Prof. dr. Cristina Hanț, Liceul Teoretic „Adam Muller Guttenbrunn”, Arad

Credința că viața fiecărui om se desfășoară ca o poveste proprie între deschiderea reprezentată de naștere și închiderea marcată de moarte este în strânsă legătură cu felul în care omul din popor percepe timpul. Una dintre cele mai răspândite concepții este aceea de predeterminare a cursului existențial fie că datul/ data ține de ursitoare, fie că este manifestarea voinței lui Dumnezeu. În ciuda acestei mentalități, țăranul român nu exclude posibilitatea influențării destinului. În general, asemenea intervenții se pot face la începutul vieții, atunci când ursitoarele se arată pentru a țese soarta copilului: curățenia din casă, buna dispoziție, masa pregătită (vin, turte de grâu unse cu miere), plante cu efect benefic (busuiocul), obiecte oferite în dar (brăciri sau cingătoare) – sunt modalități prin care se încearcă îmbunarea acestor zeități. Mă voi opri însă, în acest studiu, asupra practicilor exercitate în momente de cumpănă, atunci când firul vieții omului pare să se curme. De remarcat că astfel de practici se aplică numai în cazul copiilor.

„Ca să nu-l mai cunoască bolile și moartea…”

Mihail Sadoveanu consemnează în romanul „Baltagul” acest obicei prin care oamenii din popor încercau (și reușeau) să păcălească moartea, schimbând, implicit destinul copilului: „Gheorghiță era numele care plăcuse Vitoriei, căci era numele cel adevărat și tainic al lui Nechifor Lipan. Acest nume i-l rostiseră preoții și nânașii la sfântul botez, când îl luminaseră cu aghiazmă și cu mir întru credința cea adevărată.”. Cauza schimbării numelui este, în acest caz, boala: „Într-al patrulea an al vieții se bolnăvise de hidropică și atâta slăbise, încât au fost poftiți preoți de i-au făcut sfintele masle.”. Pregătirea pentru trecere este urmată însă de un ritual păgân cu profunde semnificații – copilul este vândut pe fereastră, în schimbul unui bănuț de aramă, unei țigănci bătrâne (Cobzărița): „Primindu-l de la mama lui, Cobzărița i-a suflat pe frunte descântând, și i-a schimbat numele, ca să nu-l mai cunoască bolile și moartea.”.

Prin urmare, schimbarea numelui nu se poate face oricum și oricând. S. Fl. Marian înregistrează contexte ale acestui obicei: „dacă un copil e atacat și maltratat de vreun spirit necurat sau de vreo boală grea și nu se mai poate mântui de dânsa”, „dacă unele femei n-au noroc de copii, dacă le tot mor”, ca atare măsura este fie remedială, fie apotropaică. Spațiul de schimb este, în majoritatea cazurilor, fereastra (în unele zone, cea situată spre răsărit). Ca loc de trecere, de deschidere și închidere totodată, fereastra are, în mentalitatea românească, multiple conotații. Ochiul casei, mediază o serie de opoziții: înăuntru – afară, închis – deschis, pericol – siguranță. În general, se iau măsuri de protejare a spațiului casei, astfel încât să nu pătrundă prin acest loc duhurile necurate. Evseev notează că „Printr-o intrare sau ieșire pe fereastră se poate însă înșela moartea sau boala” și că, la mutarea în casă nouă, copiii erau introduși pe fereastră. (Evseev 1994: 59). Un alt element al obiceiului care reține atenția se referă la condițiile îndeplinite de persoana care „cumpără” copilul. Se specifică statutul de mamă care are mai mulți copii sănătoși, ceea ce înseamnă că norocul este de partea ei. Dialogul dintre cel care vinde copilul și cumpărătoare este elocvent în acest sens:

„— Nu aveți cumva vreo copilă?

– Ba avem – răspunde cea din casă – dar nu avem noroc să trăiască.

– Vindeți-mi-o dară mie că eu, mulțămită Domnului, am noroc destul!” (S.Fl. Marian 1995: 141, s.n.)

Plata constă fie în câțiva bănuți, fie într-un puișor. În unele zone, femeia care a cumpărat copilul înconjoară casa și apoi joacă rolul străinului care cere adăpost. De data aceasta, intrarea se face pe ușă, însă copilul are deja alt nume și aparține celui care l-a cumpărat. Mama însăși simulează nerecunoașterea:

—Nu mi-ți primi de mas, căci sunt străină și de departe și nu știu încotro să mai apuc… și apoi am și copila aceasta cu mine și nu sunt în stare ca să merg mai departe cu dânsa… […]

—Da cum se numește mititica?”

În unele zone, copilul este vândut pe fereastră și introdus apoi pe ușă în casă de trei ori.

În ceea ce privește noul nume, acesta trebuie să fie unul benefic și mai rar întâlnit. În multe zone, numele descind din sfera animalelor totemice: Lupu, Lupușor, Ursu, Ursache, Ursa, Lupa. Se evită numele care există în cărțile bisericești. În „Baltagul”, numele schimbat poartă în sine ideea de biruință (Nechifor).

Frăția de cruce

Un alt obicei prin care se încearcă păcălirea morții este frăția de cruce: „Dacă într-o familie se-ntâmplă de mor doi copii unul după altul, atunci, spre a scăpa de moarte pe cei vii, unul din copiii rămași se prinde frate de cruce cu un altul din altă familie.” (S. Fl. Marian III 1995: 232). Și acest ceremonial are niște condiții foarte clare: noul frate trebuie să fie născut în aceeași lună – să fie „lunatic”. Locul desfășurării ritualului este cimitirul: „după ce s-a dat drumul sicriului în groapă, fratele sau sora copilului mort se scoboară în groapă pe sicriu, iar celălalt copil în rădică din groapă.” (p. 232). Scoaterea din groapă echivalează cu o salvare de moarte care trebuie consfințită prin împărțirea unui colac. Toată viața ei se privesc ca frați buni. O variantă este ruperea furcii de strâns fânul. Colacul ritual, cu formă rotundă, simbolizează luna/ soarele: „această semnificație este susținută prin ornamentele sale care transfigurează o hierogamie cosmică.” (Evseev 1994: 44). El stabilește legătura dintre vii și morți, dintre cer și pământ, dintre oameni și zei.

În loc de concluzii

Prins în „marea trecere”, omul din popor acceptă fără îndoială timpul drept condiție a firii, a existenței lumii și, odată cu aceasta ideea de sfârșit. Am auzit adesea în satul în care am copilărit spunându-se „Nu-l mai iartă Dumnezeu!” despre un om bătrân care părea să fi trecut peste limita firească a vârstei. Când vine vremea, omul se duce… În schimb, când vremea nu ar trebui să vremuiască încă, țăranul român inventează strategii prin care păcălește sfârșitul…

BIBLIOGRAFIE:

1995. Fl. Marian, Nașterea la români¸ Editura „Grai și suflet – cultura națională”, București, 1995.
1996. Fl. Marian, Înmormântarea la români, Editura „Grai și suflet – cultura națională”, București, 1995.

Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1975.

Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara 1994.