Despărțirea de Indesit (pagini de jurnal)

Depășit moral-tehnic, frigiderul care ne-a servit circa douăzeci de ani fără nicio reparație ne-a părăsit ieri – garniturile sale mult slăbite și de neînlocuit, după spusele unor frigotehniști, făceau ca acumularea de gheață dinăuntru să-mi evoce periodic Peștera Sărișoara! Fiecare dezghețare devenise o aventură, cu cîrpe și prosoape întinse pe jos și – ceea ce era cel mai grav! – cu nopți dormite iepurește, ca apa să nu ajungă de pe gresia din hol pe parchetul camerei.

Nostalgia încercată la despărțirea noastră m-a făcut să meditez la relația om-lucruri. Așa am scris cele următoare:

De bună seamă, lucrurile de care ne înconjurăm – de la tacîmuri la aragaze și frigidere – au o importanță preponderent utilitară; dar, adaug, au și una spirituală.

E o banalitate că ambianța (locuința, grădina, locul de muncă etc.) își pune amprenta pe tot ce facem. Măcar instinctiv, dacă nu conștient și dinadins, ne procurăm obiecte nu numai utile, ci și plăcute văzului, auzului, pipăitului etc.; alegerile nu sînt, așadar (doar) întîmplătoare. Mai mult: pentru mine nu numai obiectele artistice poartă un mesaj spiritual pe care-l percep mai mult ori mai puțin clar venit din partea celor care le-au făurit și au contribuit la materializarea lor.

Gîndul mi-a asociat întîmplării pe care o relatez aici celebra carte citită în tinerețe la Biblioteca Centrală din București scrisă pe tema aceasta de Dumitru Constantin Dulcan. De aceea, am formulat întrebarea dacă materia nevie e inteligentă și IA mi-a livrat în cinci secunde următorul rezumat pe care-l redau fără comentarii corectînd tacit doar pe nejustificatul filologic â:

Nu, materia nevie nu este inteligentă în sensul biologic sau conștient al cuvîntului. Totuși, depinde foarte mult de cum definim „inteligența“.

Dacă privim lucrurile din unghiuri diferite, răspunsul nuanțat arată așa:

Perspectiva științifică (Fizică și Biologie)

Materia nevie (cum ar fi rocile, apa sau atomii) nu are conștiință, intenție sau capacitate de învățare. Ea nu ia decizii, ci doar urmează orbește legile fundamentale ale fizicii și chimiei.

Un rîu „găsește“ cel mai scurt drum spre mare nu pentru că gîndește, ci din cauza gravitației și a reliefului.

Iluzia inteligenței (Sistemele complexe)

Uneori, materia nevie pare inteligentă datorită unui fenomen numit emergență. Structuri simple, non-vii, pot crea modele incredibil de complexe:

Fulgii de zăpadăformează geometrii perfecte fără a avea un „arhitect“.
Cristalelese autorepară și cresc urmînd reguli stricte.

Tehnologia și Inteligența Artificială (IA)

Aici linia devine fluidă. Un cip de siliciu dintr-un computer este materie nevie. Totuși, aranjat într-un anumit mod și rulând cod, el poate rula Inteligență Artificială.

Chiar și așa, IA-ul actual nu „gîndește“ cu adevărat, ci procesează date și recunoaște tipare matematice extrem de rapid. Este o inteligență simulată, nu nativă materiei.

Ipoteze filosofice extreme

Există curente filosofice (precum panpsihismul) care sugerează că toate formele de materie au o formă primitivă de conștiință sau „minte“. Totuși, aceasta este o teorie filosofică, nu un fapt demonstrat științific.

Pe scurt: Materia nevie este incredibil de bine organizată de legile universului, dar îi lipsesc voința, adaptabilitatea și conștiința care definesc adevărata inteligență.

Nu intru acum critic în fascinanta demonstrație a autorului pomenit și nici în rezumatul IA pe care l-am redat cu titlu de curiozitate. Cele ce scriu mai departe aparțin literaturii, mai exact exprimă o părere poetic-filosofică despre materia nevie care răspunde – evident strîmtorată de legitățile fizice și chimice – omului ce se poziționează felurit față de ea prin afecțiune, ură, laude, imprecații, grijă, indiferență ș.a.m.d.

Țăranii de odinioară (și chiar unii de astăzi încă!) vorbeau pe cîmp cu sapa, grebla, coasa, iar în cuhnie – mai ales femeile, mai vorbărețe de felul lor – cu oala sau cratița; o făceau cu o sinceritate dezarmantă: „stai așa cum te-am pus eu!“

Nu este „o prostie“ slujba creștin-ortodoxă de sfințire a casei, a ogrăzii, a grădinii, a ogorului etc., cu toate lucrurile însoțitoare; n-am rîs niciodată la slujba de sfințire a automobilului nou achiziționat de un oarecare credincios; pentru mine e clar că vorbele preotului au rost nu numai pentru stăpînii ce vor beneficia de bunurile în cauză.

Acum revin la mica întîmplare pe care voiam s-o împărtășesc.

În dimineața lui 2 răpciune, a avut loc despărțirea definitivă de Indesit, care, dezghețat pentru ultima oară și repus în funcțiune, peste noapte, torcînd abia auzit, ca întodeauna, răcise cumsecade bruma de alimente pe care, ca pensionari suplimentar impozitați de regimul Bolojan, ne-am permis s-o deținem. Anunțat de unul dintre lucrătorii de la Altex că vor veni în circa 45 de minute, mi-am surprins o strîngere de inimă; am privit frigiderul, l-am scos din priză și am rămas pe gînduri văzînd că nu-i pot atașa cablul de alimentare, întrucît fusese petrecut cîndva pe după mobilierul holului fixat în perete, iar ștecherul rămăsese blocat în apropiere de priză. Cînd au ajuns oamenii și le-am arătat obiectul neînsuflețit, m-a atins sufletește soluția „magică“ a lucrătorului tînăr de la Altex (după cum s-a exprimat el rîzînd!): cerîndu-mi o foarfecă, a retezat cablul înmînîndu-mi ironic ștecherul:

– Poate vă mai trebuie!…

De ce-am simțit ca pe o amputare jertfelnică gestul omului – de altfel bine intenționat și pe bună dreptate grăbit, că pesemne nu eram doar eu singurul client al firmei din acea zi! – și nu ca pe o banală soluție pragmatică (ironic „magică“)?…

Au urcat bătrînul frigider pe o liză, i-am dat tînărului un bacșiș – ca să nu plece cu impresia că sînt neam prost – și apoi am dat curs îndemnului:

– Astea să le luați, să nu deranjeze vecinii! Se referea la ambalajul ce se lăfăia de-a latul pe palier, împiedicînd trecerea.

Ieșind imediat să strîng și să duc la gunoi ceea ce rămăsese din veșmintele de nobil ale lui Gorenje – noul venit în familia noastră –, am observat pe pardoseala dinspre scara palierului cîteva dîre de apă scurse din lăcașurile colectoare ale lui Indesit cel tîrît cu liza: erau lacrimile de adio ale unui obiect nesimțitor…

București, 4 răpciune 2026