autodespotie sau ctitorie de sine stătătoare”, după normele bizantine de gospodărire, receptate în Ţara Românească prin intermediul Sfântului Munte Athos. Cel mai bun exemplu în acest sens este Mănăstirea Vodiţa, ea fiind „o răscruce de drum în istoria monahismului românesc; … un tip de mănăstire nou şi necunoscut printre români în vremea de mai înainte”. Modelul acesta de organizare a fost preluat şi perfectat de Sfântul Ierarh Calinic pentru Lavra Frăsineiului, acolo un a reuşit să întemeieze „noul Athos” românesc. În ceea ce priveşte activitatea cărturărească, şi aceasta un element specific tradiţiei athonite, de la Sfântul Nicodim s-au păstrat numeroase transcrieri, între ele remarcându-se în mode deosebit „Tetraevanghelul de la Tismana”, lucrare alcătuită cu scris îngrijit, „dar lipsită de înflorituri şi podoabe”. Pr. conf. Al. I. Ciurea afirmă în acest sens continuitatea tradiţiei athonite în cadrul mănăstirilor din Ţara Românească: „Ucenicii pe care-i lasă după dânsul şi care vor întemeia şi alte mănăstiri, practică aceleaşi nobile îndeletniciri athonitice, ce s-au păstrat cu sfinţenie, în mănăstirile noastre, secole de-a rândul. Iată deci şi la aşezarea monahismului din Ţările Române, pe baze mai temeinice şi mai organizate chipul unui alt membru marcant al comunităţii din Sfetagora, mai exact in şcoala de călugări a Hilandarului, mănăstire a Sârbilor ortodocşi până în zilele noastre” (vezi: Arhim. prof. Veniamin Micle, Despre Monahismul ortodox român, anterior secolului al XIV-lea, în „Glasul Bisericii”, nr. 3-4/1978, p. 315-316; Pr. conf. Al. I. Ciurea, Influenţa Sf. Munte asupra vieţii religioase din Ţătile Române, în „Ortodoxia”, nr. 2/1953, p. 282).
