CONSIDERAȚII ASUPRA ORIGINII GENULUI FEMININ ÎN PROTO-INDO-EUROPEANĂ

            CÂTEVA CONSECINȚE ALE ACESTEIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Genul nu este o caracteristică lingvistică universală, întrucât multe limbi nu cunosc genul. Acesta se găsește doar în cca 25% din limbile lumii și poate fi, în general, animat/neanimat, masculin/feminin/neutru sau comun/neutru. În primul caz, distincția se bazează pe dihotomia animat/inanimat așa cum era văzută de către multe popoare primitive, sau pe diferența de sex, cel de-al doilea caz. În cel de-al treilea caz, a existat la început distincția masculin/feminin/neutru unde, mai târziu, diferența de masculin/feminin a dispărut, unindu-se într-un singur gen, genul comun. Genul se manifestă și în relația cu alte părți de vorbire, prin acord, cum ar fi: pronumele, adjectivul sau, în unele cazuri, verbul. De exemplu, în limba rusă formele verbale ale timpului trecut se acordă în gen (și număr) cu subiectul iar în limba română e de menționat existența acordului de gen și număr la diateza pasivă. Genul gramatical este întâlnit în majoritatea limbilor indo-europene precum româna, italiana, germana, rusa, dar a dispărut din persană și – în mare parte – și din engleza modernă care are doar câteva rămășițe de gen, moștenite din engleza veche. Pe lângă limbile indo-europene genul se găsește în limbile afro-asiatice (cunoscute și sub denumirea de hamito-semitice), dar și în cele dravidiene, în caucazienele de nord, precum și în limbile australiene. Pe de altă parte, marea majoritate a limbilor globului nu au gen gramatical. Între acestea se numără limbile altaice, uralice, austroneziene, sino-tibetane, precum și majortiatea limbilor amerindiene.

În ceea ce privește limba proto-indo-europeană (PIE), lingviștii consideră  că a avut mai întâi două genuri: genul animat și genul inanimat. Ulterior, s-a simțit nevoia ca substantivele inanimate abstracte (și colective) să fie regrupate  într-o nouă categorie. Mai târziu la acest gen au fost adăugate formele de plural ale animatului colectiv.

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Karl Brugmann (1891) a arătat că sistemul de 3 genuri, bazat pe diferența sexuală este o dezvoltare târzie în proto-indo-europeană care, la origine, distingea între substantive de gen animat sau inanimat, considerând că genului feminin i s-a adăugat vocala *ā (a lung), notat astăzi ca *(e)h2. Se presupune că acest sufix a fost folosit mai întâi la substantivele abstracte derivate din verbe. Este demn de remarcat că în româna de azi substativele derivate din verbe sânt de gen feminin, cum ar fi tăietură din a tăia, cusătură din a coase, cositură din a cosi etc, ca și în alte limbi romanice. Teoria lui Brugmann a fost ulterior confirmată de descoperirea și descifrarea limbii hitite (la începutul secolului XX) și a celorlalte limbi anatoliene. Astfel, s-a putut constata că aceste limbi disting între animat și neanimat, dar nu au vreo urmă de gen bazat pe diferența de sex, ca în alte indo-europene, antice și moderne. Odată cu aceste descoperiri, hititologii s-au situat pe două poziții opuse în această privință: unii susțineau că sistemul cu trei genuri a dispărut de timpuriu din limbile anatoliene, pe când ceilalți susțineau contrariul, anume că hitita a avut dintotdeauna distincția animat/inanimat, iar sistemul bazat pe diferența de sex este o inovație ulterioară a limbii indo-europene așa cum arătase Brugmann. Cum era și firesc, ipoteza lui Brugmann a avut câștig de cauză și, astfel, în ziua de azi, nimeni nu o mai pune la îndoială.

În acest context, trebuie să facem o mică paranteză să arătăm de ce limbile anatoliene sânt deosebite și, în principiu, mai arhaice decât celelalte limbi indo-europene. Concluzia firească este aceea că aceste limbi s-au rupt mai devreme de trunchiul proto-indo-european decât celelalte. De fapt, o serie lingviști consideră că limba proto-anatoliană din care derivă limbile anatoliene trebuie considerată o soră a limbii proto-indo-europene, nu o ramură a sa, ipoteză la care aderă și autorul acestor rânduri. Situația diferenței de gen dintre limile indo-europene și cele anatoliene este un indiciu clar în acest sens. Privind originea indo-europenilor, multă vreme s-a crezut că vatra indo-europenilor a fost undeva în nordul Mării Negre, de unde au invadat Europa în trei valuri succesive, începând cu cca 5500 î. Ch., distrugând civilizația Vechii Europe și asimilând populația ne-indo-europeană de aici. Este binecunoscuta teorie a Marijei Gimbutas la care au aderat marea majoritate a cercetătorilor din a doua jumătate a secolului XX, teorie care azi mai este susținută încă doar de arheologul american David Anthony și alți câțiva. O teorie nouă, a apărut odată cu descoperirile arheologice făcute în a doua jumătate a secloului XX, de către alți arheologi în frunte cu C. Renfrew, care dovedesc că indo-europenii au venit în Europa din Asia Mică, aducând cu ei civilizația neolitică, cu mult mai devreme, adică cu cca 9000 de ani în urmă. Din păcate, arheologii nu cunosc și nu țin cont de datele lingvistice în stabilirea teoriilor lor, iar lingviștii nu sânt prea mult preocupați de racordările în timp dintre lingvistică și arheologie. În acest caz este evident că vechimea limbilor anatoliene se explică mult mai bine dacă luăm în considerare că indo-europenii au venit în Europa din Asia Mică, răspândindu-se mai întâi în Balcani, apoi în regiunea carpato-danubiano-pontică și de aici mai departe. Din păcate, din lipsă de spațiu, nu putem intra în detalii, dar cei interesați de acest subiect pot consulta lucrările noastre anterioare (Vinereanu, 2008 și Vinereanu, 2010).

Revenind la subiectul nostru, trebuie arătat că lingviștii, bazându-se pe descoperirile legate de existența genurilor animat/inanimat în limbile anatoliene, au dedus că la origine în indo-europeană a existat aceeași situație (Matasović (2004), Luraghi (2009b), ș.a., fapt care justifică pe deplin ipoteza lui Brugmann că genul bazat pe diferența de sex este o dezvoltare târzie în proto-indo-europeană.

În proto-indo-europeana timpurie (precum și în proto-anatoliană) diferența de gen animat/inanimat este indicată de absența terminațiilor de nominativ/acuzativ pentru genul neanimat (Meillet, 1921). Prin urmare, în acest stadiu, genul nu era indicat prin terminații de gen, ci era doar un aspect al inflexiunii morfologice. Dar cum a apărut totuși acordul de gen? Unii cercetătorii susțin că a apărut la demonstrative care aveau aceleași terminații de caz când determinau substantive de gen animat, sau fără terminații când determinau substantive de gen neanimat.

În opinia noastră, terminația ā poate fi asociată cu particula deictică –a întâlnită invariabil în limba română la toate pronumele demontrative indiferent de gen sau număr ca în acest-a, acel-a, aceast-a, acești-a, acele-a, etc. La început această particulă a fost atașată substantivelor colective (mass nouns) ale genului inanimat indicând deictic o unitate de sine stătătoare, bine definită ca și în cazul pronumelor demonstrative din limba română. În opinia multor cercetători, unele substantive feminine provin din forme de plural colectiv, cum ar fi, de exemplu, latin. aqua care la origine a fost un plural colectiv (mass-noun) al unui substantiv neanimat. Mai târziu formele de plural definind entități de sex feminin aparținând genului animat au primit același sufix deictic ā ca și în cazul substantivelor inanimate colective. Datorită acestei terminații deictice toate aceste forme de plural au fost percepute ca o clasă aparte în cadrul substantivelor acestei limbi, care apoi au format un gen nou, unde formele nu au mai fost percepute ca forme de plural – adică genul feminin, așa cum îl cunoaștem azi în limbile indo-europene. Cum am arătat mai sus, de la Brugmann încoace se consideră că genul feminin a apărut prin adăugarea lui *ā, deși nu ni se explică de ce a fost ā și nu altceva. Prin urmare, originea acestei terminații feminine pare să fie această particulă deictică de care am vorbit. Pe de altă parte, această particulă a căpătat ulterior diferite funcții gramaticale, cum ar fi cea de terminație de plural neutru – ca în latină și greacă veche – unde terminația de plural neutru este a ca la femininul singular, pe când în română și albaneză aceeași particulă a determinat apariția articolului hotărât în aceste limbi. Această din urmă ipoteză necesită cea mai serioasă atenție.

Cercetătorii susțin că această apropiere dintre substantivele colective provenind din genul inanimat și cele de sex feminin aparținând genului animat se datorează gradului de individualizare scăzut al acestor entități în concepția vorbitorilor acelor vremuri. De aceea, în opinia noastră, la un moment dat s-a simțit nevoia să fie identificate în mod deictic.

Pe de altă parte, Luraghi se situează pe o poziție parțial diferită susținând că, la un moment dat, s-a simțit nevoia ca inanimatul abstract să fie reinterpretat ca un nou gen, anume feminin la care se adaugă formele de animat colectiv, ipoteză cu care, în mod evident, nu sântem de acord. Prin urmare, am reformulat această ipoteză emisă și susținută anterior de diverși cercetători indicând cu mult mai multă precizie originea terminației ā la această categorie de substantive.

Revenind la cele arătate mai sus, prin contopire, aceste două tipuri de substantive colective au fost re-interpretate ca un gen aparte, genul feminin. Celelalte substantive ale genului inanimat au devenit genul neutru, iar în cadrul genului animat substantivele de sex masculin – sau care au fost identificate ca atare – au constituit genul masculin. Această ipoteză se poate aplica destul de bine majorității limbilor indo-europene, dar și limbii române. Să analizăm câteva aspecte din limba română. Din câte putem spune, în limba română nu există entități animate care să fie de gen neutru, spre deosebire de germană care are astfel de forme, precum das Kind ‘copilul’, das Mädchen ‘fata’. Aceste forme de gen neutru pentru entități animate, în acest caz umane, au o altă motivație, aceea că entitățile animate până la vârsta maturității, în unele culturi nu sânt percepute ca aparținând unui anumit sex până la vârsta maturității. Prin urmare, aceste forme din limba germană sânt târzii, întrucât ele ar contrazice atât teoria genurilor animat/inanimat cât și apariția sistemului de 3 genuri în limbile indo-europene. Din acest punct de vedere româna este cu mult mai conservatoare, mai aproape de sistemul originar indo-european. Mergând mai departe, urmărind reversul, în limba română entitățile neanimate sânt în majoritatea lor covârșitoare de genul neutru, un număr mai mic sânt de genul feminin, aceasta fiind în mare parte o consecință a substantivelor colective neanimate, cum am arătat mai sus. În schimb, substantive masculine definind entități inanimate sânt extrem de puține. Sânt câteva excepții, despre care se poate argumenta că, la acea vreme, au putut fi percepute ca entități animate. Aici se poate cita subst. soare care este de gen masculin, dar care în epocile pre-creștine era considerat o divinitate masculină, fiind fratele Lunii. Un altul este subst. ochi, care este parte a corpului, iar prin faptul că are facultatea de a “vedea” a putut fi perceput, tot la acea vreme, ca o entitate animată, întrucât alte părți ale corpului nu beneficiază de acest privilegiu. Alte substative de gen masculin definind entități inanimate sânt cele care au sensuri și forme mutiple, cum ar fi cot, cu două forme de plural care aparțin de două genuri diferite, neutru (cel de bază) și masculin cel derivat. Subst. cap este într-o situație similară. Un altul este subst. munte care, cu mii de ani în urmă, a putut fi considerat animat deoarece reprezenta anumite divinități. În principiu, substantivele masculine cu referenți neanimați sânt foarte puține în limba română.

În concluzie, la început, în proto-indo-europeană, au existat genurile animat și inanimat. Într-o perioadă târzie a existenței sale, în cadrul genului inanimat apare o categorie aparte, aceea a formelor de plural ale cuvintelor definind noțiuni abstracte sau colective care aveau terminația ā, pe care noi o asociem cu terminația deictică –a a pronumelor demonstrative din limba română și care, în proto-indo-europeană, trebuie să fi avut tot caracter deictic. Ulterior, din genul animat se individualizează formele de plural definind entități de sex feminin având, de asemenea, terminația ā, care are aceeași origine deictică. Mai târziu, aceste două categorii de substantive au fost percepute ca un tot unitar și au constituit ulterior un nou gen, genul feminin. Celelalte substantive ale genului neanimat au devenit genul neutru, iar cele de sex masculin ale genului animat au aparținut și aparțin genului masculin. Cercetările cu privire la originea sistemului de 3 genuri în proto-indo-europeană sânt încă la început, ele necesitând cercetări mai ample, cu date din limbile indo-europene cunoscute, antice sau moderne, între care un rol major trebuie să-l joace limba română. Plecînd de la ipoteza emisă de noi în acest articol, cu mobilizarea și eforturile pe care se cuvine să le facă lingvistica românească, limba noastră poate oferi date esențiale la înțelegerea acestui fenomen.

Scurtă bibliografie

1. Brugmann, Karl (1888). Grundiss der vergleicheden Grammatik der indogermanischen Sprachen, Strassburg: Teubner.
2. Brugmann, Karl (1891). Zur Frage der Entstellung des grammatisches Geschlechtes. Beiträge zur Geschichte der Deutsche Sprache und Literatur (PBB), 15, 523-531.
3. Chantraine, Pierre (1979). La formation des noms en grec ancien. Paris. Klincksieck.
4. Luraghi, Silvia (2011). The origin of Indo-European gender system: Typological considerations. in Folia Linguitica, 45:435-464.
5. Matasović, Ranko (2004). Gender in Indo-European. Heidelberg. Winter.
6. Meillet, Antoine (1931). Essai de chronologie des langues indo-européennes. Bulletin de la Societé Linguistique de Paris, 32:1-28.
7. Vinereanu, Mihai (2008). Dicționar etimologic al limbii române, Alcor Edimpex, București.
8. Vinereanu, Mihai (2010). Rădăcini nostratice în limba român/Nostratic Roots in Romanian, Alcor Edimpex, București.