„Măi bădiță din Lăpuș,

Hai la noi după țâpruș

Și ț-oi da flori din fereastră

Să-ț faci struț de gazdă-aleasă.”

Comunicarea, esență a vieții sociale, reprezintă un proces amplu și complex, în care sunt integrate limbaje, simboluri și semnificații. Încă de acum câteva sute de ani, limbajul nonverbal a constituit un aspect deosebit de important în comunitate, acesta fiind transmițător a unor mesaje codificate, care puteau fi deslușite doar de cunoscătorii aceluiași cod. De multe ori, mesajele transmise prin acest tip de comunicare, nonverbală, erau mult mai prețioase decât cele transmise prin viu grai.

Acest tip de limbaj a fost bine păstrat și transmis din generație în generație, astfel fiind folosit și de către tinerii care locuiau în sate și care erau învățați încă din pruncie să țină cont de rânduiala vremii, de valorile și credințele societății în care trăiau.

Odată ajunși la statutul de fecior și fată, tinerilor le era permisă participarea directă la diverse evenimente din sat care aveau ca scop cunoașterea, socializarea, dar și „prietenia” dintre ei. Din momentul în care începeau să se simpatizeze și să își facă „ochi dulci”, unul dintre gesturile prin care își demonstrau afecțiunea era oferirea unor mici „cadouri” la diferite ocazii, accentuând simpatia dintre cei doi.

Aceste daruri erau oferite de către fete feciorilor și invers, nu doar în semn de apreciere și simpatie, ci și cu intenția de a începe o relație. Cele mai întâlnite cadouri oferite pe vremuri erau: furca de tors, zgărdanul, maiul, batista, suveica, „întindeica” (unealtă folosită la războiul de țesut pentru întinderea pânzei pe orizonatală).

Feciorii ofereau fetelor obiecte realizate din lemn, pe care le sculptau într-un mod deosebit și care se deosebeau de celelate obiecte cu rol identic, prin ornamentarea bogată.  Pe de altă parte, nici fetele nu se lăsau mai prejos, pregătind pentru băieți batiste „împistrite” sau zgărdane țesute.

Furcile de tors, folosite de către fete și femei în șezători, aveau o importanță deosebită în relațiile dintre tineri. Acestea erau lucrate de către feciori, iar cu timpul, pe lângă rolul utilitar pe care îl aveau, furcile de tors au căpătat și un atribut de mesager al dragostei, dăruite fetelor dragi. Această atenție era cunoscută drept un dar de mare preț din partea feciorului pentru tânăra pe care o plăcea. Uneori flăcăii lucrau mai multe furci, dar ele se diferențiau prin ornamentare și inscripții de cea lucrată pentru fata iubită.

În unele sate, feciorul care dorea să curteze o fată obișnuia să îi dăruiască acesteia în șezătoare o furcă de tors (în alte zone furca era pusă la poarta fetei) pe care o ornamenta într-un mod special și pe care, la final, își scrijelea numele.

Fata trebuia să ducă furca acasă și să discute mai întâi cu cei ai casei despre întâmplare pentru a primi acceptul familiei de a începe o relație cu feciorul.  A doua zi, dacă răspunsul tinerei era pozitiv, ea se apuca de tors pe prispa casei pentru a fi văzută de fecior, acesta înțelegând că e semn bun. Dacă era refuzat, atunci furca era lăsată la poartă, iar în momentul în care era găsită de către fecior, acesta o rupea și o arunca în șanț.

Chiar dacă nu era primită de către fată, furca nu putea fi oferită altei tinere, deoarece se considera ca purta valențe negative, care s-ar fi putut răsfrânge asupra altei relații.

O astfel de furcă a fost găsită în anul 1966 de către specialiștii Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, adusă în instituție și păstrată peste ani drept mărturie a acelor întâmplări și modalități de transmitere a mesajelor.

Tot la șezătoare erau oferite fetelor și obiecte precum: maiul, suveica sau întindeica.

Maiul se oferea cadou în perioada primăverii, era frumos decorat, însă nu era dăruit cadou pentru a fi folosit, ci avea un rol strict decorativ. „Maiul dat cadou era decorat prin incizie, tehnică care reducea rezistența piesei și aveau un mâner subțire care nu ar fi făcut față presiunilor la care era supus în timpul spălatului. Maiul folosit pentru spălatul rufelor era confecționat dintr-o scândură mai groasă, nedecorat și cu un mâner mult mai solid. Motivele folosite pentru realizarea decorului erau rozeta, dinții de lup, triunghiul, rombul.”

Folosite tot ca transmitățoare a sentimentelor de iubire erau și suveicile și „întindeicile” utilizate de către fete la războiul de țesut. Acestea erau decorate cu diverse motive geometrice, iar uneori era incizat numele feciorului și anul în care acesta a dăruit obiectul fetei.

Dacă feciorii, de cele mai multe ori, dăruiau fetelor aceste obiecte în șezătoare, tinerele aveau ocazia să le ofere feciorilor mici atenții în sat, la joc.

Sentimentele dintre oameni sunt exprimate frecvent cu ajutorul cuvintelor, cântecele și poezia populară fiind folosite multă vreme drept mesageri ai dragostei dintre tineri. O astfel de menire o aveau și strigăturile pe care tinerii, duminica, la joc, le pregăteau pentru a impresiona și a cuceri persoana dragă: „Iubește-mă bade tu/Ori mă lasă la altu”; „Hai mândruță să fugim/Pân pădure de mălin/C-amândoi ne potrivim/Și la ochi și la sprâncene/Ca doi porumbei la pene.”; M-o făcut mama lunea/Să-mi fie dragă lumea/Pă mândru l-o făcut joi/Să ne iubim amândoi.”; „Leliță, chip de păun/Mută-ți casa lângă drum!/Lângă drum ședem și noi/Să ne iubim amândoi!”; „Frunză verde ruptă-n tri/Eu cunosc voia mândrii:/Ea cu mine s-ar iubi/Nu cutează a vorbi/Cutează, mândră, vorbește/Că și badea te iubește!”. Pe lângă aceste strigături care aveau scopul de a accentua sentimentele dintre un fecior și o fată, existau și strigături prin care erau ridicularizați cei care nu le erau la suflet: „Nu gândi bade că-mi placi/Că numa păcate-ți faci/Nu gândi că-mi trebuiești/Că numa păcătuieși”; „Mândra me s-o veștejit/C-o spălat asară-un blid/De spăla și lingurile/O scuturau frigurile”; „Stau în loc și mă gândesc/La ce dracu lăcomesc/La ce casă cu târnaț/Și la ochii tăi holbați”; „Însoară-te bade atunci/Când a face dracu prunci/Să iei fata dracului/Și să fii ginerele lui”; „Mândră-i lelea pudărită/Ca cățaua pârjolită”; „Să o vezi pă mândra luni/ Gândești c-o făcut cărbuni”; „Mândră-i lelea-n sărbători/Când își pune-un car cu flori/Dacă-și țâpă florile/Hâdă-i bat-o soarele”.

Acest schimb de replici dintre fete și feciori stârneau deseori amuzamentul celor prezenți, dar erau atent observate de către cei căsătoriți și cei mai în etate, care stăteau de-o parte și analizau relațiile ce aveau să se înfiripe.

În unele zone, când ieșeau în sat la joc, fetele purtau batiste la brâu, iar acestea erau „dăruite” la un moment dat, în timpul dansului, feciorului drag. Modalitatea prin care batista ajungea în posesia feciorului „vizat” de către tânără nu era una directă, fetele prefăcându-se că scapă batista jos în timpul jocului. Feciorul care o plăcea pe fată sărea primul să ia batista de jos, însă nu o înapoia fetei decât dacă aceasta era plătită cu un sărut. Fata făcea însă în așa fel încât dacă îi plăcea feciorul să îi lase batista, iar feciorul, în semn de afecțiune reciprocă, purta batista primită la buzunarul pieptarului. Prin acest mod era evidențiată alegerea fetei, dar și faptul că feciorul nu mai era disponibil pentru celelalte fete. Batistele, realizate din pânză albă țesută în casă erau brodate de cele mai multe ori de către tinere în tehnica cruciulițelor sau a broderiei peste fire, cu motive geometrice și florale.

Un alt obiect oferit în dar de către fete feciorilor era zgărdanul/zgarda. Atât zgărdanele, cât și batistele, erau obiecte purtate de către feciori la vedere atunci când se aflau la joc. Zgărzile se puneau la clop și reprezentau o dovadă a aprecierii feciorului în comunitatea fetelor de măritat. De obicei, feciorii puteau primi zgărzi de la mai multe fete, iar purtarea la clop a unui număr mare de zgărzi era un semn că feciorul era „bine văzut” în comunitate. Din informațiile primite de la etnologul Janeta Ciocan, în zonele din nordul Transilvaniei, starea materială a familiei din care provenea feciorul reprezenta un aspect important, însă acest aspect era pus în concordanța cu sentimentele tinerilor și mai ales cu capacitatea acestora de a deveni oameni de nădejde a comunității.

Părinții se implicau în căsătorie, dar înainte de asta, dacă comportamentul feciorului nu era adecvat și nu corespundea valorilor morale, aceștia aveau grijă să îi atragă fetei atenția. În lumea satului aceste aspecte erau cunoscute, astfel că, dacă feciorul nu era harnic, se ferea de muncă sau se purta necuviincios cu părinții săi aceste situații ajungeau și la urechile părinților fetei. Comportamentul celor doi tineri care urmau să își întemeieze o familie era de mare însemnătate, chiar dacă uneori situația materială nu era cea mai bună. În unele sate, era folosită expresia „fata să știe să țână casa și fecioru să știe să țână gospodăria și să aibă grijă de familie”. De asemenea, întrebarea „Cu cine îi crește pruncii, dacă el îi așe?” era des folosită de către părinți pentru a-și preveni fetele.

Observăm astfel faptul că oferirea unor „cadouri” atent meșteșugite de către tineri avea o mare importanță, valoarea darurilor fiind cu atât mai deosebită cu cât acestea erau lucrate manual, cu gândul la persoana dragă. Fiecare dintre aceste daruri ascunde în spatele obiectului propriu-zis sentimente de afecțiune, gânduri, trăiri și emoții, toate fiind transmise cu ajutorul semnelor și ale simbolurilor, care mai apoi aveau să fie decodate de către persoana iubită. Menite să fie martori ai începutului poveștii de iubire dintre doi tineri, dar și a unei posibile incompatibilități, cu timpul, acestea au devenit adevărate obiecte de artă populară, păstrând însemnate povești de dragoste împlinite sau unele doar dorite.

„Hai bade să ne luăm

Tare bine sămănăm

Ș-om face nuntă aleasă

În Lăpuș, la noi acasă!”

Bibliografie:

Ciocan, Janeta; Coman, Mirela, Lemnul în cultura populară din zonele etnografice ale județului Maramureș, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2016

Ciocan Janeta, Podoaba în portul popular din nordul României, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2007

Kos Karoly, Colecția de furci de tors a muzeului etnografic al Transilvaniei în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj, 1971