De altfel, teatrul un miracol
De altfel teatrul, de prin secolul XIX când a început să bântuie el şi prin oraşele româneşti, altfel decât cu pehlivani şi scamatori, a fost mereu prilej de minunare, de socializare, de noutate, de comparaţie şi poate cel mai adesea de aflat în treabă. Depinde de cine îl vede, cine îl scrie şi de cine îl joacă. În final lumea e mulţumită sau plictisită dar teatrul poartă cu el din antichitate până azi necesitatea, utilitatea şi fără îndoială puterea lui de manipulare şi de creare de emoţii.
Să fie doar atât? În lumea noastră contemporană suspicioasă, mai mult sau mai puţin informată, mai mult sau mai puţin educată, cu un gradient semnificativ de risc social, publicul vine la teatru din varii motive, dar se întoarce mai ales dacă îl faci curios şi dacă ceva se potriveşte cu viaţa lui. Nu importă vârsta.
Mă gândesc, pe de o parte, ce rol a avut Teatrul Globe asupra epocii elisabethane, într-o epocă în care Mihai unea cu greu românii şi pentru scurt timp la Alba Iulia. Sau ce bombă cu ceas a fost personajul Figaro al lui Beaumarchais, cel care a grăbit Revoluţia franceză şi a ajutat Revoluţia americană în timp ce la noi se perindau doar cu grabă la domnie Ipsilanti, Caragea, Şuţu şi Mavrogheni. Emigrat în Franţa, Brâncuşi a făcut Occidentul să îl includă în Panteonul lui, în timp ce acasă, în ziarele comuniste lucrările lui erau considerate ca nemaiavând „nimic în comun cu specificul țării sale”, iar Enescu a murit sărac la Paris fără să i se permită întoarcerea în România.
Aşa că azi, pentru un mic oraş ca Giurgiu, pare un miracol că Teatrul există! Şi nu oricum! După o lungă perioadă istorică cu piese de succes cu actori de seamă din Bucureşti şi din Giurgiu, o lungă plictiseală oblomovistă aduna până de curând public doar pentru vreo trei spectacole pe lună.
Să nu ne facem iluzii şi să nu judecăm pripit. Giurgiu nu mai are industrie, nici şantier naval şi nici universităţi. Era greu să te aştepţi la prea multe. Dar… s-a întâmplat: cinci spectacole pe săptămână cu sala plină, opt-nouă premiere pe an, o trupă tânără cu actori ambiţioşi şi talentaţi care strâng comunitatea – deloc bogată – a oraşului în jurul Teatrului: “…dincolo de nemulțumirile cotidiene, de disfuncțiile instituțiilor reprezentative din societatea imediată, de intemperiile financiare ale unei istorii care parcă nu-și mai găsește cadența, avem șansa de a respira aerul creației unor echipe de profesioniști ai scenei”, spunea în deschiderea festivalului de teatru de anul trecut directorul teatrului, Cosmin Creţu. Fiindcă da, după câţiva ani bine folosiţi, Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu a ajuns să renască şi să ofere concetăţenilor săi un festival de clasă, cu invitaţi din Serbia, Bulgaria, Italia, Austria, Germania şi chiar din îndepărtata Georgie.
Teatrul Vianu e acum la locul lui pe harta Europei, fiindcă iată ce scria Prof. Peter Langer, Coordonator General al Consiliul Oraşelor şi Regiunilor Dunărene şi Director al Academiei Europene a Dunării, în cuvântul lui de salut trimis festivalului în 2017: „Cultura este sufletul Europei. Acesta e principiul politicilor culturale ale Uniunii Europene. Acest spaţiu al Dunării cu enorma sa varietate de culturi şi moduri de viaţă diferite este un domeniu exemplar ca experienţă. Peisajul cultural de-a lungul fluviului oferă întreaga splendoare a teatrului, culturii dansului şi stilurilor muzicale, a literaturii şi artelor plastice ale regiunii dunărene…” .
Din cele 12 spectacole ale repertoriului stagiunii trecute , 3 frați gemeni venețieni – de Antonio Mattiuzzi Collalto în regia lui Mircea Creţu a făcut istorie în turneul teatrului prin ţară, faimosul spectacol Zeul Măcelului de Yasmina Reza în regia lui Emil Gaju şi Parada de Alexander Galin în regia lui Cosmin Creţu au binemeritat standing ovation la Chişinău. În plus, Parada a încântat publicul select din Festivalul de la Novi Sad de acum doua luni. Şi să nu credeţi că sălile teatrului din Giurgiu cu spectacole pentru cei mici au fost mai puţin entuziaste la Apolodorul Virginiei Vasilache -după poemul lui Gellu Naum sau la basmul Scufiței Roşii, numit 5 fete de poveste de Ana Sivu-Daponte.
Poate neaşteptat, dar acum, după călduri, ploi şi vacanţe, publicul a umplut din nou sălile – şi la spectacole reluate şi, desigur, la prima dintre premierele toamnei 2018, Diogene Câinele de Dumitru Solomon (regia Felix Crainicu). “Diogene”, un text generos şi incitant, într-o scenografie cu decor minimalist, dar cu ritm şi accente rebele şi de substanţă filozofică accesibilă şi de aceea puternică, a adus actorilor aplauze la scenă deschisă în ambele spectacole succesive jucate luna aceasta.
Ştiţi ce se întâmplă acum pe două din scenele Teatrului Tudor Vianu? Se repetă pentru încă două premiere: comedia Amor cu repetiții – de Ray Cooney în viziunea regizorului Mihai Panaitescu de la teatrul din Deva şi spectacolul Asediul Veneției inspirat din Starea de asediu a lui Albert Camus.
Cu acesta din urmă Teatrul va deschide Festivalul său Internaţional FITeD 2018, pe 29 octombrie. Extrem de actuală, piesa dezbate rezistenţa comunităţii la atacurile unei dictaturi implacabile, un comentariu la ideea salvării prin sine, cu mijloacele robuste ale actului teatral. Spectacol pe care cu siguranţă publicul îl va iubi fiindcă un mare actor şi regizor de commedia dell’arte, veneţianul Michele Casarin, îl pregăteşte în acest stil. Şi, de bună seamă, cu măşti făcute de Stefano Perroco di Meduna, unul dintre cei patru mari maeştri europeni ai măştilor de teatru.
Încă pe la sfârşitul lui august teatrul şi-a activat toţi oamenii. Succesul noului festival – la care, în treacăt fie spus, se lucrează din noiembrie 2017- depinde de fiecare dintre ei. Şi ei ştiu, fiindcă sunt deja o echipă. În septembrie a fost un moment de cumpănă când incertitudinea rectificării bugetare a îngheţat spiritul şi entuziasmul în avanposturile evenimentului, dar s-a dovedit că autorităţile au apreciat pozitiv locul şi mai ales rolul pe care teatrul a ajuns să le aibă în mica şi complexa comunitate giurgiuveană, aşa că, fumul este alb: habemus festival!
Pentru 2018 conceptul festivalului rămâne acelaşi cu cel de anul trecut – de festival al teatrelor din ţări dunărene, dar se observă o reacţie mult încurajatoare a teatrelor pe care le-am putea numi “mici şi mijlocii” fără a ne gândi neapărat la cele particulare. Poate această observație va construi un nou concept pentru FITeD 2019.
Teatrul SPIRIT din Budapesta ne-a răspuns cu entuziasm, la fel Institutul Cultural Maghiar Balassi. Piesa lor, Same time, next year de Bernard Slade va fi însoţită de expunerea pe holurile teatrului a douăsprezece şevalete cu o mini expoziţie aniversară despre viaţa şi opera marelui compozitor maghiar Zoltán Kodály (1882-1967).
Din Serbia vine Teatrul MLADIH din Novi Sad cu celebra operă a lui Puşkin Evgheni Oneghin, spectacol modern şi dinamic pe care l-am văzut vara aceasta premiat cu Marele Premiu la Novi Tvrdjava Teatar- Festivalul din Cortanovci.
Forumul Austriac oferă festivalului din Giurgiu o expoziţie despre Klimt: se comemorează 100 de ani de la moartea acestui mare pictor.
Croaţia, cu Teatrul VIROVITIKA ne aduce dramatizarea unei celebre nuvele cehoviene, Kashtanka şi ne invită să le întoarcem vizita. Ca dealtfel şi teatrele din Serbia şi Ungaria. Cu un gest demn de toată lauda, Ambasada Croaţiei în România a sprijinit direct participarea tânărului lor teatru la festivalul FITeD 2018.
Bratislava se implică în festival cu Teatrul DEBRIS şi o piesă dintr-o trilogie: WOW ! de Eugen Gindl. „Homo Sapiens este încă odată forţat să se adapteze. Şi să fie gata să îşi pună o mască de clovn, pentru orice eventualitate… doar pentru a putea participa din umbră la acest adio triumfal de la adevăr şi obiectivitate” zice autorul.
Din Nürnberg, Germania, DAS PAPIERTHEATER ne va prezenta un spectacol bazat pe improvizaţie, muzică şi o poveste de Fraţii Grimm cu lumini şi umbre. Decorul lor este un mare şi alb perete de hârtie.
Prietenii din Ruse, oraş cultural al Bulgariei cu care Giurgiul colaborează din timpuri străvechi, aduce publicului de peste Dunăre comedia Regatul femeilor de St. L. Kostov cu trupa Teatrului Dramatic SAVA OGNJANOV. Totodată, la propunerea teatrului bulgar, festivalul va organiza o lansare de carte (ediţie bilingvă) cu poeţi bulgari consacraţi, originari din Ruse. Traducerea excelentă în limba română a fost făcută de Anka Staneva.
Astfel ajungem către gurile Dunării, la Tulcea, de unde Centrul Cultural JEAN BART ne trimite Angajare de clovn de Matei Vişniec. Piesa a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului 1990.
Oamenii au nevoie de modele, tinerii întotdeauna îşi compară armele, nimeni nu mai crede că doar faptul că ne-am născut aici ne face mai buni, sau mai deştepţi sau mai apreciaţi. Trebuie să dovedeşti că exişti, că eşti exemplul bun al diferenţei între a fi şi a părea.
Fiţi siguri că trupele din oraşele europene nu au venit la Giurgiu nici fiindcă Teatrul giurgiuvean ar fi un teatru faimos, nici fiindcă banii i-ar fi atras. Trăim o Europă multiculturală contradictorie, agitată, vindicativă, nesigură pentru artă şi artişti, dornică de a se reforma; o Europă cu derapaje, împărţită între tradiţie şi avangardă, între generozitate şi narcisism, intransigentă, competitivă şi greu asociativă.
Pe toţi, actori, regizori, public, organizatori de spectacole îi leagă de festival nevoia de a-şi vedea existenţa reflectată de o lume pe care o creează simultan şi în care praful scenei ia forma nevoii oamenilor de magic.
Dar, cum scriam într-un alt articol, acceptând realitatea, sunt bucuros că teatrul rezistă exploziei apetitului pentru divertisment şi caracter comercial, că într-un mic şi mândru oraş de provincie tinerii actori au fanii lor în licee şi că PUBLICUL, acea parte a comunităţii care respectă şi iubeşte cultura, apreciază şi susţine cu simpla lui prezenţă actul complex pe care îl numim festival. TEATRUL reprezintă pentru el un argument şi un model de identitate comunitară.