Despre scrierea limbii române cu alfabet latin

(peste 150 de ani de la adoptarea lui oficială)

Conferenţiar universitar Dumitru Draica

Universitatea Oradea

Scrierea limbii române s-a practicat cu două tipuri de alfabete, chirilic şi latin, în aceste două tipuri de alfabet s-au păstrat şi cele mai vechi texte româneşti cunoscute până azi. Cercetătorii români au susţinut că s-a scris în limba română, cu alfabet slavon, înainte de anul 1521, de când datează Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung…, primul text în limba română, păstrat, scris cu alfabet chirilic, deşi s-a afirmat, de către unii specialişti, că s-a scris în limba română cu slove chirilice chiar şi în secolul al XV-lea. Timp de peste trei secole, românii au fost obligaţi să folosească, în scrierea limbii lor naţionale, mai întâi, alfabetul slavon sau chirilic, din cauza faptului că limba oficială folosită în biserica ortodoxă română, în administraţia de stat şi în primele şcoli care funcţionau pe lângă biserici şi mănăstiri era slavona.

Alfabetul chirilic a fost folosit, în mod regulat, în redactarea textelor româneşti, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (anul 1860 reprezintă data înlocuirii alfabetului chirilic, cu cel latin, de când s-a vorbit despre introducerea alfabetului latin în scrierea limbii române, în mod oficial, chiar dacă în unele documente private şi în texte bisericeşti s-a folosit alfabetul chirilic şi după această dată).

Textele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea păstrau ortografia traducerilor rotacizante, care se transmisese prin tipăriturile lui Coresi şi prin textele lui Dosoftei. Au continuat să apară diverse lucrări care propuneau simplificarea scrierii româneşti, dar în tipăriturile bisericeşti şi în unele manuscrise tradiţia va rămâne normă, până ce alfabetul latin îl va înlocui pe cel chirilic.

Adepţii scrierii chirilice considerau că aceasta oferea mai multe soluţii, care erau în acelaşi timp şi mult mai potrivite, decât cele pe care le propuneau susţinătorii alfabetului cu litere latineşti, alfabetul chirilic fiind considerat, totodată, ca având o tradiţie de peste trei secole. Simplificarea scrierii limbii române cu litere chirilice, urmând îndeaproape pronunţarea şi introducerea unor reguli grafice se subordonau ideii de unificare a limbii noastre, în varianta ei scrisă, într-o primă etapă.

La început, în primele texte scrise cu alfabet chirilic, acesta număra 43 de slove, ceea ce a dus la numeroase inadvertenţe în notarea unor foneme, folosindu-se pentru scrierea acestora câte două, trei sau chiar patru litere.

Alfabetul chirilic avea să fie redus, mai întâi, de traducătorii Bibliei de la Bucureşti, 1688, reducând semnele grafice la 40, apoi Ienăchiţă Văcărescu, în gramatica lui, Observaţii sau băgări-dă-samă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii româneşti, din 1787, de la 43 la 33 de litere, iar Ion Heliade Rădulescu, în 1828, în Gramatica românească, tipărită la Sibiu, ajunge la 28 de semne, primele publicaţii româneşti fiind tipărite cu litere chirilice, iar unele dintre aceste publicaţii, din Ţara Românească sau Moldova, au introdus caractere latine în titluri sau subtitluri.

Preocupările pentru scrierea cu alfabet chirilic au continuat în secolul al XVIII-lea (Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, în Gramatica rumânească, 1757, (considerată prima gramatică completă a limbii române, rămasă, din păcate, în manuscris), pornind de la ideea că limba română, numită de el, slavo-română, nu putea fi scrisă cu alfabet latin, încerca să propună un sistem de norme care să reglementeze o scriere unitară a limbii noastre.

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, scrierea cu litere chirilice a avut o veche tradiţie în viaţa administrativă de stat şi în cea religioasă ortodoxă a poporului român, când biserica, în special, şi-a menţinea locul principal între instituţiile statului, din acea vreme, exercitându-şi rolul de element coagulant în lupta pentru drepturile naţionale ale tuturor românilor, din toate provinciile româneşti.

Şi la începutul secolului al XIX-lea continuă aceste preocupări, dar ele vor ceda locul încercărilor şi eforturilor pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu o scriere bazată pe alfabetul latin, însă, chiar şi adepţii scrierii cu litere latineşti erau conştienţi că înlocuirea slovelor chirilice nu se va putea realiza dintr-o dată.

Astfel, în anul 1829, slavistul Bartolomeu Kopitar, într-o recenzie făcută dicţionarului alcătuit de Ioan Bobb şi Lexiconului de la Buda, era şi el adeptul scrierii cu slove chirilice sau, cel puţin, pentru o combinare cu literele latineşti, întrucât, considera el, alfabetul latin nu ar fi avut semne destule pentru toate sunetele limbii române. Începeau, astfel, eforturile pentru introducerea alfabetului latin, deloc uşoare, şi care vor avea sorţi de izbândă, abia la jumătatea secolului al XIX-lea. Tipografiile din Cluj, Blaj, Braşov, Sibiu încercaseră şi ele să folosească, tot mai mult, literele latine, încă din secolul al XVIII-lea – treptat numărul acestor lucrări a crescut, fapt ce ne arată interesul crescut al multor oameni de cultură, pentru ortografia românească. Alfabetul latin a parcurs un drum anevoios, mai întâi, unor slove chirilice li s-au dat forme asemănătoare cu cele latine, apoi au fost introduse litere latine printre slovele chirilice, ceea ce a dus la un alfabet mixt, acţiunea a fost începută de Ion Heliade Rădulescu, în Ţara Românească, de Gheorghe Asachi, în Moldova şi de George Bariţ, în Transilvania.

Introducerea alfabetului latin a devenit o preocupare constantă a cărturarilor români, fiind vorba, în viziunea lor, de un act de demnitate naţională. Un rol hotărâtor în această direcţie l-au avut cărturarii din cele trei provincii istorice, Ţara Românească, Moldova, Transilvania, pe care i-au urmat şi alţi învăţaţi români, din celelalte provincii, din Banat, Crişana, Maramureş, Basarabia, Bucovina şi Dobrogea. Pentru toţi aceştia, introducerea alfabetului latin însemna mândrie naţională şi legitimitatea originii romane a poporului român, continuitatea şi unitatea limbii române, pe întreg teritoriul unde se vorbea româneşte, a fost un act care a însemnat, în acelaşi timp, punerea de acord a fondului latin al limbii noastre cu forma de scriere, alfabetul latin.

Problema demonstrării originii latine a limbii române şi a romanităţii poporului român devenise deosebit de importantă, pentru întreaga intelectualitate românească, mai întâi cronicarii moldoveni şi munteni, începând cu Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi continuând cu istoricii Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino au susţinut, în scrierile lor, originea romană a poporului român şi caracterul latin al limbii române, apoi reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior vor completa aceste idei cu argumente de ordin istoric şi lingvistic, lor revenindu-le meritul de a fi propus înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, în scrierea limbii române.

Între obiectivele filologice ale Şcolii Ardelene figurau lupta pentru ortografia limbii române cu litere latine şi alcătuirea de lucrări normative, în domeniul gramaticii şi al lexicului.

Toate aceste demersuri urmăreau să asigure limbii române o sintaxă clară şi precisă şi un lexic bogat şi variat, în urma împrumuturilor din limbile romanice, franceză şi italiană, mai ales. Ortografia trebuia să cuprindă reguli de scriere corectă a limbii române, ea era considerată de cărturarii ardeleni cel mai simplu mijloc de a demonstra, în primul rând, originea latină a limbii noastre.

La Viena, în 1770, exista o tipografie pentru ortodocşii din Imperiu, printre ei numărându-se şi românii transilvăneni. Aici, în tipografia lui Kurzbock, apărea, în 1779, Carte de rogacioni pentru evlavia homului chreştin (aici sunt formulate primele reguli ortografice pentru scrierea limbii române cu litere latine), 1779, de Samuil Micu şi Elementa linguae daco-romanae sive valachicae composita Samuele Klein de Szad, 1780, revăzută, completată şi redactată în formă finală pentru tipar, de Gheorghe Şincai, profesor la Blaj şi conducător al şcolilor din Transilvania. Prin cele două lucrări ale lor, lingvistice şi istorice, reprezentanţii Şcolii Ardelene au argumentat necesitatea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin.

Carte de rogacioni…, ediţia îngrijită de Samuil Micu, considerat primul autor român al unei cărţi tipărite cu alfabet latin, este prima lucrare tipărită în limba română cu alfabet latin, prin care autorul ei demonstrează că acest alfabet este mai potrivit scrierii limbii române, decât cel slavon. La sfârşitul lucrării sale, învăţatul transilvănean includea o serie de idei ortografice şi gramaticale, deschizând astfel drumul reformei ortografice, iniţiate de filologii Şcolii Ardelene.

Cea de-a doua lucrare, Elemente de limbă daco-romanică sau valahică, este o lucrare de gramatică, în care Samuil Micu şi Gheorghe Şincai îşi expuneau principiile viitoarei reforme ortografice, lucrarea celor doi impunându-se în cultura românească ca un prim cod de reguli lingvistice latinizante. Scrisă în latină, ea a reprezentat un moment important în acţiunea de afirmare a individualităţii naţionale a poporului român.

Dacă Petru Maior motiva înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, având în vedere originea poporului român, austriacul Kopitar considera injustă o asemenea reformă, întrucât numai alfabetul chirilic putea să redea toate sunetele specifice graiului nostru naţional. Scrierea limbii române cu litere latine se va impune ca argument general al latinităţii şi al afirmării individualităţii pentru toţi românii. Grafia cu litere latine, în opinia reprezentanţilor Şcolii Ardelene, trebuia să fie etimologică, neapărat, urmând să redea imaginea grafică a cuvintelor latineşti originare.

La noi, procesul înlocuirii scrierii chirilice cu alfabet latin a întârziat şi din cauza lipsei unor tipografii care să editeze cărţi cu litere latine, chiar dacă asemenea tipografii au funcţionat sporadic, în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Până în anul 1779, când apărea o primă lucrare a Şcolii Ardelene, în domeniul ortografiei limbii române cu caractere latine, istoria limbii noastre literare notase şi alte texte scrise cu litere latineşti.

Mult timp, rugăciunea Tatăl nostru, realizată de boierul Luca Stroici, în Moldova, la 1593 şi descoperită de Bogdan Petriceicu Hașdeu, a fost considerată primul text românesc scris cu litere latine.

Însă, cercetătorii au descoperit un alt text, datat, se pare, 1573, cu 20 de ani mai devreme, Cartea de cântece (Fragmentul Todorescu), text tradus după un original maghiar şi tipărit, probabil, la Cluj, cu litere latine şi cu ortografie maghiară. Grafiile etimologice din textul de la 1573 s-au păstrat şi în copiile făcute după acest text şi în alte lucrări scrise în Transilvania şi în Banat, cu litere latine şi cu ortografie maghiară.

În secolul al XVII-lea, avea să crească, semnificativ, numărul lucrărilor de acest fel, chiar dacă alfabetul latin era utilizat sporadic în redactarea textelor româneşti. Cele mai cunoscute lucrări româneşti, din acest secol, scrise cu litere latineşti şi cu ortografie maghiară, sunt:

Psalmii, lui Mihail Halici, 1640; Cartea de cântece, a lui Gergely Sandor de la Haţeg, 1642; Catehismul, lui Stefan Fogarasi, 1648, cărora li se adaugă alte două lucrări lexicografice: Dictionarium valachico-latinum (Anonymus Caransebesiensis) şi Dicţionarul latin-român-maghiar (Lexicon Marsilianum, după numele posesorului său), şi o a treia lucrare lexicografică, din a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea, Lexicon compendiarium latino-valachicum, alcătuit de un român din zona Bihorului, după un dicţionar latin-maghiar, al lui Pariz-Papai.

Trecerea treptată la alfabetul latin a fost benefică în multe privinţe, cel mai important fiind faptul că au fost evitate tensiunile, mai ales în planul cultural, acelaşi proces, însă, favorizând lipsa de unitate în scrierea limbii române. Greutăţile în aplicarea alfabetului latin se întâlneau, mai ales, în şcoală, unde profesorii şi învăţătorii erau obişnuiţi cu buchile slavone.

De aici şi necesitatea înfiinţării unei societăţi academice, care să stabilească regulile scrierii limbii române cu alfabet latin. Primele norme ortografice, aprobate în 1867, de către Societatea Academică Română, se întemeiau pe principiul etimologic.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene au înţeles că nu erau create toate condiţiile pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin şi, de aceea, s-au văzut nevoiţi să facă unele concesii scrierii chirilice, deşi nu o considerau deloc potrivită pentru limba română, considerând-o „adevărată pecingine”. Aceasta este şi explicaţia faptului că ei, deşi susţineau scrierea româno-latină, şi-au scris cele mai multe opere tot cu slove chirilice.

Deschiderea şcolilor în limba română, la Bucureşti şi la Iaşi, înfiinţarea de ziare şi reviste în limba română, organizarea primelor reprezentaţii de teatru în limba naţională au grăbit procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin.

În titlurile sau în subtitlurile unor ziare şi reviste, cum ar fi: Gazeta Teatrului naţional, Bucureşti, 1836, Curier de ambe sexele, Bucureşti, 1837, Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Braşov, 1838, Dacia literară, Iaşi, 1840, apar tot mai frecvent literele latine, iar Timotei Cipariu, la Blaj, în 1847, tipăreşte cu litere latine întregul său ziar, Organul luminării.

În deceniile de la mijlocul veacului al XIX-lea, când circulaţia cărţilor româneşti, între Transilvania, Banat, Ţara Românească şi Moldova, era îngreunată şi redusă, în acel alfabet de tranziţie, numit şi „mixt” sau „civil”, apăreau în 1848 diverse protocoale ale şedinţelor politice ale românilor.

În paralel cu utilizarea alfabetului de tranziţie, se făceau încercări de publicare a unor lucrări, scrise cu litere latine, în întregime. Astfel, în Moldova, în 1838, apărea, cu o introducere scrisă de Mihail Kogălniceanu, un Catihisis, alcătuit de protosingelul Neofit Scriban şi tipărit sub îngrijirea lui Gheorghe Câmpeanu.

Cel mai mare număr de lucrări, tipărite în întregime cu litere latine, s-a înregistrat în Transilvania, unde, începând cu anul 1835, în tipografia de la Blaj, al cărei director era Timotei Cipariu, se foloseau pentru scrierea diverselor lucrări numai literele latine; aici, în 1847, s-a tipărit prima publicaţie transilvăneană, în totalitate cu litere latine, Organul luminării. Intensificarea activităţii de tipărire a cărţilor şi revistelor cu alfabet latin a dus la apariţia unui mare număr de sisteme ortografice care reprezentau, în esenţă, variante ale câte unui sistem alcătuit de către primii noştri ortografişti.

S-a creat, în acest mod, un amestec de norme ortografice în lucrările tipărite, şi de sisteme alfabetice. Sistemele ortografice care şi-au pus amprenta pe întreaga activitate editorială de la noi, între 1840-1881, au aparţinut lui Timotei Cipariu, Aron Pumnul şi Titu Maiorescu. Căutarea formei optime a scrierii limbii române reprezenta nu numai obiectul unei dispute la care participau, cu însufleţire, Timotei Cipariu, Ion Heliade Rădulescu, Titu Maiorescu…, ci şi al preocupărilor altor cărturari români, din toate provinciile, care intuiau importanţa scrierii limbii române cu litere latine, pentru dezvoltarea ulterioară a culturii noastre naţionale.

Astfel, Gramatica românească, a lui Timotei Cipariu, din 1854, era realizată cu dorinţa de a pune capăt „capriţelor ortografice din literatura ardeleană”.¹

Şi Revoluţiile de la 1848, din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, ca şi Unirea, de la 1859, au pregătit terenul înlocuirii oficiale a alfabetului chirilic cu cel latin. De-acum încep discuţiile neîntrerupte în legătură cu sistemul care trebuie preferat: cel etimologic sau cel fonetic, acum se declanşează bine-cunoscuta luptă între etimologism şi fonetism. Diversele reglementări oficiale ale ortografiei noastre au mers spre progresul treptat al principiului fonetic, reducându-se, pe parcurs, câte ceva din etimologismul iniţial. Trecerea de la etimologismul dominant, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, spre fonetismul de astăzi, a reprezentat unul dintre capitolele cele mai interesante în istoria zbuciumată a ortografiei româneşti.

În 1858 şi 1859 au decis Eforiile Şcolilor din Muntenia şi Moldova introducerea generală, în şcoală, a alfabetului latin. În Muntenia, în anul 1860, la 8 februarie, Ion Ghica a publicat, în Monitorul oficial, ordinul prin care alfabetul latin era introdus în administraţie şi în învăţământ, din 1860 şi în Transilvania a devenit oficial şi general sistemul ortografic acceptat de Comisia filologică de la Sibiu, iar în 1862, în Moldova, a fost introdus alfabetul latin printr-un ordin dat de V. A. Urechia, ministru al Instrucţiunii. Astfel, după Unirea din 1859, a fost introdus alfabetul latin, ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile româneşti. Trecerea spre alfabetul latin s-a făcut, aşadar, treptat în tipografii, procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin nu a fost unul uşor, lipsit de dispute, adesea, aprige, adoptarea scrierii cu alfabet latin a limbii române a însemnat depăşirea unor mari obstacole.

 

Bibliografie

I.H.Bârleanu, Din istoria ortografiei cu litere latine, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, Chişinău, 1996, nr. 4, pg. 117-118

Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Gramatica românească. 1757, Studiu introductiv şi glosar de N.A.Ursu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969

Dumitru Draica, Contribuţii la istoria ortografiei româneşti, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010

Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2002

I.Lungu, Şcoala Ardeleană. Mişcare culturală naţională iluministă, Bucureşti, Editura Viitorul românesc, 1995

Fl. Şuteu, Lipsuri în ortografia românească cu litere latine, în „Studii de limbă literară şi filologie”, Bucureşti, 1972, nr. 2, pg. 67-75

¹Gazeta Transilvaniei, XVII, 1854, p. 184