De ce SÂNT și nu SUNT

După 1990 au apărut multe schimbări în România și în majoritatea lor nu dintre cele mai bune. Una dintre ele este și aceea că, fără să se facă nicio reformă ortografică, Academia Română a hotărât prin ucaz ca vechea formă sînt a verbului a fi din limba română să fie ortografiat sunt și nimeni să nu mai folosească pe sînt, formă care se generalizase în epoca comunistă. Forma sunt a apărut în limba română sub influența modei latinizante prin secolul al XIX-lea, dar până la sfârșitul celui de-al II-lea război mondial cele două forme s-au folosit, mai mult sau mai puțin, concomitent. Azi toată lumea, indiferent cine, este obligată să spună sunt, nu sînt. Amintim celor care au dispus să se revină la această prostioară latinizantă că în niciun dialect sau grai românesc nu s-a spus vreodată și nu se spune sunt. Cu toate acestea prostioara academică a prins, din păcate, foarte repede.

Etimologic vorbind nici forma sînt nu este tocmai corectă, cum vom arăta în cele ce urmează. Forma sânt nu provine din latină, ci din proto-indo-europeană, prin traco-dacă, întrucât u latinesc nu a putut trece la î (â) în limba română. În plus, toate formele din limbile indo-europene menționate mai jos confirmă acest lucru, întrucât în niciuna dintre ele nu avem o vocală rotunjită ca în latină sau în unele limbi romanice (unde avem o).

Forma sânt provine din PIE *senti „(ei, ele) sânt”, forma fiind refăcută de Walde-Pokorny și redată aici așa cum apare ea în IEW (Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch) la pagina 340, care este forma verbului a fi, la persoana III, plural. Alte forme derivate din PIE *senti avem în hitită asanzi „sânt”, sanscrită sánti id., avestică hǝnti id., umbrică sent id., gotică sind id, germana modernă (pecum și vechea germană de sus) sind id., în slava veche sǫtъ id. precum și cea din vechea galeză (sau cymrică) hint id., unde vechiul s a trecut la h, limbă vorbită în Țara Galilor. În vechea irlandeză avem form it id., care provine dintr-un proto-celtic *senti, din care provine și vechiul galez hint. Spre deosebire de vechea galeză, în vechea irlandeză h inițial a devenit caduc, iar n a fost elidat. Este evident că forma veche proto-indo-europeană *senti s-a păstrat până mai încoace în cel puțin 7 mari grupuri de limbi indo-europene, anume: în hitită, în indo-ariană, în italice, în germanice, în celtice, în slava veche dar și în traco-dacă, după cum reiese din forma românească sânt. Remarcăm, de asemenea, că dintre limbile indo-europene menționate există o vocală rotunjită doar în limba latină și slava veche bisericească, nici măcar în umbrică, despre știm că este o limbă italică la fel ca latina. Limba slavă veche (bisericească) are un o nazal (ǫ), acesta fiind rezultatul elidării nazalei n din poziție vocalică finală, așa cum s-a întâmplat cu aceste nazale încă din proto-slavă (vezi Argument la DELR). Prin urmare, dintre toate limbile indo-europene care au păstrat forma PIE *senti, doar latina și slava veche bisericească au trecut vocala anterioară e la o vocală rotunjită, anume latină sunt, iar vechea slavă sǫtъ.

După cele arătate până acum, urmărind evoluția formei sânt constatăm că aceasta provine dintr-un (proto)-traco-ilir. *sent > *sănt > sânt.  Sunetul î (â) din limba română provine fie din PIE *i, *e sau *a , prin urmare din oricare vocală proto-indo-europeană nerotunjită, dar niciodată dintr-o vocală rotunjită (o sau u). Sunetul intermediar ă din *sănt provine din e și nu este singurul caz din limba română. Tot din e provine și î din în, indiferent dacă urmăm calea indo-europeană sau cea latină – din păcate ortografia românească nu prevede un semn pentru î din e și prin urmare l-am ortografiat cu â.

În limba română forma sânt apare și la persona I singular. Explicația acestui fenomen constă, în primul rând, în aceea că verbele românești la indicativ prezent la persoana I singular și la persoana III plural au aceeași formă la mai toate conjugările atunci când desinența acestor forme este 0 (zero). Când există o desinență oarecare, atunci forma de persoana III plural este identică cu cea de la persoana III singular. Menționăm că, de fapt, forma veche moștenită din proto-indo-europeană pentru persoana I singular este îs (prescurtat –s), care se mai întâlnește și azi în special în Transilvania și Moldova și mai puțin în zonele din sud și care derivă din PIE *esmi „(eu) sânt”: cf. sanscrită ásmi „(eu) sânt”, armeană em id., greaca (homerică) είμι id., albaneză jam id., latină sum id., irlandeza veche am id., gotică im id., lituaniana veche esmì id. Tot de aici provine și îs din limba română, unde din nou PIE *e > rom î, prin formele intermediare *esm, *îsm și cu elidarea lui m final.

Țin să atenționez pe cei de la Academie că au insistat pe ceva neadevărat și complet lipsit de sens și, prin urmare, ar trebui să fie extrem de atenți și bine informați când iau astfel de decizii importante, întrucât au indus în eroare milioane de români și i-au pus să scrie și să vorbească o română stâlcită, în loc de cea adevărată pe care au vorbit-o strămoșii noștri timp de mii de ani.  Pe de altă parte, sugerăm tuturor vorbitorilor de limbă română să renunțe la acest barbarism lipsit de sens și să spună simplu (eu) sânt (sau eu îs), (ei, ele) sânt (sântem, sânteți).