DESPRE NATURA CENTUM A LIMBII TRACO-DACE SAU DE CE LATINA POATE PROVENI DIN PROTO-TRACO-DACĂ
Există de mai multă vreme, dar în special din anii ’90 ai secolului trecut, o dispută între susținătorii originii latine și cei ai originii traco-dace a limbii române. Deși sânt un susținător convins al originii traco-dace a limbii române, nu consider că fac parte din niciunul din cele două grupuri, întrucât ambele greșesc – fiecare în felul său. Latiniștii greșesc în exagerarea contribuției limbii latine la formarea limbii române, iar daciștii greșesc prin faptul că nu cunosc lingvistică. Pe mine m-a preocupat problema originii limbii române încă din anii studenției, preocupările mele materializându-se mult mai târziu, după cercetări îndelungate, în mai multe lucrări și articole între care și două ediții ale Dicționarului Etimologic al Limbii Române (2008, 2024) asta din momentul în care am realizat că raportarea la limba latină în explicarea originii limbii române este o perspectivă limitată, care lasă extrem de multe de întrebări fără răspuns – astfel am decis să studiez fenomenul în cele mai mici detalii. Pe scurt, limba latină este doar o limbă dintr-un grup mai larg de limbi înrudite. Faptul este interesant și merită discutat mai în detaliu, dar scopul acestui articol este altul: acela de a arăta că, în ciuda aparențelor, limba latină se poate trage din proto-traco-dacă.
De la Nicolae Densușianu încoace s-a înrădăcinat ideea că latina își are originea în traco-dacă, mai corect spus în proto-traco-dacă. Cu toate acestea, sânt unii care susțin că așa ceva nu ar fi posibil datorită faptului că limba latină era o limbă centum, pe când limba traco-dacă era una satəm. Raționamentul ar fi corect dacă această ipoteză ar fi adevărată, dar ipoteza nu este corectă întrucât limba traco-dacă nu este o limbă satəm, cum se crede, ci una centum, ca și latina. În lucrările mele am demonstrat acest lucru cu exemple luate din lexicul limbii române care nu au corespondent în latină. Ideea că traco-daca era o limbă satəm apare încă din secolul al XIX-lea, datorită slabelor cunoștințe despre această limbă și a lipsei de interes pentru limba română ca posibilă păstrătoare a unui fond traco-dac.
Mai întâi de toate, ce înseamnă de fapt distincția centum/satəm în lingvistica indo-europeană? Marii indo-europeniști din secolul al XIX-lea au dedus din studiul limbilor indo-europene că acestea se pot împărți în două mari grupuri și anume: grupul centum, situat la vestul arealulul lingvistic indo-european și grupul satəm situat în partea de răsărit a acestui areal. Pentru cei care nu știu care este originea acestor denumiri, reamintesc faptul că ele provin de la numeralul sută (100), în latină, o limbă centum și respectiv în avestică, o limbă satəm, limba maternă a lui Zarathustra.
Din nefericire, în lingvistica românească nu există interes pentru acest subiect. Din câte știu nu s-a scris nimic pe această temă. În plus, sânt aproape sigur că dacă am întreba pe oricare lingvist membru al Academiei Române, nu ar ști să explice acest fenomen lingvistic care este relativ simplu. Aș vrea sincer să greșesc, dar mă tem că am dreptate. Toată povestea pornește de la faptul că limba proto-indo-europeană avea trei consoane velare surde: *k, *kw și *k’ și șase velare sonore. Trei neaspirate: *g, *gw, *g’ și trei aspirate: *gh, *gwh, *g‘h. Dintre acestea ne interesează doar cele palatale, adică k’, g’, g’w, sunete care se pronunță precum chi și respectiv, ghi, cu excepția lui *g’w care era labio-velar, adică cu un suflu aspirat (un ușor h la sfârșit). *K și *g sânt velarele simple, iar *kw este o labio-velară ca în latinescul aqua, în timp ce gw este echivalenta sa sonoră. Aceste două velare au avut o evoluție foarte interesantă în traco-dacă. Detaliile sânt discutate în Argumentul de găsit în DELR.
Revenind, la apariția primelor două dialecte ale limbi indo-europene, sunetele *k‘, gw și *g‘w au devenit africate, apoi siflante în dialectul de est, din care provin limbile indo-ariene, limbile slave, baltice, precum și armeana. Mulți includ aici și albaneza, dar, din observațiile mele, albaneza este mai degrabă centum, decât satəm. Albaneza este puțin ambiguă din acest punct de vedere. Un studiu amănunțit al limbii albaneze în acest sens ar fi de un interes deosebit.
În dialectul proto-indo-european de vest *k’, *g’ și g’w au devenit *k, respectiv la *g. Din grupul centum fac parte limbile italice (în care se include și latina), limbile celtice, cele germanice și greaca. Tot aici trebuie inclusă și limba traco-daco-iliră. Toharica, deși s-a vorbit undeva în vestul Chinei de azi, a fost o limbă centum, pentru că strămoșii toharilor au plecat de undeva din arealul centum, probabil din centrul Europei, după ce prima diviziune centum/satəm avusese loc. Unii includ și hitita la grupul centum, dar de fapt lucrurile sânt ceva mai complicate și nu le vom discuta aici. În cele ce urmează, voi prezenta mai multe familii de cuvinte românești a căror evoluție demonstrează că limba traco-dacă era o limbă centum. Discuții detaliate despre evoluția fonologică a acestora, cititorii le pot găsi în Argument la Dicționarul Etimologc al Limbii Române (capitolul Natura centum a limbii traco-dace).
Din PIE *k’es „a tăia”, cu derivatul nominal *k’estro-m „instrument de tăiat, cuțit” (IEW, 586) derivă termenii custură, cosor, coasă, precum și a cresta. Rom. crai (crăiasă) este considerat tot de origine slavă, adică din vechi slav. kral’ „rege”. Slaviștii consideră că provine din numele propriu german Karl, cu referire la Carol cel Mare, dar rom. crai provine din PIE *k’rei– „a fi în față, a excela” (IEW, 618). O formă similară cu valoare poetică, avem în expresia kreion Agamemnon „craiul (regele) Agamemnon”. Tot la Homer întâlnim doar o singură dată și forma de feminin kreiousa „regină, crăiasă” (Iliada 22, 48: cf. Liddel &Scott, 993), aproape identic cu rom. crăiasă. O altă familie de cuvinte românești, anume colibă, cuib (cuibar), căiță, călțun și probabil șoric provin din PIE *k’el– „a acoperi”, *k’olia, *k’elos „acoperiș, înveliș, ascunziș” (IEW, 553).
Dicționarele etimologice ale limbii române consideră că subst. cuib provine din latinescul neatestat *cubium < cubere „a sta întins”, dat ipoteza nu se susține, întrucât au fost ignorate formele din dialectele sud-dunărene: ar. cul’bu, mgl., istro-rom. cul’b) care invalidează ipoteza în cauză. O a treia familie de cuvinte demonstrează caracterul centum al limbii traco-dace fiind formată din substantivele cârd, ciurdă și cireadă. Toate provin din PIE *k’erdho-, *k’erdha „cârd, turmă” (IEW, 579). Un alt expemplu este rom. cracă (creangă) care provine din PIE *k’ak– „creangă, ramură” cu forma nazalizată *k’ank– id. (IEW, 523). În cazul limbii române (traco-dace) a avut loc epenteza (introducerea) lichidei r probabil pentru a evita omonimia cu cac, cacă. Nu mai puțin interesant este rom. cătană care este considerat de origine maghiară, dar de fapt provine de la un radical indo-european, anume PIE *k’at– „a lupta”, *k’atu-, *k’at(e)ro– „luptă” (IEW, 534), cu cognați în limbile celtice. Prin urmare rom. cătană nu provine din maghiară, fiind un cuvânt de proveniență indo-europeană, fie moștenit din traco-dacă sau împrumut în traco-dacă dintr-un dialect celtic. În acest din urmă caz, subst. cătană nu constituie un exemplu care ar demostra natura centum a limbii traco-dace. În fine, rom. carâmb și carabă provin din PIE *k’olemo-s, *k’olema „vreg, tulpină, trestie” (IEW, 612).
Alte elemente lexicale românești precum a cădea, corn, car, a curge sânt în aceeași situație ca și exemplele discutate mai sus, dar nu intrăm în detalii, întrucât aceste forme au corespondenți în limba latină.
Cu privire la evoluția echivalentei palatale sonore *g’ situația este practic identică, adică aceasta a devenit velara simplă g, păstrându-se ca atare în traco-dacă și română, după cum reiese din exemplele de mai jos. În plus, velara sonoră are în plus și variantele aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea palatală anume g’h.
Formele rom. a grăi, grai, gură și gară „gălăgie” au aceeași origine toate provenind din PIE *g’ar– „a chema a striga” (IEW, 352), cu echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene. Rom. gâscă, respectiv gânsac (gâscan) provin din PIE *g’hans– „gâscă” (IEW, 412). Acestor forme li s-au dat diverse origini, dintre cele mai bizare (cf. DELR). Cognați se găsesc în mai toate grupurile de limbi indo-europene (cf. DELR). Verbul a zgâria provine din PIE *g’her– „a zgâria, a râcâi” (IEW, 441) cu cognați doar în greacă și lituaniană. În sfârșit formele gard, grădină, gardin (gardină) provin din PIE *g’her-, *g’herdh– „a împrejmui”, cu forma nominală g’horto–s „loc îngrădit” (IEW, 442). Rom. gard are un cognat apropiat în limba albaneză ; alb. garth id., ceea ce arată că acest termen din limba albaneză indică, de asemenea, că albaneza este o limbă centum. Sigur că o analiză mai detaliată a mai multor cuvinte din limba albaneză s-ar impune în acest context, întrucât nu știu să se fi ocupat cineva sistematic de acest aspect al limbii albaneze. În acest articol am selectat doar un număr restrâns, dar suficient de mare de cuvinte românești de origine traco-dacă din limba română, pentru a demonstra ipoteza în cauză. Menționăm că în realitate există un număr mult mai mare de astfel de cuvinte în limba română. O versiune în limba engleză ceva mai mare a fost publicată pe academia.edu. Articolul a avut o audiență destul de largă. A fost citit și de marele lingvist american A. Bomhard care a rămas convins de cele afirmate de mine în acel articol. În acest fel, mulți lingviști din lumea întreagă pot înțelege adevărata natură a limbii traco-daco-ilire, despre care nu se știa mai nimic până acum. În schimb, în România aceste informații de mare impact pentru alții, trec neobservate.
Prin urmare, este evident că limba traco-dacă era o limbă centum și nu una satəm, fapt care invalidează ipoteza că latina nu ar putea proveni din proto-traco-iliră. Am arătat cu diverse ocazii că limbile italice sânt un conglomerat de limbi provenite atât din spațiul celtic, dar mai ales din cel traco-iliric, cum este și cazul limbii latine.
Notă bibliografică
IEW – Walde, Alois, Pokorny Julius, Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, Bern, München, 1959.