Este demn de remarcat că nu numai în România, dar și în alte țări unde se vorbesc limbi romanice, au apărut voci care contestă originea latină a acestor limbi, precum franceza sau spaniola. Aș cita aici pe Yves Cortez și pe Carme Himénez Huertas. Romanistica este acea parte a lingvisticii comparativ-istorice moderne care se ocupă cu studiul limbilor romanice. Vechea teorie susține că limbile romanice se trag în principiu din latină, deși nu chiar din latina clasică, ci din așa-zisa latină vulgară, adică latina vorbită la Roma și în Peninsula Italică, apoi dusă mai departe și în alte părți ale imperiului, dar această teorie este mult prea veche și nu ia în considerare o serie de date lingvistice. În acest articol ne propunem să aducem în discuție o serie de astfel de date cărora vom încerca să le găsim adevărata semnificație. Trebuie menționat de la început că nimeni nu a definit cu adevărat latina vulgară, cel puțin așa cum se ”reflectă” ea în limbile romanice al căror vocabular este în mare parte deosebit de cel latin, dar destul de asemănător în cadrul limbilor romanice (mai ales în cele de apus), româna reprezentând o excepție în mai multe privințe. În plus, se pot adăuga o mulțime de diferențe de ordin gramatical: dispariția cazurilor la presupusa trecerea de la latină la limbile romanice, structură sintactică diferită, precum și prezența articolului hotărât și nehotărât în limbile romanice, ambele absente cu desăvârșire în latină, la care se poate adăuga simplificarea modalităților de formare a pluralului, precum și dispariția terminațiilor de caz. În principiu, sânt date gramaticale imposibil de explicat printr-o origine latină a limbilor romanice, fie că vorbim de latina clasică sau de cea populară, pe care vom încerca să o identificăm și să o redefinim cu un termen folosit chiar în acele vremuri: acela de lingua romana rustica.
După presupusa simplificare a desinențelor de plural, limbile romanice se grupează în grupul de est: în principiu, româna și italiana (la care putem adăuga și dalmata) care formează pluralul adăugând terminația -i la masculin și -e la feminin; asta în timp ce grupul de vest, adică franceza, provensala, spaniola și portugheza, adaugă un -s pentru plural, atât la masculin, cât și la feminin. De aceea a fost postulată existența a mai multor ramuri ale latinei vulgare, cel puțin două, una în est și alta în vest, dar această anomalie nu a fost niciodată clarificată, nici măcar abordată în mod serios. S-ar putea afirma că în vest a avut loc o schimbare în modalitatea de formare a pluralului după cucerirea acestor regiuni de către romani, dar teoria cade imediat dacă ne gândim la unitatea dintre română și italiană, care nu se poate explica prin niciun fel de latină mai mult sau mai puțin vulgară, ținând cont de faptul că Dacia a fost parțial cucerită mult mai târziu decît toate celelalte provincii. Este evident că răspunsul trebuie căutat în altă parte. Nu este cumva vorba, în fiecare caz, de o unitate pre-romanică? Acesta pare să fie adevărul, din moment ce formarea pluralului în -i se regăsește și în alte limbi indo-europene, cum ar fi limbile slave.
Un alt aspect surprinzător este lipsa genului neutru din toate limbile romanice, cu excepția limbii române. Latina avea trei genuri: masculin, feminin și neutru, iar limbile romanice de vest au numai genul masculin și feminin. Deși româna are trei genuri ca și latina, modul de formare a genului neutru din română diferă de cel latin și, prin urmare, nu se poate spune că genul neutru românesc provine din latină. Ca atare, genul neutru din limba română pare să fie de origine pre-latină. Mule alte limbi indo-europene au trei genuri, similare cu cele din latină.
Toate aceste neconcordanțe încep să capete un alt contur în momentul în care aflăm că limba latină era deja o limbă moartă (ca limbă vorbită) începând cu secolul I î.Ch., dar acest adevăr nu este cunoscut și nici discutat sau măcar menționat în lucrările de lingvistică romanică. Poetul roman Gnaeus Naevius (cca 270- cca 201, î. Ch.) spune următoarele pe propriul epitaf:
”Immortales mortales si foret fas flere
flerent divae Camene Naevium poetam
itaque, postquam est Orchi traditus thesauro
obliti sunt Romani loquier lingua latina”.
”Dacă muritorilor li s-ar îngădui să-i plângă pe muritori
ei vor plânge pe divinul poet Gnaeus Naevius
iar după ce va fi pus în cutia lui Orchus
Romanii vor fi uitat să vorbească latina”. (tr. n.).
Poetul latin Gnaeus Naevius a murit în exil, sinucigîndu-se în nordul Africii, în 201 î. Ch., nu înainte de a-și scrie propriul epitaf, departe de Roma, exprimându-și regretul că romanii nu mai vorbesc realmente limba latină. Se pare că într-adevăr către sfârșitul secolui III î.Ch., limba latină nu mai era vorbită la Roma decât într-o mică măsură, așa cum se exprimă și Gnaeus Naevius, fapt explicabil în ultimă instanță, după cum vom vedea mai în cele ce urmează. Se știe că latina era vorbită doar în Latium, o provincie de mărimea unui județ, reprezentând mai puțin de 5% din întreg teritoriul peninsulei italice. Către sfârșitul secolului V î.Ch., Roma începe să cucerească și să subjuge celelalte popoare din peninsulă. Această perioadă de cucerire a durat peste 200 de ani, până către sfîrșitul sec. III î. Ch. Majoritatea limbilor din Italia erau limbi indo-europene înrudite sau foarte înrudite cu latina; cu o parte dintre ele era reciproc inteligibilă, cu excepția limbii etrusce care era o limbă ne-indo-europeană și grecești care, deși limbă indo-europeană, era totuși destul de diferită de limbile italice. După ce Roma ajunge să controleze toată peninsula, vorbitori ai altor limbi și dialecte italice se stabilesc la Roma cauzând astfel declinul limbii latine ca limbă vorbită.
Ovidiu, la sfârșitul sec. I, î.Ch. în Ars amandi, spune lectorilor săi ”să nu considerați cultivarea inteligenței prin studierea artelor și a celor două limbi ca pe o grijă superfluă”. Fără îndoială: prin cele două limbi, poetul se referea la greacă și la latină. Cu alte cuvinte, Ovidiu ne spune că la Roma, în vremea sa, pe la sfârșitul secolului I î.Ch., latina trebuia învățată ca și artele, deci nu mai era limba maternă a romanilor. Ceva mai târziu, în secolul I d.Ch., în Satiricon, unul din personajele lui Petronius spune: ”să nu credeți că disprețuiesc studiul; am două biblioteci, una în greacă și alta în latină”, pe când Juvenal, în jurul anului 120 d.Ch., în Satirele sale scrie: ”Doamnelor, nu vă simțiți rușinate să ignorați latina?”. Prin urmare, Juvenal nu afirmă că doamnele din înalta societate romană vorbesc prost latinește, ci le reproșează că nu au habar de latină. Acest reproș vine în contextul unei societăți în care bărbații din clasele de sus studiau în școală latina și aveau cunoștințe mai solide de latină, pe când sexul frumos nu cunoștea deloc sau mai deloc latina și astfel nu o mai puteau transmite tinerelor generații. De cele mai multe ori, bărbații cunoșteau în egală măsură și limba greacă, iar unii dintre ei scriau în ambele limbi. Marc Aureliu a scris mai mult în greacă, iar Suetoniu și Apuleius au scris atât în greacă, cât și în latină. Despre o serie dintre acești autori bilingvi, istorici moderni ai literaturii latine spun că limba (latină) în care au scris se depărta din ce în ce mai mult de latina clasică.
Cam în aceeași perioadă, pe la anul 100 d. Ch., într-un studiu al său despre gramatici și oratori, Suetoniu spune următoarele despre unul dintre ei: ”Caecilius Epitora… deschise o școală și … se spune că fu primul care discuta în latină fără să se pregătească” (cf. Y. Cortez, pg. 22). Prin urmare și un celebru profesor (sau orator) roman trebuia să se pregătească atunci când avea de vorbit în latină.
Dacă toate aceste argumente nu sânt suficiente pentru cei care (mai) cred în originea latină a limbilor romanice, adăugăm că același Suetoniu (Cei 12 Cezari) arată că Iulius Caesar organizase la Roma ”diferite spectacole: lupte de gladiatori, precum și spectacole în toate cartierele Romei în cele trei limbi”, cele trei limbi fiind latina, greaca și …. osca. Este un fapt destul de bine cunoscut că după cucerirea teritoriilor locuite de osci, situate în imediata vecinătate de sud a Latiului, mulți dintre aceștia s-au stabilit la Roma. Amintim că oscii și umbrii erau grupurile etno-lingvistice cele mai numeroase din grupul italic. În mod evident, orice persoană confruntată cu astfel de date, se va întreba cum cineva mai poate susține că romanii au răspândit și implementat latina de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră, când în Roma, începând cu secolul I d.Ch, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă. Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Ch. Prin urmare, 300 de ani mai târziu, o mare parte din populația Romei vorbea limba oscă, în timp ce limba latină încetase de mai fi vorbită.
Pe de altă parte, foarte buni cunoscători ai literaturii latine, au arătat că, începând cu secolul II d.Ch., literatura în limbă latină cunoaște un regres ireversibil. Astfel, J.-C. Alexis Pierron (1882) afirmă următoarele: ”După Juvenal poezia dispare; după Pliniu cel Tânăr elocvența; după Tacit istoria.” Despre Aelius Gellius spune: ”este plin de alocuțiuni străine, are adesea mania arhaismelor”, iar despre Apuleius exclamă: ”limba lui Apuleius este compusă din toate limbile sau, dacă doriți, din toate patois de care s-a impregnat în călătoriile sale” (cf. Cortez, 22). Mai aproape de zilele noastre, Jean Barbet (Littérature latine, 1965), un alt istoric al literaturii latine afirmă următoarele despre literatura latină a secolelor I și II ale erei creștine: ”scriitorii au continuat să scrie o limbă clasicizantă, artificială…de obicei, în secolul II citesc și imită, de preferință, autori arhaici, cedând unei tendințe deja foarte pronunțate încă de pe vremea lui Cicero”. Alți istorici ai literaturii latine exprimă și au opinii similare, dar ne vom opri aici.
Cu toate acestea, limba latină a fost folosită ca limbă scrisă pe tot cursul Evului Mediu, mai ales datorită faptului că era folosită ca limbă de cult de către Biserica Catolică. Fapt: în urma Conciliului din Tours, din 813, s-a luat hotărârea ca preoții să folosească ”limba romană rustică (lingua romana rustica) sau limba germanică întrucât toți le pot înțelege cu ușurință”. După cum am văzut, limba romană rustică era doar o lingua franca și era diferită de limbile și dialectele romanice vorbite la acea vreme în diversele provincii ale fostului imperiu roman, dar se pare că autorii textului respectiv nu făceau distincția între acea lingua romana și limbile romanice respective. Limba romană rustică era limba vorbită pe tot cuprinsul Imperiului Roman și a luat naștere în Peninsula Italică, în timpul și după cucerirea peninsulei de către romani; a avut statut de lingua franca pe care mai toți locuitorii peninsulei o puteau înțelege mai mult sau mai puțin, dar nu o vorbeau la ei acasă. De aceea nu trebuie să deducem că vechile limbi italice au dispărut odată cu apariția acestei limbi de comunicare. Ele au continuat să fie vorbite, multă vreme după aceea. Acest lucru a fost posibil tocmai datorită faptului că marea majoritate a limbilor italice erau îndeaproape înrudite – în unele cazuri reciproc inteligibile. Este posibil ca latina să fi avut un rol preponderent în modelarea fonetică a acestor limbi la început, înainte de a dispărea ca limbă vorbită. Când spunem modelare fonetică, ne referim la folosirea unei pronunții similare a unui mare număr de cuvinte care era comun tuturor acestor limbi. Că limbile italice nu au dispărut în totalitate nici azi, stă mărturie faptul că limba italiană de azi are atât de multe dialecte destul de diferite, încât în multe cazuri vorbitorii acestor dialecte nu se pot înțelege între ei. Într-o situație similară se află și spaniola, dar nu și franceza. Este demn de remarcat că dialectele italiene cele mai arhaice seamănă cel mai mult cu româna.
Pentru a înțelege mai bine cele afirmate mai sus, începem prin a arăta că limbile italice se împart în două grupuri mari: cele aparținând dialectelor-Q și cele aparținând dialectelor-P. Toate aceste limbi împărtășesc o bună parte din lexic, precum și un număr de caracteristici fonetice. Diferența majoră între dialectele-Q și dialectele-P este aceea că sunetele labio-velare proto-indo-europene *kʷ, *gʷ au trecut la p, respectiv la b, în dialectele-P, dar au rămas neschimbate în dialectele-Q. În limbile celtice avem o situație identică din acest punct de vedere, unde limbile celtice continentale (din perioada antică) aparțineau dialectelor-P, pe când cele insulare (și probabil și celtiberica), aparțineau dialectelor-Q. În cazul limbilor italice osca și umbrica aparțineau grupului dialectal-P, iar celelalte (inclusiv latina) aparțineau grupului dialectal-Q. De fapt osca și umbrica erau dialecte celtice, venite din nord pe la 1200 î.Ch. și stabilite în peninsulă.
Aici trebuie să precizăm că în lucrări anterioare (Vinereanu, DELR, 2008) am arătat că strămoșii oscilor și ai umbrilor au emigrat din spațiul celtic (sudul Germaniei de azi), fapt confirmat atât de o serie de date lingvistice, cum ar fi trecerea tuturor labio-velarelor la bi-labiale (p, b), dar și de mărturiile unor autori antici precum Eusebius Pamphilius, scriitor latin de origine galică. Cu alte cuvinte oscii și umbrii erau de fapt la origine celți, iar limbile vorbite de ei erau celtice, desprinse din rândul dialectelor celtice continentale, pe la 1200-1300 î.Ch. Indo-europeniști de renume, precum G. Devoto, R.S. Conway, M.S. Beeler și alții au arătat că limbile italice nu s-au format pe teritorul peninsulei italice, ci au venit din diferite zone cu populații vorbind limbi înrudite. Astfel, Devoto spune ”separarea latinilor de osco-umbri nu este un fapt italic, ci un fapt dialectal indo-european, în Italia indo-europenii au venit în două valuri extrem de diferite”, în timp ce Beeler este mult mai explicit:”[n]u cred că vreuna din inovațiile aflate în latină și osco-umbrică este destul de puternică să constituie un argument irefutabil pentru o ”fază italică” concepută ca o comunitate lingvistică separată în timp și spațiu încă din proto-indo-europeană. Mai degrabă aș sugera că pre-latina și pre-osco-umbrica au putut ocupa arii învecinate într-o comunitate indo-europeană apuseană încă unitară”. Într-adevăr, așa cum am arătat în Argument-ul la Dicționarul Etimologic al Limbii Române, a existat, în mod indubitabil o comunitate traco-iliro-celtică, iar italicii nu sânt altceva decât triburi emigrate din spațiul traco-iliro-celtic, la momente istorice diferite, fie din Balcani (siculii), fie de pe cursul superior al Dunării (osco-umbrii), fie de pe cursul mijlociu al Dunării (latino-faliscii). Prin urmare, italicii nu sânt decât un amestec de astfel de emigranți (traco-iliri sau celți), ale căror limbi au evoluat în mod separat de trunchiul comun, păstrând desigur o serie de elemente comune, ceea ce arată că ele sânt înrudite, deși înrudirea lor provine dintr-o perioadă pre-italică. Astfel că ceea ce s-a întâmplat din punct de vedere lingvistic în peninsula italică, rezultat al influenței reciproce a limbilor italice din care a fost generată lingua romana rustica, a avut influență și în celelalte provincii. Mai precis: aceeași lingua romana rustica a reușit să ajute la remodelarea fonetică a limbilor preponderent celtice din Galia și Spania, ceea ce se întâmplase anterior cu osco-umbrica din peninsula italică. Aceste limbi și dialecte locale nu au fost, însă, influențate la fel de mult și la nivel lexical sau gramatical. Numai astfel se explică, o serie de ”inovații” lingvistice (de multe ori comune) din limbile romanice, din secolele IX-X până în zilele noastre.
Cred că cea mai importantă ajustare fonetică a fost revenirea lui p și b (acolo unde proveneau din labio-velarele proto-indo-europene) la qŭ sau gŭ în limbile oscă și umbrică (de fapt două dialecte ale aceleeași limbi), făcând ca aceste limbi să nu mai pară atât de diferite de dialectele-Q (latina și celelalte). Fenomenul s-a repetat prin modelarea fonetică a limbilor și dialectelor celtice vorbite în Galia și Spania, transformându-le dar nu eliminându-le, așa cum s-a crezut până acum. Acesta este un detaliu extrem de important, de care va trebui să se țină cont de acum încolo. În ceea ce privește româna, nici măcar o astfel de modelare fonetică nu a avut loc. În română, mai toate elementele lexicale au aceeași evoluție fonetică, de la proto-indo-europeană la română, fie că sânt de origine traco-dacă, fie că au echivalent în latină, ceea ce dovedește că acele cuvinte care au echivalent în latină, nu sânt realmente de origine latină. Vorbind de labio-velarele proto-indo-europene, nu numai celticele continentale (aici includem și osco-umbrica) le-au transformat în bi-labiale, ci și traco-ilira. Spre deosebire de limbile celtice continentale (devenite limbi romanice), româna a păstrat intacte aceste bi-labiale (provenite din labio-velarele proto-indoeuropene), fapt care dovedește că lingua romana rustica nu a influențat cu nimic traco-daca la nivel fonetic și, în mod logic, nici la nivel gramatical. Singura influență este cea a unor împrumturi lexicale, nu multe la număr (cf. Vinereanu, DELR, 2008).
Putem adăuga că ceea ce s-a întâmplat atunci, cu peste 2000 în urmă în peninsula italică și apoi câteva sute de ani mai târziu, dincolo de Alpi (în Galia și Spania), s-a întâmplat mult mai târziu cu dialectele limbilor moderne, atunci când au început să se impună limbile literare. Nici româna nu a făcut excepție de la aceată regulă. O serie de deosebiri de pronunție au fost aduse la un numitor comun, cum ar fi palatalizarea mai multor consoane din limba română. Astfel, acolo unde f trecuse la h, ca în fier > hier, a fi > a hi, etc. s-a revenit la formele în f. Un fenomen amplu răspândit în graiurile românești (în special în cele din Moldova și Translivania, dar nu numai) a fost palatalizarea labialelor, adică trecerea lui p și b la chi și respectiv ghi, atunci când erau urmate de o vocală palatală (e sau i) ca în bine > ghine, piatră > chiatră, etc. O astfel de pronunție sună neobișnuit, iar simpla ”corectare” a lor face celelalte diferențe de pronunție să pară minore. Aceste fenomene fonetice aproape au dispărut din graiurile românești din România, datorită învățământului obligatoriu și a mass-mediei, dar ele sânt mult mai vizibile în Republica Moldova, unde până nu demult limba oficială a fost limba rusă, iar influența limbii române literare era mult mai mică. Așa vor fi sunat și diferențele de pronunție ale osco-umbrilor pentru urechile vorbitorilor de latină și ale celorlate dialecte-Q din peninsulă, ca și cele ale celților din Galia, frați buni cu osco-umbri.
Lingua romana rustica era încă folosită ca lingua franca în secolul IX, fiind limba Jurămintelor de la Strasburg (versiunea romanică o vom reda mai jos). Este un document bilingv în limba romană rustică și în germana veche (mai precis un dialect germanic vorbit în acea perioadă), mai precis în dialectul franc al vechii germane de sus. În discuția noastră ne interesează doar cel în limba romană rustică. Redăm mai jos textul integral:
Pro Deo amur et pro christian poblo et nostro comun salvament, d’ist di in avant, in quant deus savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meo fradre Karlo et in aiudha et in cadhuna cosa, si om perdreit son fradra salvar dist, in o quid il mi altresi fazet, et ab Ludher nul plaidnunquam prindrai, qui meon vol cist meon fradre Karle in damno sit.
Cercetătorii consideră că acest document este scris în proto-franceză, fiind în același timp, și cel mai vechi document scris într-o limbă romanică. După părerea noastră acest document este scris în lingua romana rustica, aceeași despre care se vorbește și în documentul Conciliului din Tours, iar nu în proto-franceză, cum se crede îndeobște. La o privire mai atentă, în text nu poate fi reperat niciun articol hotărât (sau nehotărât). Când a apărut, prin urmare, articolul hotărât în franceză, dacă nu era prezent în secolul IX? În secolele X-XI ? Așa ceva nu este posibil. De fapt, tot din secolul IX datează și La Cantilène de Sainte Eulalie, un text scris într-o limbă romanică, diferită de limba Jurămintelor de la Strasburg. În limba acestui text poate fi reperat articolul hotărât și alte elemente lexicale sau gramaticale care o identifică ca fiind limba proto-franceză. Textul constă din 29 de versuri și îl redăm în întregime, având în vedere importanța deosebită pe care o are pentru înțelegerea originii limbilor romanice:
Buona pulchela fut Eulalia/Bel auret corps bellezour anima./Voldrent la veintre li do inimi/ Voldrent la faire diavle server/ Elle nont eskoltet les mal coselliers? Quelle do raneiet chi meant sus en ciel./ Ne por or ned argent , ne paramenz./ Por manatce regielne preiement./ Niule cose non la pouret omque pleier./ La pole sempre non amast lo do menestier./ e por [lo]fut p[re]sentede maximien/Chi rex eret a cels dis sour pagiens/ il [] li enortet don’t leinonq[ue] chilet/ Qued elle fuietlo nomxp[ist]iien/ Elle adunet lo nsuon element/ Melz sostendreiet les empedementz/ Quelle p[er]desse sa viriginet/ Por []os suret morte a grand honestet./ enz enl fou la getterent com arde tost./ Elle colpes n[on] auret por []o nos coist. ? A[]czo nos vouldret concreidre li rex pagient./ Ad une spede li nrouerent tolit lo chiefLa domnizelle celle kose n[on] contredist./ Voltlo seule lazsier si rouet krist./ In figure de colombvolat a ciel./ Tuit oram que por[]nos laist venir/ Pa souue clementia. (Traducerea în franceza modernă: Eulalie etait une bonne jeune fille/ Son corps etait beau, son âme plus belle encore/ Les enemis voulurent la vaincre,/ Et lui faire server diable/ [mieux] que soutînt les tortures,/ Quelle ne perdît sa virginité./ Pour cela elle mourrait en grand honneur./ Ils la jetèrent dans le feu pour qu’elle y brûle./ Elle était sans pêché et our cela ne brûla pas./ À cela, le roi païen ne voulut croire./ Avec une épée, il ordonna de lui trancher la tête./ la demoiselle ne contredit pas cele,/ Et acceeptera quitter ce monde, si le Christ l’ordonnait./ Sous le forme d’une colombe, elle monta au ciel./ Tous prion que pour elle daigne prier,/ Que le Christ nous ait en sa pitié, / Après la mort, et qu’à lui il laisse venir/ Par sa clémence.)
Este destul de evident că cele două texte nu sânt scrise în aceeași limbă. Numai cel de-al doilea este scris în franceza veche din secolul al IX-lea. Prin urmare, limbile romanice nu provin nici din latină, dar nici din limba romanică (în care este scris Jurământul de la Strasburg). De aceea putem susține că lingua romana rustica a influențat limbile locale transformându-le mai mult sau mai puțin: mult mai mult în cazul limbii galice și foarte puțin în cazul limbii geto-dace, dar nu stă la baza niciuneia dintre aceste limbi.
Pe de altă parte, texte vechi din Spania, cam din aceeași perioadă, sânt scrise în forme timpurii ale dialectelor hispanice. Cel mai vechi dintre ele este un text scurt în Glosas Emilianses (Glosele mânăstirii Sfantului Emilian) care datează de la jumătatea secolului X (959) și sună astfel:
Con o aiutorio de nuestro dueno Christo, dueno salbatore, qual dueno get ena honore et qual duenno tienetela mandatione con o patrecon o spiritu sancto en os sieculo. Facanos Deus Omnipotes tal serbitio fere ke denante ela sua face gaudioso segamus. Amin. (Traducere în limba engleză: With the help of our Lord Christ, Lord Savior, who is in honor, Lord that has command with the Father, with the Holy Spirit, for ever and ever. God Omnipotent, make us do such a service that before His face joyful we are. Amen.)
Majoritatea cercetărilor consideră că textul prezentat mai sus este scris în dialectul navarro-aragonez din secolul X, ipoteză la care aderăm și noi. Articolul hotărât în acest text este bine definit și seamănă cu cel din dialectul aragonez de azi, din cel galician, precum și cu cel din limba portugheză prin faptul că l inițial a fost elidat. Din exemplele de mai sus, reiese că limbile romanice erau bine definite încă din secolele IX-X, chiar și la nivel dialectal. Atunci ne întrebăm: când s-au format aceste limbi? Dar dialectele lor? Sânt întrebări legitime fundamentale de care atârnă în mod esențial înțelegerea istoriei limbilor romanice. Pe de altă parte, lingua romana rustica era și ea folosită, tot în aceeași perioadă, ca limbă distinctă. Astfel, este legitim să ne întrebăm de ce Jurămintele de la Strasburg folosesc lingua romana și nu limba franceză, ca autorul cantilenei amintite mai sus. Cauza pare să fie aceea că cei doi regi, Carol Pleșuvul și fratele său Ludovic (Lothar), erau vorbitori de limbă germană și nu înțelegeau limba franceză veche, ca de altfel și cei ai mulți din anturajul lor; au recurs astfel la limba romanică, mult mai folosită la acea vreme decât latina clasică, se pare chiar și în scris.
În acest articol, am adus în discuție o serie de argumente (lingvistice și extra-lingvistice) care justifică din plin faptul că latina nu este limba mamă a limbilor romanice, așa cum nici latina clasică – dar nici altfel de latină – nu este. Noțiunea de latină vulgară (populară) nu are nicio acoperire: o astfel de limbă, așa cum a fost și este încă înțeleasă de lingviști nu a existat. A existat, în schimb, lingua romana rustica, o lingua franca unitară, folosită în tot imperiul roman, dar și după prăbușirea acestuia, limbă care a influențat evoluția limbilor romanice de vest, fără, însă, să înlocuiască limbile locale existente. Această limbă nu a fost limba maternă a niciunui grup etnic sau social. Prezența acestei limbi în același context istoric cu proto-franceza, dar și cu proto-spaniola, este o dovadă irefutabilă în acest sens, dovadă care nu mai poate fi ignorată de dragul unor teorii greșite, formulate cu mai multe sute de ani în urmă. Este, prin urmare, necesar ca originea limbilor romanice să fie re-evaluată pe baza unor date extra-lingvistice mai vechi, ignorate (cu bună știință sau din comoditate), precum și o serie de date lingvistice a căror reală semnificație a fost, de asemenea, trecută cu vederea până acum. În acest articol, am prezentat doar câteva date de importanță majoră, fără as intra în detalii. Necesitatea unei evaluări ample a tuturor datelor care ne stau la dispoziție este, credem, evidentă; scopul ? Originea limbilor romanice trebuie să fie abordată corect din punct de vedere lingvistic, nu politic.
Bibliografie selectivă:
Cortez, Yves- Le français ne vient pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007.
Jiménez Huertas, Carme – No venimos del latin, Circulo Rojo, 2013.
Vinereanu, Mihai – Dicționar Etimologic al Limbii Române, Pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Alcor Edimpex, București, 2008.
