| | |

De la pământ la cer

Motto: „Orice cuvânt este o uitare și, în aproape oricare, s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi.”  Constantin Noica

Preambul

Simbol arhetipal, pământul are, în mentalitatea autohtonă, conotații multiple. O simplă trecere în revistă a expresiilor/ locuțiunilor și a derivatelor relevă faptul că niciunul dintre acestea nu are vreo legătură cu pretinsul termen care, conform dicționarelor, ar sta la baza cuvântului din limba română: „lat. pavimentum”. Nu întâmplător, cuvântul se regăsește în structuri care fac referire la durata existenței: „de când e lumea și pământul”, „până-i lumea și pământul”. Ancorarea în realitate este redată prin raportarea la același element: „a nu fi cu picioarele pe pământ”/ „a fi cu picioarele pe pământ” echivalează cu a avea/ a nu avea simțul realității. Dacă un om nu este bun de nimic, lumea spune că „face umbră degeaba pământului”, adică trăiește în van. Când ceva dispare fără urmă, parcă „intră în pământ” sau „îl înghite pământul” ori că „răscolim cerul și pământul pentru a-l găsi”. Diferența dintre aspectele diferite ale realității se evidențiază prin raportarea la cele două repere: „ca de la cer la pământ”. Rușinea și stânjeneala îi lasă impresia celui implicat că „intră în pământ” sau „îi vine să intre în pământ”. Distrugerea este, la rândul ei, reflectată prin expresii care conțin cuvântul pământ: „a șterge de pe fața pământului”, „a face tot o apă și-un pământ”, „a face să piară de pe fața pământului”.

În limba veche, adjectivul „pământean” însemna fie „autohton” (domnii noștri erau „pământeni”), fie „muritor” (cât de sugestiv este, în acest sens, îndemnul adresat lui Lăpușneanu: „Adă-ți aminte că ești pământean, adă-ți aminte de zisa Scripturei și iartă greșiților tăi!”). Împământenirea presupunea „prinderea de rădăcini” într-un loc, stabilirea și integrarea în viața unei comunități. Și aici limba veche dezvăluie valențe neașteptate ale sensului – statornicirea întru cuvântul românesc: „începuse a se împământeni în limba noastră” (Negruzzi).

La început a fost…

Elena Niculiță-Voronca înregistrează în „Datinile și credințele poporului român” câteva mituri privitoare la facerea Pământului. Se spune că, la începutul lumii, peste tot era numai apă. Fărtache și Nifărtache colaborează pentru crearea Pământului. Inițiativa îi aparține spiritului bun: „Haide ș-om face pământ!”, „Bagă-te în mare și ia pământ în numele meu!”. Nifărtache încearcă de trei ori să aducă pământ la suprafață „în numele său”, dar nu reușește. Abia când este de acord să lucreze în numele lui Dumnezeu, rămâne pământ „cât era pe sub unghii”. Pământul acesta este plămada gliei pe care trăim astăzi: „Dumnezeu a luat un pai, i-a scobit unghiile și, din țărna aceea, a făcut o turtiță, a pus-o în palmă, a suflat și a bătut cu palma deasupra. Când deschide, era pământ cât un pat. Pune turta pe apă: Amu avem pământ pe ce ne culca la noapte, zice Dumnezeu”. Lărgirea acestui spațiu inițial se datorează încercărilor spiritului rău de a-l îneca peste noapte pe Fărtache, împingându-l spre margine. Pământul crește sub Dumnezeu astfel încât dimineața ajunge să fie „cât este și astăzi.”.

Într-o altă variantă, Necuratul îl ia pe Dumnezeu în brațe și încearcă să-l arunce în mare. Aleargă spre răsărit, însă pământul începe a crește sub picioarele sale. Crezând că nu există limită, se întoarce spre asfințit. Tot așa se lărgește lumea spre miazăzi și spre miazănoapte. Dimineața, Dumnezeu îi spune că a blagoslovit pământul, pentru că, peste noapte, a făcut cruce prin drumul în cele patru direcții.

Munții, văile și izvoarele…

Numeroase sunt explicațiile date nașterii formelor de relief și elementelor lumii: „Piatra, munții, care îi vedem, dracul i-a făcut; a suflat 24 de ceasuri, că el a vrut să ajungă la Dumnezeu la ceri, dar Dumnezeu a blagoslovit numai cât cu o mână și-au stat de crescut, de au mai rămas atâta cât sunt astăzi.”, „Piatra dracul a făcut-o, că lui îi era ciudă pe oameni, de ce nu-s ai lui; și pentru că n-a fost așa precum el a vrut, s-a apucat să facă tot pământul piatră, să nu crească nimică, ca să n-aibă oamenii ce mânca. Năsipul care este, acela-i sămânța de piatră ce a fost aruncat Necuratul să crească. Dar Dumnezeu a blagoslovit-o de a rămas așa”. În alte variante, elementele lumii sunt urme lăsate de cele două ființe: pe unde pășește Dumnezeu cresc iarba și florile, în timp ce după Necuratul rămân piatra și nisipul. Râpele sunt tot creația lui Nefărtache. Văzând că nu-l poate îneca pe Dumnezeu, a luat un topor și a săpat gropi adânci pentru a ajunge la apă. Alți oameni spun că formele de relief au apărut din cauza potopului: „Dintâi a fost pământul neted ca pe masă, dar când a venit potopul a spălat apa pe unde era mai moale, iar unde a fost piatră, n-a putut face nimică și de atunci au rămas munții și văile de astăzi”.

Fascinante sunt și legendele care au în centru două ființe cu semnificații majore în folclorul autohton. Albina și ariciul au rol demiurgic, prin participarea la zidirea lumii noastre.  „Superstițiile răspândite pe teritoriul țării noastre oglindesc sacralitatea celor două ființe: „E păcat să omori ariciul pentru că el a urzit pământul sau l-a măsurat.” (Gorovei). Se spune că Dumnezeu săvârșește o greșeală în urzeala inițială – face prea mult pământ și acesta nu încape sub cer. Pentru că nu găsește soluția de a drege situația, o trimite pe albină la arici, însă acesta refuză să ofere cheia de rezolvare: „Dacă-i Dumnezeu, lasă să știe singur ce să facă!”. Albina se ascunde și ascultă explicația pe care o dă ariciul care se crede singur: „Da de ce nu strânge pământul în mână boț, că s-ar face ici dealuri, acolo văi, și ar încăpea!”. Sau: după ce face pământul ca o minge și îl întinde ca pe un aluat, Dumnezeu cere părerea ariciului cu privire la frumusețea lumii create. Ariciul remarcă absența apei, esențiale pentru viață și, divinitatea îl îndeamnă să îmbunătățească pământul. Ariciul pătrunde sub pământ, ridică munții, face gârlele, scoate izvoarele la suprafață. Alte variante vorbesc tot despre un neajuns inițial: lui Dumnezeu îi rămâne o bucată de pământ și nu știe ce să facă din ea. Ariciul se miră de asemenea impas: „Ce om și Dumnezeu ăsta! E mai puternic decât mine și mă întreabă tot el pe mine, un păcătos, ce să facă cu pământul de i-a rămas! Parcă el nu știe să facă munți și dealuri din el!” („Proverbele românilor”). O legendă consemnată de Hasdeu spune că la zidirea cerului nu a avut Dumnezeu nevoie de ajutor, dar când urzește pământul participă și ariciul. De data aceasta, mica făptură se ține de șotii: „Dumnezeu a desfășurat după un ghem de ață cât era țancu cerului și pe urmă a dat ghemul ariciului. Ariciu’, șiret, vrând să facă pe Dumnezeu să greșească, când vede că Dumnezeu se apropie de el cu zidirea pământului, desfășura câte puțin, câte puțin, ață dupe ghem.” Evident, divinitatea constată că pământul nu se mai potrivește cu bolta cerească. Aceeași imperfecțiune este subiectul unei colinde care circulă în zona Transilvaniei: „Făcu ceriul și pământul/ Făcu ceriu-n două zile/ Și pământu-n două zile;/ Tinse ceriul pe pământ:/ Cumu-l tinse,/ Nu-l cuprinse”. Pentru a corecta eroarea, îl cheamă în ajutor pe arhanghelul Mihail.

De la pământ, la cer…

În unele părți din Bucovina, se povestește că luna și soarele nu au avut la început cer și umblau pe Pământ. Se spune că îi ardeau pe oameni și atunci aceștia l-au rugat pe Dumnezeu să le creeze „cer de umblat”. Cerul este clădit de sfinți, pe care Dumnezeu îi „într-aripează”. Din lumea subpământeană,  îngerii aduc piatră scumpă din care zidesc cerul „ca o nesfârșită pânză de sticlă” și șapte stâlpi pe care îl sprijină.

Credința că pământul și cerul au fost ab origine apropiate este foarte răspândită pe teritoriul țării noastre. Cauzele îndepărtării celor două elemente sunt diverse, dar au în comun ideea de profanare: un cioban de la munte, care „n-are ce face”, pângărește luna aruncând o baligă în ea; o femeie azvârlă o cârpă murdară spre cer; o mătușă se ceartă cu Dumnezeu și îndrăznește să arunce „scârnă” spre El; o femeie își curăță copilul „întinat” și se șterge de cer. De fiecare dată, divinitatea se mânie și îndepărtează cerul de Pământ.

În loc de încheiere

„Ce-i mai lung decât drumurile/ Și mai lat decât mările,/ Mai frumos decât florile/ Și mai urâcios decât babele,/ Mai drag decât icoanele,/ Și mai rău decât tunurile,/ Mai luminos decât lumânările,/ Și mai întunecos decât pivnițele?” – obișnuit să raporteze aspectele realității unele la altele, omul plasează cerul sub semnul superiorității. El este „mai…” decât celelalte stări ale lumii. Poate pentru că se situează dincolo de, adică mai… departe. În schimb, pământul aparține orizontului apropiat. Nu degeaba, el este perceput ca ființă. Limbajul reflectă această umanizare implicită: „trupul pământului”, „palmă de pământ”, „falcă de pământ”, „fața pământului”.

Bibliografie:

Gorovei, Artur (1915), „Credinţe şi superstiţii ale poporului român”, Editura Gerold & Comp Bucureşti.

Petriceicu-Hasdeu, B., „Etymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor”, vol. II, București,

Pamfile, Tudor, „Cerul și podoabele lui”, Librăriile So Otto Leipzig, Gerold &Comp, Viena, 1915.

Niculiță-Voronca, Elena, „Datinile și credințele poporului român”, volumul I, Editura Polirom, Iași, 1998.

„Proverbele românilor”,vol. I,  Editura Librăriei Socecu & Comp., București, 1895.