Deruta axiologică
Ultima dată când am ieșit la un restaurant, am asistat la o scenă care m-a frapat: la una dintre mese, trei copii care nu depășeau 8 ani stăteau cu ochii pironiți în telefoane, glisând ritmic, la câteva secunde, filmulețe „amuzante” – oameni care se împiedicau și cădeau în nas, animale care făceau prostioare, copii care se filmau strâmbându-se… Mi-am imaginat că mintea (foarte receptivă, de altfel, la această vârstă) se hrănește instant cu fragmente banale din lumea cotidiană, se îndoapă cu tot ceea ce înseamnă non-valoare. Cu acordul părinților… La masă… și după ce au sosit farfuriile cu mâncare …
Trăim, fără îndoială, într-o lume post-literară, electronică, vizuală. Tinerii au universul lor permanent conectat la ceilalți, definit de oralitate, digitalizare, transmitere instant, abreviere a lumii, postarea ca modalitate de comunicare/de împărtășire a evenimentelor/trăirilor, comentariul ca formă de reacție. Judecățile de valoare sunt realizate nu numai în funcție de existența nemediată, ci și prin raportare la viața virtuală (ce postează, cine postează, care sunt atitudinile celorlalți). În acest mediu, educația non-formală a tinerilor a fost substituită de „algoritmul atenției”. Învățarea profundă este înlocuită de „micro-learning” de tip TikTok, unde conceptele complexe se substituie cu imagini derulate câteva secunde, distorsionând capacitatea de analiză critică, fragmentând radical perceperea unui întreg și scurtând radical „limita de răbdare”.
Întotdeauna, educația a avut la bază valori-nucleu (binele, adevărul, frumosul) care au asigurat nu doar echilibrul lumii, ci și continuitatea. Stereotipurile de gândire preluate din societatea occidentală se generalizează rapid, determinând o schimbare a perspectivei în numele democrației și al flexibilității de gândire. Nu pot să nu observ că, începând cu Shrek și continuând cu Hotel Transilvania, desenele animate propun sistematic o revalorizare a monstruosului și o relativizare a eroilor tradiționali. În principiu, se propune o educație în spiritul toleranței, se scot niște etichete plasate ca semn al judecății superficiale. Căpcăunul o fi dizgrațios, dar poate avea un suflet mare. Dracula o fi el vampir, însă în ipostaza de bunic care cerșește atenție de la nepot, pare simpatic. Un șobolan în bucătărie este de lăudat, atâta timp cât știe să gătească… În realitate, asistăm însă frecvent la tendința de a inculca o inversare a balanței valorilor tradiționale. Una este să îi obișnuiești pe copii să vadă dincolo de aparențe, să judece oamenii în profunzime, după principiul „dincolo de copertă” și altceva e să le inculci ideea că frumosul este întotdeauna aparent, că tot ceea ce era perceput drept reprezentant al binelui poate fi rău, că monstrul trece drept bun. Scenariul se aplică în cazul multor filme și seriale dedicate celor mari: Lucifer devine extrem de simpatic, Dexter trece drept justițiar, atâta timp când tendințele sale sadice se răsfrâng asupra unor păcătoși notorii, gospodinele care fraudează marile magazine își salvează familia aflată în situație-limită, mafioții care produc și vând droguri dezvoltă, de fapt, o afacere care asigură și locuri de muncă altora.
Deruta axiologică este, din acest punct de vedere, preţul cel mai mare pe care îl avem de plătit. Societatea hiper-tehnologizată a anilor curenți, cu abundența ei de informație (infoxicația) duce, paradoxal, la o incapacitate de a mai distinge esențialul de superficial, valoarea de non-valoare, poate chiar binele de rău. În școlile de astăzi, profesorii se confruntă cu fenomenul „FOMO” (Fear of Missing Out) și cu o cultură a gratificării instantanee. Elevii nu mai caută validarea academică sau morală, ci pe cea digitală, exprimată în număr de aprecieri și vizualizări.
Goana după interacțiune („clickuri și vizualizări”), subcultura mediatizată pentru „rating” este astăzi optimizată de inteligența artificială pentru a genera dependență. Locul vechilor figuri publice a fost luat de creatori de conținut efemer, ale căror singure criterii de validare sunt vizibilitatea monetizată și capitalul financiar. Un alt simptom, strâns legat de cel precedent, are drept cauză imediată modificarea raportului de putere. Subcultura a ajuns să fie mai mediatizată decât cultura şi aceasta pentru că „face rating”. Există o grămadă de „artişti”, fotbalişti, oameni politici, vedete de televiziune care au devenit modele pentru tineri pentru că au bani şi putere: maneliştii, cărora nu vreau să le amintesc numele, vedetele născute peste noapte, telenoveliştii, conducătorii cluburilor de fotbal. Pentru că deţin puterea, îşi cer drepturile de a se manifesta, de a-şi impune „valorile”.
Cred că trecem printr-o situaţie de criză pe care va trebui să ştim să o gestionăm înainte de a fi prea târziu. Înotăm zilnic în subcultură fie că dorim, fie că nu. Începem să orbim cultural, să nu mai vedem ceea ce este valoros din cauza invaziei non-valorilor. Situația îmi aduce aminte de romanul ,,Eseu despre orbire”. Jose Saramago imaginează o lume în care oamenii încep dintr-odată, fără o cauză anume, să sufere de o boală ciudată – orbirea. Dereglarea societății se produce fără drept de apel. Romanul trebuie citit, desigur, atât ca o alegorie a societăţii contemporane incapabile să-şi rezolve crizele, cât şi ca o metaforizare a condiţiei umane actuale. Cheia de lectură se află la final – boala e una morală. Nu mai ştim să vedem ceea ce este esenţial.