De ce martie și nu MĂRȚIȘOR?…

Scurta-mi pledoarie pentru revenirea la denumirile românești tradiționale ale lunilor anului – specificate, de regulă, în calendarele creștin-ortodoxe – pornește înadins în contextul unei ciudate orientări occidentale, chipurile „corect politică“, a indexării tuturor obișnuințelor cultural-cultuale, a tuturor adevărurilor adînc înrădăcinate, naționale, care ne-au făcut apți de a sta demn milenar în calea „tuturor răotăților“ urzite și prăvălite asupră-ne de vecini (dușmani statornici!) ori conjuncturali – migratorii.

Încep cu întîia lună de primăvară observînd că foarte greu s-ar putea afla astăzi o denumire românească în aceeași măsură paradoxal-odioasă etimologic, dar care trece drept inocentă, precum „martie“! Ce contrast grozav între MĂRȚIȘOR[1], numele neaoș, rar utilizat, din păcate, al celei de-a treia luni din calendarul iulian și gregorian și „martie“ – „sinonim“, după dicționar, al numelui lunii care face stăruitoare exerciții cromatice și muzicale de instaurare a primăverii! În timp ce băștinașii acestor meleaguri carpato-danubiene își îndreptau gîndurile senine către daruri simbolice, MĂRȚIȘOARELE, confirmîndu-și public sentimentele cele mai frumoase față de semenii apropiați, în pașnică armonie cu izbucnirea înmiresmatelor gingășii vegetale împodobind cîmpurile și pădurile, concomitent cu măiestritele glăsuiri de înaripate ridicate spre slava Creatorului, barbarii năvălitori lihniți, ahtiați după bunuri nemuncite ori vînînd slava deșartă, precum au fost și romanii, își ascuțeau armele, dedicînd luna sîngeroasei zeități ce răspîndește violența și moartea!… Că majoritatea vorbitorilor de limbă română, pe cînd încă se credeau descendenți ai romanilor, au ales vocabula „martie“, un derivat de la substantivul propriu Mars/Marte cel aducător de haos, nefericire, schingiuiri și moarte ar fi justificabil: era vorba de un (fals!) prestigiu al învingătorilor. În privința romanilor, mă gîndesc la sincretismul despre care scria odinioară, între alții, Victor Kernbach[2]: el ar putea fi invocat științific în acest caz. Cred însă că ipotetica fuziune dintre diverși zei precum Mavors (umbric), Maris (etrusc) și Ares (grec) care a generat la romani pe Mars / Marte nu mai poate fi o explicație viabilă pentru contemporani spre a folosi același cuvînt! Cît despre planeta Marte, și ea amestecată în acest ghiveci de către romanii cei lipsiți de imaginație (au împrumutat, cum se știe, mai toate zeitățile și credințele de la greci, așa cum și aceștia, la rîndu-le, o făcuseră cînd s-au instalat în Balcani, preluînd mitologia și civilizația pelasgilor – străvechea denumire a autohtonilor), planetă socotită și ea demnă să i se dedice prima lună de primăvară din clima temperat- continetală a Europei, nu mă obosesc să glosez mai mult decît o propoziție: în dicționarul lor, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant[3] menționează simbolistica pătimaș-războinică a acestei planete! Constituie, deci, pentru mine o tristețe faptul că românii continuă să utilizeze același lexem și în zilele noastre, cînd obîrșia lor reală este lămurită, trecînd, peiorativ, cuvîntul MĂRȚIȘOR printre termenii desueți, țărănești.

Ce preferăm, așadar: pacea, armonia, iubirea și bucuria de a trăi conotate de MĂRȚIȘOR, sau distrugerea, jaful, vărsarea de sînge, moartea camuflate prin uzuala denumire „martie“ – lună dedicată zeului războiului?

„Dacă oamenii s-ar informa – percep parcă un gînd firav al unui cititor de bună credință – poate…“

Las punctele de suspensie să-și facă treaba, deși lingvistica, mitologia, istoria, geografia îi cam lasă nepăsători pe contemporanii mei începînd încă din grădiniță și de pe băncile școlii, după cum observ cu obidă, ca dascăl…

Să nu lăsăm să lucreze mai departe comoditatea îmbinată cu ignoranța și neglijența, căci dacă n-am ști, păcat mare n-am avea, dar odată aflînd care-i adevărul…

Similar lui MĂRȚIȘOR, celelalte denumiri tradiționale au conotații cu valori metaforice ilustrînd genialitatea strămoșilor noștri a căror limbă n-o prețuim îndeajuns.

Voi reveni asupra problematicii.

 

București, 2-3 mărțișor 2017

Mihai Floarea

 

http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/De-ce-martie-Ei-nu-MAREsIEOR-b1-p84.htm

 

Ecouri:

 

Ce putem face ca prim pas este să răspândim vechile denumiri: Mărțișor, Prier, Florar, Cireșar etc., să le introducem în conștiința publică, măcar la un anumit nivel de cultură. Azi, puțini profesori de limba română ar putea să spună care sunt denumirile populare ale lunilor… La nivel popular s-au cam pierrdut aceste denumiri, trebuie revigorate.

Abordarea pe care o propuneți dvs este interesantă, dar accesibilă unui public cititor restrâns. Nu trebuie însă abandonată din acest motiv. Vă sugerez o idee: cum de sângerosul Mars a ajuns în limba română plăcutul Mărțișor?!

Ion Coja

 

Răspuns:

Aveți dreptate. Eu încă profesînd, le tot spun an de an elevilor mei aceste adevăruri; măcar prin ei mai pot îndrepta pe ici, pe colo (foarte puțin, ce-i drept).

Vă mulțumesc pentru comentariu și pentru ideea din final. Gîndul mă poartă la versurile eminesciene din „Scrisoarea III”, la care adaug ideea dintr-un mit (al lui Tantalos?), condamnat să preschimbe în aur tot ce atingea, murind în cele din urmă de foame. Asta înseamnă că și contrariul e posibil. Așadar, la români, tot ce îi atinge, prin harul divin pogorît asupră-le (evident, prin rugăciuni stăruitoare și curate), s-ar putea preschimba în pace, ospitalitate, bună înțelegere… Însuși dracul devine, dacă nu ca la Ion Creangă un oarecare michiduță, bun de batjocorit, măcar colaboratorul omului inteligent, săvîrșindu-i, fără să vrea, voința (cf. „fă-te frate cu dracul pînă treci puntea”)…

[1] Etimologic, DEX-ul (1975) și Noul dicționar universal al limbii române (2007), menționează: marț numele popular al lunii martie; cu diminutivul mărțișor, indicînd în final etimonul latin martius. Deși nici Mihai Vinereanu n-a izbutit pînă acum să găsească acestui arhaic cuvînt un etimon PIE, optînd prudent pentru unul medio-grec sau pentru etimonul latinesc indicat în dicționarele deja menționate (v. Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Editura ALCOR EDIMPEX, 2008, p. 509), intuiesc originea lui traco-dacică, bazîndu-mă pe bogata sa familie: marț, marți (cu cel puțin opt zile nefaste – v. Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997, pp. 116-117), Marțolea, mărțișor.

[2] În Dicționar de mitologie generală, București, Editura Albatros, 1983, p. 389.

[3] În Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol. 2, București, Editura Artemis, 1995, p. 272.