De la întîmpinare la „de-a prinsa” pe perechi: sărbători şi tradiţii la sfârşit de iarnă

Oameni şi vieţuitoare tânjesc deja după lumina, bucuria şi căldura primăverii. Însă de multe ori în februarie, iarna revine cu mai multă forţă: viscol, ger năprasnic şi ninsori fără sfârşit.

Chiar dacă iarna nu se dă dusă, chiar dacă pare să se fi înstăpânit pe vecie pe meleagurile noastre, prin sate, gândul la viitorul an agricol, la holdele bogate, la fructele pârguite şi aromate ce vor năpădi livezile în prag de toamnă, bântuie mintea fiecărui ţăran. Dar pentru a asigura rodnicia pământului, pentru a obţine recolte bogate, înainte de începerea efectivă a muncilor agricole, prin diverse ceremonialuri se pregăteşte şi se asigură în plan spiritual, în plan „nevăzut”, protecţia şi belşugul viitoarelor culturi agricole sau sănătatea şi fertilitatea animalelor din bătătură.

Astfel, în perioada 25 ianuarie-2 februarie în popor sunt sărbătoriţi Filipii de Iarnă. Aceste zile sunt dedicate unor zeităţi protectoare ale lupilor, dar şi ale turmelor de animale. Cunoscute ca „zile ale lupilor”, ele marchează sfârşitul perioadei de împerechere a lupilor, perioadă începută cu aproximativ 80 de zile în urmă, la Filipii de Toamnă (11-23 noiembrie). În trecut aceste zile erau ţinute cu sfinţenie de către femeile de toate vârstele. „Ţinând seama că Filipii de Toamnă marcau începutul unei lungi perioade de împerechere şi înmulţire a lupilor, moştenirea acestor zile numai pe linie maternă ar putea fi interpretată ca o străveche şi tulburătoare solidaritate faţă de principiul general al fertilităţii.”[1]

De asemenea, pentru ca în vară turmele de oi sau de vite să nu fie prădate de lupi, în aceste zile femeile lipeau gura sobei, pentru ca lipită să fie şi gura lupilor. Probabil că în trecutul îndepărtat, când numărul lupilor era mare, chiar oamenii încercau prin diverse ritualuri să se apere de atacul lupilor, atacuri care erau relativ frecvente în perioada de iarnă.

La daci, lupul era un animal totemic, un simbol major, reprezentând dârzenia în luptă, curajul, forţa de neînvins, de aceea este arborat ca steag de război, menit să-i susţină pe luptători, să le insufle curaj, să-i înspăimânte pe atacatori. În ritualurile de iniţiere dacii mai aveau alături de lup şi alte animale totemice: şarpele, ursul, mistreţul.

Pentru a moşteni calităţile lupului enumerate mai sus, nou-născuţilor li se dădea prima dată să sugă printr-o gură de lup. „Până nu demult, în satele de pe Platforma Luncanilor (jud. Hunedoara), mamele dădeau copiilor primul lapte la sân, printr-o gură de lup, instrument ritual în formă de cerc confecţionat dintr-o falcă şi piele de lup. Alăptatul ritual se folosea şi în cazul în care copilul se îmbolnăvea din imprudenţa mamei care a umblat cu picioarele goale prin locurile pe unde a trecut lupul.”[2]

În acest fel, copiii creşteau voinici şi neînfricaţi, fiind feriţi de boli şi nenorociri. Dacă, totuşi, unii copii se întâmpla să fie debili, bolnăvicioşi, aceştia erau daţi unei persoane pe fereastră, pentru ca boala să le piardă urma, punându-se copilului, tot atunci, un alt nume, de Lupu sau Ursu, pentru ca prin „contaminare” să primească forța și puterea acestor animale, învingând astfel boala. Și nu de puține ori, acest ritual avea rezultatul scontat.[3]

„În numeroase sate românești transferul vitalității unor animale sălbatice se efectua până la începutul secolului al XX-lea, nu numai prin alăptarea simbolică, ci și prin schimbarea numelui copilului bolnav și acordarea altor nume, în general Lupu și Ursu, după alt ritual decât cel creștin, de către altă persoană decât preotul și în altă împrejurare decât biserica. Botezul avea menirea să recâștige sănătatea și să confere  vigoarea animalelor invocate.”[4]

Tot în acest scop, copiii mici erau unși cu unsoare de urs sau li se dădea la naștere o linguriță de unsoare de urs. Și așa ajungem în data de 2 februarie, denumită în popor Stretenia sau Ziua Ursului. În această zi se spune că ursul iese din bârlog și dacă își vede umbra, urmează iarnă lungă și grea, de aceea, ursul intră înapoi în bârlog. Dacă afară este înnorat, ursul pornește să se plimbe, iar primăvara este aproape.[5]

Dar ce este şi de unde vine cuvântul acesta ciudat, Stretenia? La Ribiţa se spune că în această zi trebuie pusă neauă (zăpadă) sub coada vacilor, ca să nu streată la vară când vor fi călduri mari[6], adică să nu fugă de la păşune ca înnebunite de o frică, de o spaimă fără cauză aparentă. Cuvântul streche în vorbirea populară denumește această nebunie de moment a animalelor, a vitelor în special, survenită în perioadele foarte calde din timpul verii.

Sărbătoarea Streteniei se pare însă că a ajuns până la noi de la  zâna Strenia, care era celebrată la începutul Anului Nou, an care se sărbătorea la romani iniţial la 1 martie, apoi după solstiţiul de iarnă din 21 decembrie, iar mai târziu, în ianuarie. Ritualurile şi obiceiurile dedicate primei zile din an erau numeroase, eu voi face referire strict la obiceiul de a dărui prietenilor, vecinilor, cunoscuţilor lăstari şi ramuri de laur, care se numeau strenae. „Această datină cu ramuri era veche şi avea legătură cu zâna Strenia, zâna de binecuvântare şi fericire a sabinilor (…)”[7] Iar în limba sabină, strenia, ne spune Marienescu că însemna sănătate, provenind din latinul strenuus.

Din cele arătate mai sus cu privire la sărbătoarea zânei Strenia, se poate observa că am moştenit până astăzi obiceiul de a ura cu ramuri împodobite (sorcove), pe cei apropiaţi, în prima zi din an, iar Stretenia a ajuns să fie astăzi sărbătorită în data de 2 februarie, odată cu sărbătoarea creştină Întâmpinarea Domnului, când după patruzeci de zile de la naștere, Iisus este dus la Templu de mama sa, Fecioara Maria. Denumirea creștină a sărbătorii vine din rusescul srietenie = întâmpinare, putându-se observa și în acest caz, suprapunerea sărbătorii creștine, peste cea păgână, prin utilizarea unei denumiri cât mai apropiată de cea veche, probabil dorindu-se o camuflare și apoi o eliminare a sărbătorii păgâne.

Aşa cum spuneam iniţial, ziua de 2 februarie a fost dedicată ursului de către majoritatea popoarelor europene, acesta având un rol calendaristic deosebit la populațiile nordice, care l-au asimilat cu Luna. „Schimbarea anotimpurilor indicată de urs prin dispariție iarna și apariție bruscă primăvara, a reprezentat probabil motivul pentru care acesta se număra printre animalele-oracol, de prevedere și orientare în timp.”[8]

De altfel, la majoritatea popoarelor indo-europene lupul și ursul sunt animale cu o mare încărcătură simbolică, cărora le-au fost dedicate un număr important  de sărbători de-a lungul întregului an.

Astfel, la Roma în secolele III-IV, în perioada 13-18 februarie se sărbătoreau Parentalia și Feralia, dedicate purificării, păcii, iubirii, familiei, armoniei. Tot în această perioadă se desfășura Lupercalia, o sărbătoare a zeiței Iuno-Lupa, adică acea lupoaică sacră care i-a hrănit pe Romulus și Remus. Iar Lupercus era un zeu al fertilității care, împreună cu Iunona, proteja familia.

Preoții lui Lupercus săvârșeau un ritual de purificare ce implica sacrificarea unor capre și consumul de vin. Din cele două colegii de preoţi a câte 12 persoane fiecare, unul păşea în faţă şi cu spada însângerată cu care sacrificase caprele, atingea fruntea participanţilor la ritual. Pe urmă, ceilalţi preoţi, veneau cu lână înmuiată în lapte şi ştergeau petele de sânge de pe frunţile celor atinşi, acest gest având semnificaţia de a şterge păcatele, de a purifica. Apoi preoții, care se numeau acum luperci,  alergau pe străzile Romei îmbrăcați în piei de capră, și purtând în mâini curele făcute din pieile caprelor sacrificate, loveau cu aceste curele toate femeile care le ieșeau în cale. Astfel, acestea aveau șanse mari de a naște copii în acel an. Pieile de capră care îmbrăcau preoții purtau numele de februa, iar actele preoților se numeau februatia și aveau semnificația de a purifica.[9]

Sărbătoarea lui Luperc (apărătorul de lupi), numită Lupercalia se ţinea în data de 15 februarie şi era considerată o zi de curăţire, cu denumirea de dies februatus, care avea înţelesul în sens religios de a curăţa, a purifica. Februum s-a numit chiar pielea animalului sacrificat, de la acest cuvânt primind denumirea şi luna februarie, aceasta fiind considerată luna curăţirii dar şi a sufletelor celor morţi.[10]

Pieile caprelor sacrificate se tăiau în fâșii cu care se încingeau bărbații, precum zeul Faun. Alte fâșii din piele le purtau în mână, preoții lovind cu ele fetele și femeile întâlnite în cale, pentru a le purifica și pentru a le face fertile.[11]

Sărbătoarea Lupercaliei se încheia cu mult dezmăț: bărbații, dar mai ales tinerii juni,   goi, unși cu unsori, purtând doar câte o piele a caprelor (țapilor) sacrificate, beți, mergeau în procesiune prin cetate, alergând femeile și fetele, fără să fie pedepsiți.[12]

Tot în data de 15 februarie se sărbătorea, aşa cum am amintit anterior, şi Iuno-Februata-Fructifer, patroana căsătoriei şi a fertilităţii, cea care aducea armonia şi copiii în familie, cea numită „dăruitoarea de fructuozitate”.[13]

Sărbătoarea Lupercaliei își are originea în timpuri străvechi când haitele de lupi bântuiau împrejurimile Romei, prădând turmele și atacând oamenii. Zeul Lupercus venea să protejeze astfel turmele și oamenii de ferocitatea lupului. O altă ipoteză susține faptul că festivalul era dedicat lui Faunus, zeu al recoltelor, al naturii sălbatice.[14]

Peste aceste sărbători ancestrale, dar care au același numitor-familia, fertilitatea, armonia și iubirea-, se suprapune în secolul V o altă sărbătoare dedicată iubirii, de data aceasta cu valențe creștine. Mă voi referi în continuare la sărbătoarea Sf. Valentin, în ultimii ani sărbătorită și la noi cu mare fast.

În anul 496, Papa Gelasius sanctifică un martir ucis în secolul al III-lea la Roma, la porunca împăratului Claudius al II-lea (268-270). Acest martir s-a numit Valentin și era episcop în Interamna (Terni) Italia. El a atras atenția prin faptul că îi cununa după ritualul creștin pe soldații romani, cu fetele pe care le îndrăgeau. Acest fapt stârnește furia împăratului, în primul rând pentru că se oficiau căsătorii într-un cult care era interzis în imperiu, iar apoi, pentru că aceste căsătorii slăbeau armata. Se credea că soldații căsătoriți nu mai luptă la fel de bine în războaie… De aceea, episcopul Valentin este condamnat la moarte și executat prin ardere pe rug, în data de 14 februarie.

Dacă Papa Gelasius îl canonizează pe Valentin în anul 496, așa cum spuneam, un alt Papă, Paul al VI-lea, îl elimină din calendar în anul 1969.

Dar Sf. Valentin primește aură mitică în secolul al XIV-lea datorită operei Parlement of foules, poem scris de Geoffrey Chaucer în onoarea logodnei dintre Richard al II-lea și Anna de Boemia. Mai vorbesc apoi în scrierile lor despre Ziua Îndrăgostiților Otto de Grandson, Charles duce de Orleans, John Gower, John Donne, Edmund Spenser și chiar Ofelia în opera Hamlet.

Mai mult, în anul 1537, Henric al VIII-lea stabilește prin cartă regală, ca toată Anglia să sărbătorească Ziua Îndrăgostiților,  pe 14 februarie.[15]

În urma informațiilor de mai sus, aș concluziona că această ”Sărbătoare a îndrăgostiților” își are cu adevărat originile în Anglia medievală. Astăzi este sărbătorită cu mare fast în întreaga lume, fiind un bun prilej de venituri pentru comercianți, amploarea ei fiind depășită, spun statisticile, doar de cea a Crăciunului.

Sărbătorită și la noi cu mult tam-tam (și dezmăț) în ultimul timp, acestei „zile importante” i se opune o tradiție românească cu semnificații asemănătoare – Dragobetele.

Despre Dragobetele nostru, I. Ghinoiu spune următoarele: „Dragobetele este un zeu tânăr al Pantheonului autohton, cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (24 și 28 februarie; 1-25 martie) patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești. În unele tradiții este numit Cap de Primăvară, Cap de Vară, fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică. Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă (Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania)”.[16]

Deși Dragobetele poate să aibă o dată variabilă, așa cum am văzut, data principală de sărbătorire a lui este 24 februarie. În această zi avem și sărbătoarea creștină Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, de aceea, această zi se mai numește și Capul Primăverii. Chiar denumirea de Dragobete, spun unii cercetători, ar proveni din denumirea slavă a sărbătorii creștine: Glavo-Obretenia. Prin confuzii paronimice, s-a ajuns la: Vobritenia, Rogobete și Dragobete. Alții susțin că această denumire ar proveni din sintagma românească, beat de dragoste.

Se presupune că dacii au avut o divinitate sărbătorită în această perioadă a anului, al cărei nume însă, nu ni s-a păstrat. I. Ghinoiu asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească (Dochia), iar Simion Florea Marian și Romulus Vulcănescu îl asociază cu Sântoaderii și Rusaliile.

Dar să vedem ce se întâmplă în această zi concret, în spațiul nostru hunedorean. Deși la Ribița, localitate zărăndeană, această zi nu este cunoscută sub denumirea de Dragobete, ci sub denumirea de Capul Primăverii, credințele și ritualurile legate de această zi sunt asemănătoare altor zone ale țării.

Sătenii se feresc să lucreze în această zi la câmp sau în livezi. Femeile nu țeseau, nu torceau și nu coseau, pentru că această zi trebuia „ținută” pentru „dureri de cap”, cu înțelesul de a nu avea „durere de cap” tot anul. „Cap pentru cap”-  era sintagma folosită în popor pentru a caracteriza această zi.[17]

Se crede de asemenea, că ziua respectivă este una de început de primăvară, o zi care anunță sosirea iminentă a timpului frumos. Pentru a pregăti viitoarele recolte bogate, femeile obișnuiesc și în această zi, ca și la Sf. Trifon (1 februarie), să arunce de 12 ori grâu și cânepă amestecate cu cenușă, păsărilor, pentru ca acestea să nu prade holdele de cereale în vară.

Clej Atanase din Ribicioara spune că în această zi mama sa mergea de dimineață în marginea pădurii, casa lor fiind în apropierea acesteia, purtând în poală semințe de grâu, cânepă, orz, cucuruz, amestecate cu cenușă, pe care le arunca păsărilor, strigând:

„Cu bucate vă hrănesc/ Cu cenușă vă orbesc/ Să nu viniț în holda mea!” [18]

Dacă la Capul Primăverii timpul este frumos, cete-cete de copii și tineri, ba chiar și oameni mai în vârstă, pornesc spre pădurile din apropierea satului pentru a culege primele flori apărute. Pe tot parcursul drumului spre pădure și prin pădure, copiii se aleargă, se hârjonesc, râd. Într-o poiană dintre păduri încing un joc de „țâc mălai”, care este un joc „de-a prinsa” pe perechi: fete-băieți, un joc care ne sugerează că ar fi avut la origine un ritual de găsire a perechii.

Ajunși la pădure, copiii se întrec în găsirea florilor de primăvară, care de multe ori, de abia își scot capul de sub frunzele veștede. Băieții, de obicei mai aprigi în găsirea florilor ascunse prin fundul pâraielor adânci sau pe povârnișuri accentuate, le oferă odată culese, fetelor.

În această zi se culeg flori de plămânărică ( Pulmonaria Mollissima) sau pana-cucului, în grai local, brândușe, (Crocus), cocoșei cu floarea albă stelată (Măseaua ciutei-Erythronium dens-canis), anglicei galbeni (Primula acualis) cu parfum de miere și polen, sau frunzele în formă de inimă ale popelnicului ( Asarum europeum), puternic odorate. Ziua se încheie într-o notă generală de bună dispoziție. Aceste incursiuni la pădure după flori și alte ierburi, continuau încă două-trei săptpmâni, până la Sfântul Toader, când fetele își aduceau de la pădure iederă și popelnic pentru a se spăla pe cap cu fiertura obținută din aceste plante. Spălatul ritualic trebuia să se facă înainte de răsăritul soarelui din ziua de Sf. Toader, iar în timp ce se spălau, fetele trebuiau să spună: „Toadere, Sântoadere,/Fă cozile fetelor/Cât cozile iepelor.”[19]

Nici în ziua de Sf. Toader nu se lucrează. Sărbătoarea cade în prima sâmbătă din post neavând o dată fixă. În această zi femeile fierb grâu râșnit, care va fi mâncat cu miere, nucă sau lapte, având și acest obicei o semnificație ritualică foarte veche, probabil legată de fertilitatea viitoarelor holde de grâu dar și de un cult al strămoșilor, trecuți  demult în „cealaltă lume”.

Atât fetele cât și femeile se feresc să lucreze în ziua de Sf, Toader, de frică să nu fie călcate de caii acestuia. Persoanele călcate de Caii lui Sântoader, pot să rămână betege toată viața, sau chiar să moară. Pentru că există în popor credința că Sf. Toader are nouă cai, pe care în această zi îi scoate la păscut. Ei se pot transforma în feciori frumoși care ademenesc fetele care lucrează în această zi. Dacă acești cai-feciori vreau să intre în casă pentru a face rău, singurul mod de a împiedica acest lucru este să se întoarcă toate blidele și oalele cu gura în jos. Una singură dacă rămâne neîntoarsă, va sări și va deschide ușa cailor, iar aceștia îi vor poci-îmbolnăvi pe toți cei prezenți.[20]

Dar înainte de a intra în Postul Mare, în sâmbăta de lăsatul sec de carne, se sărbătoresc Moșii de Iarnă. Este o sărbătoare dedicată strămoșilor, celor morți din neam, care se presupune că în această zi se întorc acasă, de aceea trebuie să fie bine primiți cu mâncare și plăcinte.

În două sate ale comunei Ribița, Uibărești și Dumbrava, încă se mai păstrează obiceiurile legate de această sărbătoare. Astfel, cu o zi înainte femeile prepară piftii, iar în dimineața zilei respective coc plăcinte cu denumirea de Moși. La Uibărești plăcintele se prepară din aluat dospit și au formă antropomorfă, iar la Dumbrava de Jos sunt din aluat nedospit și au forma cifrei opt. Atât piftiile, cât și plăcintele (Moșii) se dau de pomană vecinilor, sau celor întâlniți în acea dimineață pe ulița satului, în amintirea celor morți.[21] .

Referitor la semnificația plăcintelor (Moșilor, Măcinicilor), Ghinoiu oferă următoarele explicații: „Forma cifrei opt, reprezentare plastică a zeului indo-european antropomorf și a colăceilor, reprezentare a zeiței geomorfe neolitice, sunt supraviețuiri ale jertfelor umane, substitute divine în ceremoniile care marcau Anul Nou celebrat la echinocțiul de primăvară. Ca aliment ritual, Măcinicii, sinonimi cu Bradoșii și Sfinții, se împart și sunt mâncați în fiecare an în ziua de 9 martie, în Muntenia.” [22]

Chiar dacă etnologul se referă aici strict la zona Munteniei ca loc în care se practică obiceiul respectiv, el poate fi întâlnit și la Ribița, în Zarand, dar practicat la o dată diferită de cea din Muntenia.

Alături de aceste sărbători de sfârșit de iarnă și început de primăvară nu pot să nu amintesc și cele legate de începutul lunii martie: 1 martie – Mărțișorul, 1-9 martie – Zilele Babelor, 9 martie – 40 de sfinți:

1 Martie – Mărțișor. Purtarea mărțișorului a devenit astăzi un lucru comun, golit însă de semnificația sa ancestrală. În trecut el era legat copiilor la mână pentru a avea noroc și a fi feriți de boli. Șnurul împletit din lână de culoare roșie și albă semnifica energia solară și puritatea. În trecut, șnurul (funia vieții) se împletea din lână de culoare albă și neagră,  înmănunchindu-se în el energia solară și cea telurică. Sub scutul acestor două energii majore care se împrospătau la începutul primăverii, se puneau toate persoanele purtătoare de mărțișoare.

Primele mărțișoare au fost descoperite pe teritoriul țării noastre, spun specialiștii, în situl de la Schela Cladovei (Clisura Dunării), cu o vechime de 8.000 de ani, având forma unor pietre-amuletă, vopsite în culorile roșu și alb, alb și negru. Pietricelele respective erau înșirate pe ață și purtate la gât[23].

Dacii confecționau amuletele respective din fire de lână neagră și albă, răsucite de 365 de ori, câte zile are anul. Pe șnurul respectiv înșirau pietricele albe și negre sau scoici, între ele fiind intercalate întotdeauna, mai multe pietre roșii. Firele reprezentau binele și răul, bucuria și tristețea, nașterea și moartea, începutul și sfârșitul. Pietricelele reprezentau zilele și nopțile, lumina și întunericul, iar piatra roșie însemna renașterea, reluarea ciclului vieții.[24]

În data de 1 Martie încep și Zilele  Babelor, zile legate de cunoscuta legendă a Babei Dochia, care se caracterizează printr-o vreme foarte capricioasă. Există în popor obiceiul ca fiecare să-și aleagă calendaristic una dintre cele 9 Babe. În funcție de cum va fi timpul în ziua aleasă se spune că așa este și caracterul persoanei respective, sau așa îi va merge ”pe an înainte”. Dacă timpul este însorit, anul îi va fi norocos, iar dacă plouă, anul îi va fi nefast.[25]

Tot Baba Dochia, sau Sfânta Evdochia Samariteana, cea care de-a lungul timpului a înlocuit o zeiță lunară și echinocțială, se presupune că ar toarce în timp ce urcă oile la munte, firul mărțișorului. Firul respectiv ar fi simbol al timpului care se scurge neîncetat, firul vieții pe care ursitoarele îl torc la nașterea fiecărui om. Dochia toarce la început de primăvară, firul anului, obiceiul fiind atestat la toți românii nord și sud-dunăreni.[26]

40 de Sfinți – Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia sunt sărbătoriți în data de 9 martie. Odată cu trecerea Babelor și a timpului capricios, întreaga suflare a satului se pregătește să întâmpine renașterea naturii și începerea lucrărilor agricole, dar totodată să se apere de unele elemente ale acesteia care i-ar putea provoca răul.

Astfel, în această zi, în fiecare gospodărie se practică un ritual de purificare prin intermediul focului. Ritualul ajuns până la noi din vechi timpuri, folosește focul ca element purificator. ”Focul, în vechile cosmogonii, alături de apă, aer, pământ și eter, este element component al lumii, răspândit pretutindeni, fluid al vieții universale, venerat sub forma focului din cămin sau a focului folosit pentru sacrificii.” [27]

În dimineața zilei de 40 de Sfinți, femeile se scoală înainte de răsăritul soarelui. Ele aprind în curte un foc mare, din care, pe o lopată, iau tăciuni aprinși. Apoi, cu lopata cu jar într-o mână și cu lanțurile grele de împiedicat carul în cealaltă, înconjoară toate acareturile: grajd, șură, cocină, cotețe, casa, pentru ca toate să fie ferite de atacul unor forțe malefice, de boli și necazuri. În tot acest timp, lanțurile sunt scuturate puternic pentru a zornăi și pentru a alunga cu zgomotul lor spiritele răuvoitoare care ar putea fi în jurul gospodăriei. Fierul se folosește în acest ritual conform ideii că „așa cum nu se apropie nimic de fier, să nu se apropie nici de casă!” Odată înconjurul terminat, femeia revine la focul acum mai potolit și sare peste el de trei ori spunând: „Să nu mă muște șerpii, să nu mă muște puricii, să nu mă calce bolile.” Urmează apoi să sară peste foc toți membrii familiei.[28]

În continuare se face curățenie prin curte, prin casă, prin grădini, iar gunoiul adunat în grămezi se aprinde. Astfel, în sat, pe parcursul întregii zile, focurile pâlpâie în diverse locuri, realizându-se o curățire concretă a întregii comunități, dar și o purificare în plan subtil.

Întorcându-ne în timp, la vechile concepții sacre legate de ciclicitatea timpului, prezente la marile culturi ale antichității, am putea interpreta acest ritual al focurilor de primăvară, ca un ritual de regenerare a energiilor vitale consumate pe parcursul anului trecut. Natura moartă în toamnă va renaște acum, în primăvară. Formele pier, fiind trecătoare, dar viața persistă; moartea pe un plan constituie renașterea în alt plan.

„Timpul învechise ființa omenească, societatea, Cosmosul, iar acest Timp distrugător era Timpul profan, durata propriu-zisă: trebuia abolit, pentru revenirea la momentul mitic în care începuse să existe lumea, scăldată într-un Timp „pur”, „puternic” și sacru. Timpul profan scurs era abolit cu ajutorul riturilor care închipuiau un fel de „sfârșit al lumii”. Stingerea focurilor, întoarcerea sufletelor morților, confuzia socială de tipul Saturnaliilor, licența erotică, orgiile și altele simbolizau întoarcerea Cosmosului în Haos.” [29]Așadar, ritualurile ne aduc într-un timp al creației primordiale, timp în care lumea era perfectă, în care Haosul fusese transformat în Ordine, ordine care de atunci tinde mereu spre Haos. Șarpele înghițindu-și coada, era în trecut simbolul aceluiași timp ciclic, care se reîmprospătează mereu.

Ritualul focurilor de primăvară vine până în zilele noastre după cum se poate observa, din timpuri imemoriale. Acestuia i s-a suprapus odată cu creștinarea, sărbătoarea  creștină a celor 40 de Mucenici din Sevastia.

Toate obiceiurile și tradițiile prezentate mai sus, împreună cu ritualurile aferente, aveau roluri și semnificații diverse: apărau familia, dar și animalele din gospodărie de atacul animalelor sălbatice, de diverse boli, dar și de spiritele rele.

De asemenea, ritualurile respective aveau menirea de a asigura fertilitatea, rodnicia holdelor de grâu, a animalelor dar și a femeilor din gospodăria respectivă. Pentru că demult, era foarte important ca femeile să „ofere” familiei urmași sănătoși și viguroși.

Alături de aceste semnificații, ritualurile mai aveau menirea de a purifica întreaga comunitate prin intermediul diverselor elemente cu caracter sacru (foc, apă), de a înnoi energiile vitale și de a începe un Nou An (an nou agrar) sub auspicii cât mai bune. Nu sunt uitați nici strămoșii care se întorc pentru scurt timp în familie, acum, în perioada de înnoire a timpului.

Se poate de asemenea observa că în toate aceste ritualuri cu rol de apărare, fertilizare, purificare, rolul principal îl au femeile, ca adevărate „preotese”  ale familiei, ale comunității. Dacă bărbaților le revine menirea de a-și apăra fizic familia, casa, comunitatea, de a-i asigura supraviețuirea și necesarul de alimente, femeia are menirea de a acționa în plan spiritual, în plan subtil, de a se lupta cu cele „nevăzute” și „neştiute”, de a îmbuna şi a-şi apropia uriaşele „energii” care guvernează întreaga lume. Probabil că acest rol al femeii de Mare Preoteasă, să se fi perpetuat până astăzi din perioada matriarhatului.

Cu multe dintre aceste tradiţii şi obiceiuri, lumea satului românesc încă mai intră în primăvară.

 

 

Bibliografie:

Apolzan, Lucia, Aspecte ale culturii spirituale. Obiceiuri, practici şi simboluri specifice gospodăriei pastoral-agricole din Platforma Luncanilor, jud. Hunedoara, în „Sargeţia”, Nr. XVI-XVII, Deva, 1982-1983.

Căluşiţa-Alecu, Mioara, Înţelepciune străbună, Ed. Miracol, Bucureşti, 2002.

Dușan, Monica, La fântână la izvor. Monografia etnofolclorică a comunei Ribița, Tipografia Astra, Deva, 2008.

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 2017.

Ghinoiu, Ion, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2017. Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti,  Ed. Elion, Bucureşti, 2004.

Marienescu, Atanasie Marian, Cultul păgân şi creştin–Sărbătorile şi datinile romane vechi, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2008.

Manea, Irina Maria, Originile Zilei Îndrăgostiţilor,   https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/originile-zilei-indragostitilor.

Merlan, Vicu, Dacia esoterică. Simboluri, legende și tradiții, vol. 1, Ed. Ganesha, București, 2020.

 

Informatori:

Avram Ana, Ribița, 83 de ani, 1995.

Bouroș Florina, Dumbrava de Jos, 18 ani, 2018.

Cleșiu Elena, Ribița, 79 de ani, 2000.

Dușan Dionisie, Ribița, 60 de ani, 1996.

Dușan Mărioara, Ribița, 65 de ani în 2006.

Golda Lucreția, Crișan, com. Ribița, 82 de ani, 2012.

Manațe Letiția, Ribița, 76 de ani, 2002.

Pavel Elena, Uibărești, com. Ribița, 73 de ani, 2014.

Stanciu Lucreția, Ribița, 81 de ani, 2002.

 

Note

[1] I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Ed. Elion, București, 2004, p. 90.

[2] L. Apolzan, Aspecte ale culturii spirituale. Obiceiuri, practici şi simboluri specifice gospodăriei pastoral-agricole din Platforma Luncanilor, jud. Hunedoara, în „Sargeţia”, Deva, Nr. XVI-XVII, 1982-1983, p. 716.

[3] Informator: Golda Lucreția (82 de ani, Crișan, com. Ribița, 2012).

[4] I. Ghinoiu, op. cit., p. 94.

[5] Informator: Stanciu Lucreția (81 de ani, Ribița, 2002).

[6] Informator: Dușan Dionisie (60 de ani, Ribița, 1996).

[7] At. M. Marienescu, Sărbătorile și datinile romane vechi. Cultul păgân și creștin, vol. 1, Ed. Saeculum I.O., București, 2008, p. 57.

[8] I. Ghinoiu, op. cit., p. 94.

[9] At. Marienescu, op. cit., p. 78.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 79.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p. 79-80.

[14] Ibidem, p. 77-78.

[15] I. M. Manea,  https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/originile-zilei-indragostitilor

[16] I. Ghinoiu, op. cit., p. 229.

[17] Informator: Dușan Marioara (65 de ani, Ribița, 2006).

[18] M. Dușan, La fântână la izvor-Monografia etnofolclorică a comunei Ribița, Tipografia Astra, Deva, 2008, p. 49.

[19] Informator: Cleșiu Elena (79 de ani, Ribița, 2000).

[20] Informator: Avram Ana (83 de ani, Ribița, 1996).

[21] Informator: Pavel  Elena ( 73 de ani, Uibărești, com. Ribița, 2014); Bouroș Florina ( 18 ani, Dumbrava de Jos, com. Ribița, 2018).

[22] I. Ghinoiu, op. cit., p. 236.

[23] V. Merlan, Dacia esoterică, vol. 1, Ed. Ganesha, București, 2020, p. 233.

[24] Ibidem.

[25] Informator: Cleșiu Elena (79 de ani, Ribița, 2000).

[26] I. Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2017, p. 88.

[27] M. Căluşiţa-Alecu, Înţelepciune străbună, Ed. Miracol, Bucureşti, 2002, p. 77.

[28] Informator: Manațe Letiția (76 de ani, Ribița, 2002).

[29] M. Eliade, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 61.