Despre curaj, credință și jertfă

Două romane de Sergiu Ciocârlan 

O încercare de (re)definire a mentalului colectiv contemporan

 

Din mila lui Dumnezeu, apar din cînd în cînd creatori precum Sergiu Ciocârlan. Făcînd cinste obștei scriitoricești, ei ridică din demagogic și ridicol cinstea de a fi român[1] continuînd cu hărnicie ceea ce au edificat durabil înaintașii iubitori de Dumnezeu și de Țară.

Cercetînd cu atenție și smerenie trecutul la candela ortodoxiei, prozatorul nu scrie doar pentru creștini. Oricine poate înțelege „prostia“ lui Radu – eroul micului (ca întindere) roman Fără frică. Despre curajul mărturisirii lui Hristos[2] – ori sfîrșitul lui R[izea] – protagonistul cărții Jertfa unui mucenic. Miercurea Patimilor, cu aceleași modeste dimensiuni[3]. Dacă însă curiozității intelectuale i se adaugă iubirea de aproapele și trăirea în duhul Bisericii, ambele cărți capătă pentru cititor o neobișnuit de puternică semnificație prin ancorarea din alt unghi decît cel convențional[4] în realitățile României schimonosite ideologic din vrerea marilor puteri. Perspectiva nouă, tulburătoare, propusă de romanele lui Sergiu Ciocârlan e o cale către înțelegerea jertfei colective din Decembrie 1989.

Scriu în cele ce urmează despre aceste bijuterii ale literaturii contemporane convins, ca și Danion Vasile, că prin lucrarea Duhului Sfînt s-a rînduit românilor de a beneficia, tocmai în aceste vremuri de asalt ideologic savant concertat, de verbul cumpănit al unui apostol precum Sergiu Ciocârlan, ale cărui daruri sînt poate și un ecou al rugăciunilor sfinților închisorilor comuniste[5].

În Fără frică…, urmărind viețile unui adaptat și unui neadaptat la ideologia vremii, foști colegi de școală generală dintr-un oraș dunărean, Vasile Danciu și Radu S[tanciu], prozatorul pune dinaintea cititorului două traiectorii antitetice dureros de verosimile: prima, „de succes“, multiplicată monstruos pînă la exasperare și scoasă mereu în față de regimul comunist, ilustrînd „omul nou“, cealaltă – marginalizată, ostracizată, destinată într-o primă etapă „reeducării“ și finalmente eliminării, căci insului i s-a lipit eticheta „reacționar“ / „dușman de clasă“.

Am să-i pun în paralel, pentru o facilă receptare, ca extreme circumscriind existențial datul istoric pentru neamul românesc în perioada de groaznică aducere-aminte 1945-1989. Iată-i, la începutul narațiunii, într-o convorbire fără martori, pe faleza Dunării, la sfîrșitul lui februarie 1955:

– Există trei posibilități: dacă nu știi, te învățăm, dacă nu poți, te ajutăm, dacă nu vrei, te obligăm.

– Dar libertatea?

– Este cuprinsă aici. Acesta este catehismul libertății.

– Și dacă există mai mult decît atît?

– Ce vrei să spui?

– Dacă există libertatea al cărei sens voi nu-l intuiți, ceva care nu suportă definiții, șabloane, ceva care vine din altă parte decît credeți voi?

– Este imposibil. Sau…

– Sau ce?

– Sau libertatea nu există! Dar noi nu ne-nșelăm! Există și e așa cum am spus-o. E regretabil că unii n-o înțeleg așa și nici nu vor s-o înțeleagă. Uite, sînt sincer… Și tu îmi pari suspect! Nu cumva crezi că există o altfel de libertate?

– Și eu sînt sincer și îți spun că așa cred. Există libertate, dar nu este cea de care vorbești tu. Însă cum să te fac să vezi această diferență între libertate și doctrină?

– Ești nebun! Nu-ți dai seama că oricînd poți fi închis  pentru aceste cuvinte?

– Ba da. Însă n-aș putea spune altceva decît adevărul. Iar adevărul e atît de limpede în inima mea, încît în el mă cuprind ca într-o oglindă (pp. 18-19).

Să le ascultăm acum argumentele spre finalul confruntării, cînd cei doi, dedicîndu-și existența în conformitate cu alegerile făcute în tinerețe, își asumă roluri opuse: cea de călău (Vasile Danciu devenise între timp colonel în serviciul securității și avea de smuls acordul scris al anchetatului pentru dărîmarea unei biserici) și cea de victimă (Radu S. urmase Teologia și era preot tocmai la biserica în cauză, închinată Cuvioasei Parascheva, opunîndu-se demolării ei):

(…) – Spune-mi de Dumnezeul tău (…)

Taina nu poate fi fărîmițată (…) Dumnezeu este taină și petrecerea Lui în inimă este necunoscută celor care luptă împotriva tainei. Existența lui Dumnezeu este un lucru firesc pentru mine, care în fiecare clipă mă întîlnesc cu El. Dacă nu m-aș întîlni, nu ți-aș spune, fiindcă ce rost are să-ți spun cuvinte fără viață? Cuvintele mele își iau viața din El și astfel ajung să lovească în inimile celorlalți pentru a le deschide. Dar nu eu le port, ci taina care este în ele. Iar eu nu fac decît să mă las purtat de taină.

Nu înțeleg!

Poate că dacă ai fi avut de gînd să înțelegi, ai fi înțeles, dar tu cauți să-ți explici cum de te clatini atunci cînd te lupți cu cuvintele acestea. Vrei să găsești o metodă de a le compromite, dar nu știi cum să faci. Îți spun eu: nu vei găsi niciodată. Ceea ce faci tu, și alții ca tine, este deicid. Dar Dumnezeu nu moare și de aceea te miri. Că tu omori mereu și El este viu. Asta îți surpă încrederea și pentru asta mă întrebi de Dumnezeu, dar eu îți spun mai mult decît atît: nu e tîrziu nici măcar acum să alegi de partea cui vrei să lupți. Dumnezeu te așteaptă și te va aștepta pînă la sfîrșit, așa cum așteaptă pe oricine.

Eu aș vrea să nu mă aștepte degeaba, că nu vin. Dar aș vrea să-L întreb pe Dumnezeul ăsta al tău de ce te abandonează în asemenea situație? De ce nu te aude?

El este acum cu mine și privește înspre tine. Îl vezi? (…) (pp. 194-196).

Dialogul nu e de surzi, cum am putea să deducem din acest din urmă fragment. Bun psiholog, prozatorul își pune personajul să-și manifeste, gradat, trăirile. Astfel, Danciu e la început mirat, apoi neliniștit, umilit și, în fine, înfuriat, reacționînd prin lovituri disperate, căci argumentele preopinentului îl depășesc, vin din altă lume. Ce alte cuvinte decît acelea din Pateric (de care interlocutorul, în îndoctrinarea lui primitivă, habar nu avea, desigur!) ar fi putut intra în rezonanță, de pildă, cu replici gnomice precum: Suferința este un dar. Cine nu suferă nu iubește. Dar e libertate (p. 196)? Sau cum ar fi putut eticheta un ateu altfel decît nebunie mărturisirea credinciosului supus torturilor fizice: (…) sînt fericit[6]. Iar fericirea aceasta e așa de mare, că nu ți-o pot explica și chiar dacă aș face-o, n-ai putea s-o înțelegi. Ar trebui să-ți pui măcar această întrebare: cum, cu toată bătaia pe care am luat-o, eu sînt fericit, iar tu ești atît de lipsit de fericire? (p. 198).

Accentele realiste trezesc din visare cititorul, stilul indirect liber vădindu-se adecvat (Sergiu Ciocârlan îl stăpînește la superlativ; mai puțin convingătoare, pe alocuri frizînd melodramaticul, sînt unele dialoguri!): (…) [Danciu] ieși din cameră și imediat în urma lui intrară gardienii. Unii îl luară pe părintele S. și-l duseră în celula lui, iar alții se apucară de curățenie. Găsiră o zdreanță de buză și dinți pe jos. Lovise tare șefu’! (p. 199).

Talentul îl ferește pe romancier de a cădea în schematismul maniheist. Personajele se mișcă firesc, vorbesc liber, au umor. De pildă, motivul literar al nebunului (e, de fapt, „nebun“, deci poartă o mască; sau, și mai exact, Stoenescu este un nebun întru Hristos) pare scos din recuzita vastelor cunoștințe livrești clasice ale autorului fără a-l șoca pe lectorul contemporan, procedeul fiind menit a colora aproape verosimil și lumea orașului de provincie:

Un oarecare Stoenescu strigase într-o zi, ca ieșit din minți, că biserica din Piața Concordiei se va demola. (Nu ne poate scăpa ironia toponimică!) Iadul se mărise și dracii tot n-aveau loc și ieșeau la plimbare pe stradă. Așa spunea el. Acum toți dracii, și arăta         într-acolo, spre biserică, trag de ea s-o dea la pămînt.

Priviți-i! Sînt sus! Sînt peste tot!

Lumea se oprea și era oarecum speriată de acest cetățean care tulbura ordinea publică. (p. 111). Cu mînă sigură, autorul utilizează stilul indirect liber de această dată îmbinat cu acela direct și cu cel eliptic, efectul fiind aparent umoristic, dar, la o mai atentă receptare, combinația vădindu-și (auto)ironia tristă, subliniind ideologia calpă a epocii caracterizate prin disimulare publică înfricoșată:

Ce naiba! Oamenii sănătoși se duc la serviciu, muncesc în trei schimburi, au treburile lor, nu să se uite după draci. Dar priveau spre biserică și își imaginau, după cuvintele nebunului, ăsta era diliu, nimic mai mult, că unul este acolo la fereastră, altul a întins o frînghie și trage de turlă, unul sapă la temelie, altul murdărește și împrăștie mizerie peste tot. Toată drăcimea încălecase pe biserică și, dacă se putea, ar fi băgat-o cu toul în iad. Auzi, biserică în iad!

Uite, îi zicea unei femei care se oprise, acum fă o cruce mare așa ca mine!

Ești nebun, tovarășe!

Fă cruce, femeie, să vezi cum cade cîte un drac!

Femeia pleca și nu făcea nicio cruce. Alții la fel. Era periculos să faci cruce pe stradă. Lumea era învățată să nu se închine. Semn subversiv. Doar bandiții se închină. Crucea și banditismul misticist merg mînă-n mînă. Iar partidul se săturase de misticisme din astea (…) (pp. 111-112).

În contrast cu acest comportament automat, subminat de frică, al oamenilor simpli, se produce transformarea unor aleși, precum e „tovarășul Costiug“, subordonat al lui Danciu, trimis a-l aresta pe „nebun“. Memorabil, personajul acesta secundar ilustrează convertirea în mod neașteptat și – frisonant pentru eventualul cititor ateu! – oricînd posibilă. Paradoxal, cele mai emoționante momente i le dăruiește naratorul în Biserică, sub epitrahilul preotului, și în… temniță! El, Costiug, lacheul avînd mereu în suflet și pe buze pe „să trăiți, am înțeles!“, poreclit bine Coșciug de colegii mai înzestrați întru crime decît el, mult înfricoșatul subaltern că va fi omorît de șef pentru întîrzierea executării misiunii (mi-e frică de șefu’! Dacă află că am venit aici mă omoară – cf. p. 128), e sustras acestui destin mizerabil și tern de naratorul-frate, e ridicat din efemer deasupra nimicniciei slujbei sale spre uimirea și luarea-aminte a cititorului. Ochilor trupești ai personajului li se suprapun cei duhovnicești, căci Duhul suflă unde vrea El! De aceea, dintre cei avertizați de „nebunul“ Stoenescu (se va dovedi și acesta un mărturisitor, gata să-și dea viața pentru Adevăr, reiterez: conduită specifică nebunului întru Hristos din scrierile patristice), doar lui Costiug îi va fi dat să vadă pe dracul rîzîndu-i, aproape victorios, de pe turla Bisericii amenințate. La început, nici lui nu i-a venit a crede: Părinte – se va confesa el –, nu-nțeleg de ce tocmai mie mi s-a arătat! Toți treceau, se uitau și nu vedeau nimic. Dar eu l-am văzut și m-am cutremurat (idem). De fapt, în acest caz este ingenios prezentată, sub veșmîntul literaturii, puterea rugăciunii; nu a „împricinatului“, de-mi e permis a-l numi astfel, ci a rudei sale apropiate. Știind că taina aceasta e străină celor aflați încă departe de Evanghelii, insistența (savantă și chiar supărător-didactică din perspectivă critică!) prozatorului e binevenită: acasă (…) se așeză în fața unei icoane pentru care o amenințase pe nevastă-sa că o dă afară din casă dacă o mai vede cu ea atîrnată pe pereți (cf. p. 113); doamna Costiug închise telefonul și se așeză în genunchi în fața icoanei și zise încet și apăsat: „Maica Domnului, ajută-i!“ (cf. p. 126). În cele din urmă, Costiug însuși începe a se ruga: am prigonit-o atîta pe săraca Geta, nevastă-mea! Avea o icoană și voiam să o dau afară din casă pentru că o găseam pe perete. Dar cînd m-am întors ieri acasă, tocmai la icoana aia am îngenunchiat și m-am rugat (cf. p. 128).

În închisoare, ca supraveghetor, același Costiug are parte de o trăire copleșitoare, asemănătoare aceleia din Biserică; dar de data aceasta naratorul îi adaugă, îmbucurător, și pe alți tovarăși securiști (spre disperarea și disprețul posedatului Danciu!), creînd o scenă formidabilă dinaintea căreia simțul criticului parcimonios cu laudele trebuie să facă unele concesii. Să lăsăm, dar, citatele să înalțe și din aceste pagini sufletul cititorilor:

Părintele S. se roagă în celulă (…) Gardienii care îl urmăreau prin vizetă erau mirați și mirarea îi ținea minute în șir la vizetă (…) Costiug înțelegea de ce comunismul vrea să distrugă acel model de umanitate: pentru ca să nu se convertească într-un cap de acuzare. Nu poți trăi pe drumul fals pe care l-ai urmat, cu gîndul că drumul adevărat există și este altundeva. Dacă nu sînt oameni pe el, atunci el nu există, este perimat. // Costiug privi pe vizetă și îi veni să plîngă. Plînse. Cît de mult îl bucura această întîlnire. Dumnezeu îl trimisese pe slujitorul Lui aici, la ei, ca să le arate drumul și drumul se înfățișa clar, fără cuvinte. Ce greșeală face partidul vorbind atît de mult! În spatele cuvintelor se ascund adevărate rîpe, prăpăstii, găuri negre. Acum vedea comunismul ca pe o reprezentație ieftină de a duce pe cineva cu zăhărelul (…). Costiug făcea toate aceste asociații. Ce repede se succedau în mintea lui. Te duceai la vizetă și filmul interior rula. Ți se dezvăluia sensul vieții tale, sensul pe care îl aruncaseși la reciclare. Colegii veneau și ei. Fiecare era avid de propria viață. Încotro? Erau două posibilități: omul acela închis și omul nou comunist. Adică a fi sau a nu fi. Tertium non datur (…) // Ce frumoasă era noaptea aceea! Ar fi intrat cu toții în celulă lîngă preot și ar fi stat acolo, așa, ca… proștii. Dacă el era prost, voiau și ei. Partidul îți interzicea să fii prost, dar era o greșeală fundamentală. Acum reieșea transparent. Uitați-vă, tovarăși, nu-i oare cel mai bine să fii prost? Ba da. Dacă și partidul  s-ar fi uitat pe vizetă, ar fi văzut că e bine să fii prost. Dar partidul n-o să se uite niciodată pe vizetă, se uită ei, partidul are alte treburi. Ce păcat! Pierde mult! O singură privire pe vizetă și poți cîștiga un sens solid al vieții (pp. 169-171).

Alt personaj episodic, Sile Lascăr, răsare înduioșător-verosimil, ca o replică la tipul proletarului din realismul socialist la mare cinste odinioară: (…) era un om cu frica lui Dumnezeu și a regimului comunist, așa cum erau în general oamenii din Republica Populară. El credea în Dumnezeu, dar nu se ducea la biserică, fiindcă oricum se ducea nevastă-sa pentru toți (…)  Venind acasă de la meci, Sile a dat cu ochii de nevastă-sa care stătea în fața icoanei și plîngea. Se fîstîci, o luă spre baie, apoi se întoarse ca și cum a uitat ceva (…) (cf. p. 181). Găsește prilej de amuzament în relatările colegilor, adormindu-și conștiința spre a-și asigura liniștea, supraviețuirea: Sile Lascăr rîdea pe înfundate de unul singur, aducîndu-și aminte de ce le povestea Nelu Ispas. Iată de ce sînt buni colegii, pentru că îți oferă niște clipe de bucurie într-o vreme cînd nu prea ai de ce te bucura (p. 203). Este vorba, ne amintim, de procedeul răspîndit masiv în totalitarism: hazul de necaz. Schița de portret se încheie cu o fîlfîire aproape îngerească, promițătoare (un erou al vreunui viitor roman?…): Nu mai avea mult pînă cînd să ajungă acasă, cînd o umbră se furișă pe lîngă el și-i spuse:

– Domnul știe inimile tuturor și zice să te pocăiești că zile rele sînt. Să nu cumva să-I dărîmi biserica la care El ține.

Și umbra dispăru în noapte. Sile se opri uluit. Ce fusese asta? Ca o nălucire! Se frecă la ochi, apoi rememoră cuvintele și parcă i se păru cunoscut glasul. Nu cumva era… Ba da. El era. Nebunul de Sandu Stoenescu… (p. 204).

Nu voi insista mai mult în acest eseu asupra virtuților cărții lui Sergiu Ciocârlan Fără frică. Despre curajul mărturisirii lui Hristos – o voi face cu alt prilej, sau mai degrabă o vor face, poate, alți analiști și mai motivați decît mine[7]. Doar atît mai trebuie să afirm deocamdată, spre a mă apropia cît mai mult de adevărul pe care am obligația să-l caut: scriitorul acesta uluitor ca anvergură intelectuală[8] mi se pare a avea, dintre confrații săi activi, cele mai clare aptitudini de a egala într-un viitor apropiat paginile marii literaturi creștine (pentru mine aceasta înseamnă, înainte de toate, romanele datorate lui F. M. Dostoievski). Iată, ca argument în acest sens, extrase din Capitolul 10 Meditațiile nocturne ale locotenent-colonelului de securitate Danciu: „Je est un autre!“ – „Cine sînt eu?“: (…) Încercă să vadă cum e să gîndească altfel decît partidul. Își imagină că este un bandit, un dușman al poporului. Întunericul era dens și îi crea o intimitate propice creativității. Un exercițiu creativ, asta făcea. Demonta gîndirea reacționarilor intrînd în mintea lor. În capul lui se desfășură un dialog care, cu fiecare replică, devenea viu, din cuvinte se desfăceau imagini ca niște foi, iar el îi răspundea blînd unui locotenent-colonel de securitate pe care îl cunoștea și nu-l cunoștea. Dubla identitate funcționa perfect. (…) (cf. p. 123). Prin exercițiul mental al personajului său dedublat, prozatorul oglindește, halucinant, hiperrealitatea, iar cititorul, înmărmurit, fără sentimetul ficțiunii, are dreptul să exclame: deci se pare că ei știau! Cunoșteau adevărul, dar se prefăceau că nu-l știu! Portretul psihologic al securistului devine astfel abisal-plauzibil: insul angajat în sistem întruchipa și se străduia să atingă ticăloșia absolută. Am să dau un exemplu de „replică banditească“: (…) Partidul minte, înșeală. Mă dezamăgesc habitudinile acestea. Ziarele sînt pline de cifre inexacte, voit inexacte, voit inexistente, datoria către ruși a fost achitată de 10 ori pînă acum, iar noi tot mai trimitem vagoane de cereale și altele, străinii ne-au invadat și trăim o viață anostă, fără sens. Dacă partidul te obligă să nu le vezi pe toate acestea, nu înseamnă oare că îți cere să fii orb? (…) În ritm amețitor, exercițiul atinge curînd apogeul: (…) Care este sensul vieții? / Hristos / Ai un model printre oameni pe care să-l admiri? / Da. Un fost coleg de generală. Radu cel prost. El este om adevărat. Nu-i este teamă și pentru asta îl admir. Un adevărat luptător, deși este considerat prost. (…) (p. 125). Reacția personajului de hîrtie e notată minuțios și pare desprinsă din paginile genialului scriitor rus pomenit: Se ridică instantaneu de pe scaun și își înfipse mîinile în păr făcînd niște mișcări dezordonate ca și cum ar fi vrut să ia capul și să-l stoarcă, iar capul nu voia. Asta era o prostie. Radu S., model! Hm! Cine gîndise treaba asta? El sau celălalt eu? Amîndoi locuiau în el. (…) (idem).

În romanul-pereche Jertfa unui mucenic. Miercurea Patimilor unghiul conturării unor personaje este mai apăsat-didactic. Aceasta ar echivala cu o scădere în plan literar, (îndepărtîndu-l pe căutătorul numai de valori estetice), dar totodată e o lectură folositoare pentru cititorul avizat, adică bun cunoscător al scrierilor creștine, care caută în lectură, dincolo de simpla delectare, reafirmarea, reformularea Adevărului de credință.

Simetric, personajele sînt disproporționat-antitetice, ca și în narațiunea-soră: apărătorii ideologiei oficiale – numeroși, chiar majoritari și aparent „învingători“, întrucît sînt „din lumea aceasta“ efemeră – opozanții puțini, aparent învinși, căci ascultă de regulile eterne ale Vieții, urmînd Calea călăuziți de Adevărul hristic.

Introspecția informatorului ne apare aici mai puțin convingătoare. Astfel, protoiereul Haritonovici e parcă descărnat, o biată fantoșă, deși o frază-două sună promițător: (…) avusese o revelație și în mintea sa un bec orbitor ca la interogatoriul de noapte al securității se aprinsese, făcîndu-l să creadă că se află singur pe o scenă luminată, în timp ce ceilalți sînt în spatele cortinei. El se afla în posesia adevărului, știa, aflase (cf. p. 151). Înainte de aceasta, ca în cazul unui celebru descoperitor pocnit în creștet de un măr, personajul, plasat pe o plajă italiană, în apropiere de Lido di Venezia  fu trezit din reverie de o minge care îl lovi drept în cap (cf. p. 150). În alcătuirea acestui portret negativ prozatorul pare a fi încă în căutare de sine, nestăpînind deocamdată acea forță expresivă care-i va construi curînd, cum anticipam în rîndurile anterioare, consacrarea literară.

E momentul să precizez abia acum că această carte a fost scrisă înaintea aceleia comentate anterior, fără a se putea numi totuși un simplu exercițiu de creativitate. Am preferat, de aceea, din rațiuni valorice, inversarea comentariilor mele critice spre a atrage atenția mai întîi asupra unei certe izbînzi literare. Să avem totuși răbdare să urmărim și firul omniscienței pînă la sfîrșitul celui de-al doisprezecelea capitol din Jertfa…, rezumat Prețul obținerii burselor de studii. Profilul informatorului complexat: (…) Acum înțelegea. Peste tot îl urmărea imaginea părintelui R., chiar și în somn. De cînd venise în oraș, se împlineau cinci ani, preotul acesta devenise o obsesie pentru el. Poate niciodată, cu siguranță, niciodată nu realizase mai clar ca acum că el îi furase pur și simplu perspectiva existențială. Simțise adeseori, dar nu putuse să-și explice așa logic ca acum, cum părintele R. îl urmărea. Îi fugărea cu prezența sa lumea, universul interior. Voia să trăiască cu ale sale, în tihna pe care o dobîndise pe merit, și, iată, prezența părintelui R. în oraș îi supăra odihna, îi zădărnicea planurile. Mai mult decît atît, demnitatea lui, cuvintele lui, privirea aceea senină îi puneau la îndoială pînă și propria existență. Amintindu-și numai de părintele R. i se părea că nu există, că trăsăturile lui dispar încetul cu încetul și devine nimeni, iar asta era cumplit. Nimeni nu-l înțelegea. Nădușea, îl treceau fiori reci și gîndurile i se congelau. În fața lui i se descoperea nimicnicia proprie, avatarurile lipsei de sens și ale trădării jurămîntului făcut în fața altarului. În suflet îi crescu un urlet prelung de deznădejde, pe care nu putea să-l mai stăvilească, atît de năvalnc îl apucase. Singura posibilitate de a exorciza acest urlet o știa (cf. pp.152-153).

E vorba, prin urmare, de un invidios mărginit, de o epavă morală, întinînd tagma preoțească a epocii, răsplătit cu o bursă de studii în străinătate. Prins de narator precum o insectă de către un entomolog preocupat de îmbogățirea muzeului de specialitate, cu o fișă caracterologică dedesubt, el nu impresionează, expediat fiind în pasajul pe care mi-am permis a-l reda in extenso. Sigur că au existat, din păcate, destui ca el și n-are rost să forțăm uși deschise pentru a demonstra de ce. Ce diferență enormă este însă între acest episodic Haritonovici și episodicul Sile Lascăr din Fără frică…, de exemplu, ori între el și Costiug!

Proporțiile ori mai bine scris distanțele valorice se păstrează și în privința perechii maiorul Z. – locotenent-colonelul Danciu. Prozatorului i se pare aici suficientă portretizarea personajului Z. prin ironia împletită cu pastișarea grotescului stil proletcultist: Partidul îl făcuse om, îl educase, îi plătise toate cheltuielile, îi dădea de mîncare, de îmbrăcat, îl luminase ca să priceapă că viața este atît de frumoasă cînd trădătorii sînt prinși și încarcerați, iar poporul trăiește fără frica unor elemente reacționare (cf. pp. 129-130); Pretutindeni în jur se vedeau blocuri ridicate cu elan muncitoresc și printre ele tramvaiele circulau cu o anumită regularitate, pline de elevi care se duceau la școală… (…) De la fereastra biroului său, Z. nu putea vedea toate acestea, fiindcă fereastra dădea într-o curte interioară întunecată din cauza zidurilor înalte care o flancau, însă  cu ochii minții putea vedea orice, și faleza plină de soare, și băncuțele pe care bătrînii se opreau dimineața și admirau jocurile valurilor, pescărușii, peștișorii sărind zglobiu din apă, vapoarele trecînd sub diferite pavilioane, macaralele Șantierului Naval care se mișcau continuu, marcînd frumusețea procesului muncii, portul cu toate șalupele, bărcuțele, vaporașele și bacurile sale (…)  (cf. pp. 130-131). Nu ne scapă simbolismul „zidurilor înalte“ conturînd perspectiva securității și întunecarea ce izvorăște perpetuu învăluind locul infernal. Dar stilul enumerativ stropit cu diminutive proprii infantilismului în scopul sugerării gîndirii primitive a personajului e sub așteptările mele… Aluziile la mintea neevoluată a securistului (își dorise să aibă cîteva spovedanii la dosar și trimisese informatori cu stat de plată vechi să se spovedească la el [i. e. preotul R.] spre amuzamantul tuturor colegilor ofițeri – cf. p. 64) și la incultura lui (Rică Venturiano. Ce nume! Se putea jura că a mai auzit undeva de el, în alte împrejurări, chiar dacă și alte împrejurări tot serviciu se numesc, dar nu putea să-și dea seama unde, iar asta îl chinuia peste măsură – cf. p. 131) se mai fac, e drept, de-a lungul scrierii, așa încît cititorul își face în cele din urmă o idee, se amuză chiar pe seama nenorocitului ateu reprezentînd – nu-i așa? – securitatea, „brațul înarmat“ al partidului ce credea, paranoic, că prin frica generalizată s-ar asigura armonia unei noi societăți. (Permisă fie-mi aici o digresiune: ne amintim, desigur, cum ideologii de serviciu vehiculau senin nonsensuri precum „dictatura proletariatului“, „democrație populară“, „strîns uniți în jurul partidului“ – de ce, oare „uniți“? Ca să-l sufoce, așa cum se va dovedi parțial, la Revoluția din 1989, ori mai degrabă ca să-l protejeze de „reacțiunea“ ce-l pîndea nu numai caragialesc turbată din tenebre, ci și din afară – vezi „agenturilii“. Inflația stilistică era trăsătura dominantă a limbajului pe care eu l-am numit „de plasic“, din profundul, inebranlabilul meu respect pentru lemn). Subtila trimitere livrescă (pe care am gustat-o, după cum se vede!) nu mă convinge, totuși. Pentru mine rămîne de neînțeles de ce, într-un exces de naturalism, printre înjurături și scuipat din abundență, Sergiu Ciocârlan îl pune pe Z. să-și mînjească mîinile cu sîngele preotului atras într-o capcană odioasă și doborît mișelește… (v. Capitolul 23, cu rezumatul antepus: Atragerea părintelui R. în cursă. Asasinarea se petrece în apartamentul conspirativ al securității din blocul E1, scara 5). Scena nu e salvată nici măcar de uimirea subalternilor (a „dulăilor“) și nici de străfulgerarea mentală a lui Iftimescu (cf. p. 240).

Mai izbutit mi se pare, dintre personajele episodice, Bogdan Călin. O anume naivitate, o aripă de speranță întru salvare se zbate din paginile consacrate acestui țăran năzuind să devină orășean (v. Capitolul 16. Istoria lui Călin sau cum în comunism țăranul devine proletar): (…) trebuia să se însoare. Și s-a însurat cu Cristina, care tocmai terminase profesionala și se angajase ca țesătoare la Arta Populară (…) Deocamdată locuiau într-o casă de la IGLAC (?), așteptau al doilea copil (…) La începutul lui martie surprinsese o discuție între un maistru și unul dintre colegii săi de muncă despre un preot care putea fi găsit la bisericuța de pe lîngă Piața Concordiei care spune niște lucruri pe care nimeni nu îndrăznește să le spună. Lucruri pe care nimeni nu îndrăznește să le spună! Asta da. Voia să audă și el astfel de lucruri (…) (cf. pp. 192-193). Din oglindă îi face semne, desigur, Sile Lascăr, și el parcă mai verosimil…

Aproape egal conturați sînt însă preoții luptători Radu Stanciu și Rizea Dobre, mărturisitori ai secolului al XX-lea de aceeași anvergură ca sfinții închisorilor.

Principalul merit al cărții rămîne, fără îndoială, portretul protagonistului. Asupra părintelui R. își revarsă, îndreptățit, admirația Sergiu Ciocârlan. Tot ceea ce părea stîngaci, schematic, didactic-aluziv-ironic în portretele celorlalte personaje secundare ori episodice dispare în pagini avîntate, inspirate, izvorînd parcă mireasmă de moaște sau de mir. Din fericire, prozatorul nu cade în simplismul literaturii biografic-encomiastice. R. pare viu, vorbește și se mișcă natural, convingător, iar cititorul atent găsește destule pasaje memorabile. Ajutat, e drept, de o superbă fotografie alb-negru a tînărului Dobre Rizea, de prin 1971, pe cînd era seminarist, Sergiu Ciocârlan dă tonul în literatura contemporană ridicînd doi dintre eroi pe cîte un piedestal firesc și punîndu-i în lumina conștiinței noastre spre a ne fi călăuze. Să-i reluăm aici o predică ținută dinaintea tinerilor de o căutată actualitate: Cultura europeană este îmbibată de arianism, copiii mei. De aceea ei, occidentalii, prin Varlaam de Calabria, l-au respins pe Sfîntul Grigore Palama. O cultură care nu înțelege inima și rugăciunea din inimă este o carcasă inutilă pe care noi o purtăm la recomandarea unor profesori și pedagogi pe umerii noștri. E rea în sine cultura? Nu. Cultura este un atu, dacă ea se edifică pe Cuvîntul cel întrupat.  Sînt sfinți care au o cultură impresionantă, sfinți cărturari, în fața cărora noi trecem drept epigoni, buchisitori ai alfabetului cultural. Dacă vrem modele în cultură, aceștia sînt cu prisosință (cf. p. 104). Mai convingător decît recursul livresc la prințul Mîșkin, protagonistul dostoievskian (descins, aș zice, din fenomenalul Don Quijote), este recursul la basmele românești; e, ca să mă exprim așa, un tribut plătit de romancier vocației sale de profesor de literatură: Harap-Alb a pierdut demnitatea de fiu de împărat dintr-o neascultare. Tatăl său îl avertizase că Spînul sau Omul cu păr roș este rău și de el trebuie să se ferească, dar acesta nu a lucrat așa, și întreg drumul său a fost plin de umilințe și de dorul răscumpărării. Credeți că e ușor să fii slugă la Spîn? Spînul este cultura morții cu toate consecințele ce decurg din ea, iar cînd spun cultura morții mă refer la toată acea cultură, la literatura abundentă care nu-L recunoaște pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu (cf. p. 105). Nu pentru a căuta nod în papură ar trebui glosat aici pe marginea profunzimii extraordinare a basmului lui Ion Creangă, ci pentru valoarea de adevăr istoric-premonitoriu a textului: Spînul-pseudoîmpărat (nu vedeți aici, oare, o aluzie peste vremi la evreitatea-impostoare care a contribuit din plin la aducerea pe meleagurile noastre a împărăției bolșevice?) e lăsat vremelnic de Creator să asuprească pe adevăratul moștenitor al tronului. E în aceasta o pedagogie care tinde a depăși înțelegerea noastră. Chiar dacă prețul de sînge plătit prin martirii din temnițe ni se pare prea mare (și este uriaș!), vorba părintelui Arsenie Papacioc, el însuși victimă a comuniștilor fără Dumnezeu, comunismul a umplut cerul de sfinți români. În basm, crăișorul fără identitate, fără nume, prin probele care par a-l copleși (și-i sînt, să recunoaștem, cu o minuție diabolică azvîrlite pe umeri de Spîn!) devine în cele din urmă apt de a urca în scaunul împărăției, este, cu o vocabulă hermeneutică, inițiat tocmai prin aceste încercări. Însă nu izbutește fără credință. Sfînta Duminică, adică în limbajul actual, Sfînta Liturghie, îi este trimisă de Dumnezeu în ajutor, iar comunitatea creștină (prieteniile minunate) și armonia în care înțelege tînărul să viețuiască în mijlocul naturii create de Dumnezeu, „bună foarte“ (calul, albinele, furnicile), îi netezesc calea spre izbînda finală.

Despre libertate, Sergiu Ciocârlan pune pe seama protagonistului cîteva considerații care depășesc epoca și au valoare sempiternă: Creștinul e un om liber. El poate spune în orice clipă ce gîndește. Problema e că noi nu sîntem adevărați creștini. De accea avem impresia că un alt spațiu, o altă cultură ne oferă mai mult, ne dă libertate. Libertatea e Hristos. Avîndu-L pe El poți trăi oriunde liber (p. 69). În ceea ce mă privește, aș lua ca motto acest pasaj plasîndu-l la loc vizibil și cu litere de-o șchioapă pe la toate tîrgurile de „jobb-uri“, cum li se spune acum ofertelor de muncă, prin toate holurile ambasadelor și consulatelor și îndeosebi pe la toate avizierele liceelor și facultăților spre a le oferi, tinerilor în primul rînd, prilejul de a medita de două ori mai mult ca pînă acum la ofertele de muncă aflate peste hotare. România este și a celor pe care – intenționat cred! – guvernanții îi tot marginalizează, le tot trîntesc uși în nas, exasperîndu-i și obligîndu-i să plece, urmînd ca acești autentici români – muncitori și jertfelnici – să înnobileze străinătatea uimind-o cu talentele și abnegația lor. Cea mai bună, recentă și aproape palpabilă dovadă (ea s-a manifestat în plan politic) a înălțimii morale atinse de adevărata diaspora românească[9] îl consider momentul 16 brumar 2014. Mai apăsat-didactic (termenul propriu, mai rar ocurent în exegezele criticii literare, e catehetic), preotului R. i se pun pe seamă în continuare propozițiile: Libertate nu este aici (i.e. în România) sau acolo (i.e. în Occident). Libertatea din mine, adică din Hristos cel din mine, ne face pe mine și pe tine să trăim undeva. Nu coordonatele ci ființarea (idem). Iată de ce merită din plin, în pofida scăderilor ei[10] și narațiunea Jerfta…, la rîndul ei, nu numai citită, ci și citată.

Frica e, de asemenea, definită, analizată și implicit incriminată memorabil în paginile cărții. Redau cîteva idei. Din păcate, în învățămîntul actual astfel de repere istoric-filosofic-sociale le apar familiare puținor elevi; bunăoară, elevilor mei de-a XII-a, cărora le ofer, an de an, prilejul documentării într-un studiu de caz special; ori celor care au auzit despre simpozionul organizat de profesoara Marilena Istrati, la Grupul Școlar „Dimitrie Gusti“ sau, în fine, tinerilor atrași la Academia Civică de magnificul Memorial Sighet… Să-l lăsăm însă pe Sergiu Ciocârlan să-și expună raționamentul: Amnistia generală din 1964 provocase o adevărată frenezie în rîndul lumii îndobitocite și educate în frică și teroare. Libertate! Se întorceau eroii acasă! Poveștile lor au stîrnit mirare, lacrimi, scrîșniri de dinți, curaj, îndrăzneala nebunească de a crede că ceva se schimbase în politica mondială și un vînt nou sufla înspre România. Dar frica iese greu din om, ea e cel mai greu de vindecat și drept dovadă românii ieșeau cu frică pe stradă, mergeau cu frică la serviciu, discutau cu frică, chiar la biserică abia se încumetau și cu greu își învingeau teama pentru a asista la slujbe. Partidul știa asta bine. Totul decurgea conform planului. Instituțiile îi slujeau cu conștiinciozitate, iar sîrgul venea din frică (p. 26).

Altundeva, cititorilor li se reiterează adevăruri dureroase, încă nepopularizate, din cauza unei stupide inerții pedagogice ori, posibil, din calcule oculte: Viețile sfinților martiri (din temnițele comuniste – nota mea, M. F.) sînt realitate (…) România este un (…) peisaj cu multe morminte necunoscute. Pe aceste morminte trăim noi și fără aceste morminte n-am fi fost (…) Nu Occidentul este modelul, ci aceste morminte, suferințele oamenilor care devin rugăciuni pline de bună mireasmă (…) (cf. p. 23, 24).

Intenționat vreau să-mi închei în notă optimistă aceste prea puține pagini față de meritele cărților lui Sergiu Ciocârlan; adaug, deci, fără intenții anticipative la adresa altor condeie analitice: oricît de multe dojeni sau răutăți se vor adresa de-acum încolo narațiunilor Fără frică… și Jertfa… (căci, vorba personajului R.: Noi nu trebuie să ne așteptăm să fim întîmpinați altfel de cum a fost El întîmpinat de această lume. În pomii cei stricați nu se arucă cu pietre, ci numai în cei buni – cf. p. 207), adevărul nu poate fi pus sub obroc. Prozatori ca acesta și nu ca alții sînt reprezentativi pentru literatura românească nu de mult răstignită proletcultist, iar în zilele noastre schingiuită „p(r)ostmodernist“, spre a fi, chipurile, „aliniată trendului“. Din pagini precum ale sale, socotite de intelectuali mai entuziaști decît semnatarul rîndurilor de față aparținînd unui „roman total“, cititorul actual ar dobîndi mult mai mult folos decît dintr-o lectură obligatorie/canonică precum, bunăoară, Ion de Liviu Rebreanu, ori Patul lui Procust de Camil Petrescu.

Mihai Floarea

[1] Nu cad în ispita celor care, tarați demagogic, utilizează termenul „mîndrie“. Creștinii știu că substantivul acesta aparent banal, ascunde unul dintre cele mai grele păcate.

[2] București, Editura Areopag, 2013.

[3] Adică 16,5 x 10,5 cm. Cf. București, Editura Areopag, 2013.

[4] Numesc astfel scrierile aparținînd neorealismului ori „postmodernismului“, specifice literaturii acceptate oficial în epoca noastră.

[5] Cf. Nota editorului, în Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor, p. 252.

[6] Cuvîntul nu e folosit metaforic! Orice-ar spune psihologii, sociologii, istoricii și politologii atei, fericirea declarată apăsat de intelectuali precum Nicolae Steinhardt, Virgil Maxim, Aspazia Oțel Petrescu, care au fost obligați să îndure atrocitățile din închisorile comuniste

[7] Înșir, pedant, cercetîndu-mi fișele de atentă lectură: o predică excepțională (demascarea tragediei ideologice din România (pp. 146-147); „rețetele“ căldiceilor (pp. 139-140, 141, 142, 143-144) și ale așa-numiților indiferenți sau neimplicați social-politic (pp. 152-153); frica (p. 106, 108, 112 113, 115, 148 etc.); securitatea – metode și scopuri (112, 113, 117, 166-167 etc.); prostul vs. omul nou (p. 171), cursuri din epocă (55-59); paralelă livrescă Radu – David Coperfield (pp. 46-47); învățămînt (p. 49, 53, 56); Eminescu, aluziv (p. 84, 105) etc. Cu siguranță, cartea merită o analiză extinsă; aici îmi permit doar vagi sugestii.

[8] În pofida vîrstei (e născut în 1979), Sergiu Ciocârlan a dat la iveală pînă acum, pe lîngă scrierile de care mă ocup, și o impresionantă istorie a literaturii din perspectivă creștină: Literatura în lumina Ortodoxiei, însumînd peste 550 de pagini! În format pdf se poate afla la http://sergiuciocarlan.ro/wp-content/uploads/2014/04/Sergiu-Ciocarlan-Literatura-in-lumina-Ortodoxiei.pdf  Îl depășește pînă în prezent în acest domeniu, după știința mea, doar părintele ieșean Emil Alexandrescu, om cu o vastă arie intelectuală, și el profesor de literatură și limbă română, autorul volumului Introducere în limba și literatura daco-română, Chișinău, Editura Princeps, f.a. (Cartea, însumînd 832 pagini format 17 x 24 cm, mi-a fost dăruită cu autograf de autor la Mînăstirea brâncovenească Sîmbăta de Sus în 2010). Un text în același modern format care reproduce lucrarea din 2007, datorată Editurii Didactice și Pedagogice, există la click aici.

[9] Mă văd obligat să glosez sub această formă, spre a veni în întîmpinarea mirărilor unora: nu cohorta răufăcătorilor, a țiganilor cu cetățenie română, a speculanților și traficanților o consider diaspora, ci milioanele de conaționali obligați, din 1990 încoace, a se dezrădăcina în căutarea unor locuri de muncă mai bine remunerate în statele lumii care n-au avut „fericirea“ de a li se „implementa“ experimental bolșevismul ateist și criminal!

[10] Nici vorbă: destule altele încă; dar nu e cazul de a insista aici. Simetric, mai produc, la fel de pedant, și pentru acest volumaș, o listă de aspecte nedezvoltate în acest eseu: expresii: p. 24, 25, 49, 50 etc.; tablou: pp. 201-202; un fel de rețetar umanistic-beletristic (stil enumerativ) pp. 35-38 (fără discernămînt critic-creștin!), fericirea pp. 126-127, p. 128; „forme fără fond“ 104; preoția: p. 30, 44, pp. 45-48, 194-195 etc.; stil indirect liber: p. 22, 27, 28, 42, 45, pp. 56-57, 74-79 etc. cultura: p. 104, pp. 105-106; Biserica, facultatea și securitatea pp. 45-46, p. 53 etc.