Limba greacă veche este una dintre cele mai cunoscute limbi indo-europene antice, alături de sanskrită și de latină, fiind mai veche decât latina și mai puțin antică decât sanskrita. Aceste trei limbi au jucat un rol major în studiile de indo-europenistică.
Ceea ce este mai puțin cunoscut este faptul că limba greacă are un număr imens (de ordinul miilor) de cuvinte din limba de substrat a cărei origine a fost dezbătută mult de-a lungul timpului. Autorii greci antici susțin că înainte de venirea lor în sudul peninsulei balcanice, aici trăiau pelasgii.
Mai mulți cercetători ai secolului XX consideră că pelasgii erau indo-europeni judecând după toponimele și hidronimele pre-grecești zonă. Mai nou, de pe la începutul sec. XXI, au apărut cercetători care contestă originea indo-europeană a poporului băștinaș din zonă. Unul dintre aceștia este Robert Beekes, lingvist olandez de prestigiu, care a publicat în 2010 un dicționar etimologic al limbii grecești (Etymological Dictionary of Greek, de aici EDL), în două volume cuprinzând cca 7500 de cuvinte-titlu, dintre care câteva mii provin din substratul pre-grecesc. Furnée (cf. Beekes) arată că există în limba greacă cca 4400 de cuvinte de substrat. Considerăm că între ele există anumite cuvinte care aparțin aceleiași familii de cuvinte ceea ce ar putea reduce acest număr la cel puțin 2500-3000 de cuvinte de substrat, adică cca 40% din lexicul grecesc. O statistică pertinentă nu există însă. În principiu, Beekes susține, bazându-se doar pe lucrarea lui Edvard Furnée (Die wichtigsten konsonantischen Erscheinungen des Vorgriechischen, 1972, teză de doctorat) că limba pre-greacă nu era o limbă indo-europeană, în ciuda altor opinii a numeroși alți cercetători pe care Beekes le respinge din principiu. Lucrarea lui Furnée a fost criticată la vremea respectivă. Nici eu nu sânt de acord cu această teorie, din moment ce un număr mare de cuvinte aparținând substratului grecesc au corespondenți în limba română contemporană, fiind cuvinte de origine indo-europeană, fapt ignorat de Beekes. Acestuia nu-i putem reproșa că nu cunoaște limba română, dar nu putem accepta că ignoră faptul că ele sânt de origine indo-europeană.
Proto-grecii au ajuns în Grecia de azi pe sfârșitul mileniului III sau începutul mileniului II, î.Ch., prin urmare, aproximativ acum 4000 de ani, unde au găsit pe pelasgi, așa cum arată majoritatea scriitorilor antici, inclusiv Herodot.
Pelasgii sânt, de fapt, strămoșii traco-ilirilor din antichitatea clasică.
Ultimele teorii legate de originea indo-europenilor arată că aceștia au ajuns în peninsula balcanică din Asia Mică, pe la 7000 î. Ch. Colin Renfrew (1988) arată că în această perioadă o populație neolitică ajunge în Balcani și de aici se răspândește în toată Europa, apoi în Orient până în India. Prin urmare, strămoșii grecilor au trecut din nordul Mării Negre prin Caucaz, apoi în Asia Mică spre vest trecând în peninsula Balcanică, unde i-au găsit pe pelasgi, urmașii primilor indo-europeni, ajunși în Balcani. Prin urmare, grecii au venit aici, cu cca 5000 de ani în urma primilor indo-europeni, din care se trăgeau și strămoșii lor de fapt, ei reîntorcându-se în această regiune, după un periplu de cca 5000 de ani.
Această ipoteză este demonstrată, în primul rând, de faptul că lingviștii au constatat existența unui grup lingvistic greco-armean. Ipoteza greco-armeană indică originea comună a celor două limbi și a fost emisă pentru prima oară în 1924, de către lingvistul danez Holgar Pedersen, lingvist care susține că grupul greco-armean a fost un grup indo-european apropiat de cel indo-arian. După unii cercetători, armeana ar ocupa un loc de mijloc, având caracteristici comune atât cu greaca, cât și cu limbile indo-ariene (limbi satem). Tot în aceeași perioadă, lingvistul francez Antoine Meillet, arată că proto-armeana și proto-greaca erau două dialecte indo-europene apropiate. Mult mai încoace, cunoscutul indo-europenist american Eric Hamp (1976) este de aceeași opinie spunând că “trebuie să vorbim despre eleno-armeană”, adică despre o origine comună a celor două limbi.
Prin urmare, de aproape un secol, lingivștii vorbesc de o origine comună a limbilor greacă și armeană, cândva în mileniul III, î. Ch. Unii dintre ei pun acest grup undeva în vecinătatea grupului indo-arian, din moment ce, după cum am spus, armeana are elemente comune atât cu limbile indo-ariene, dar și cu greaca. După mine, putem vorbi de un grup greco-armean, în mileniul III, iar după separare armeana a suferit influențe satem de la limbile iraniene din zonă, ceea ce îi dă o notă satem limbii armene. Acest raționament este singurul corect, întrucât diviziunea centum/satem avusese loc cu mult timp înainte.
Concluzia care se desprinde de aici este că după ce proto-grecii s-au despărțit de proto-armeni, au migrat spre vest trecând în peninsula balcanică pe la începutul mileniului II, î.Ch. unde au găsit pe vechii pelasgi și unde au început luptele între ei; grecii au distrus civilizația minoică spre jumătatea mileniului II, precum și Troia, prin sec. XIII î. Ch., încercând astfel să-și impună hegemonia în zonă.
În altă ordine de idei, pe lângă aceste argumente istorice, arheologice și lingvistice, adăugăm că studiile de paleogenetică făcute la Hamburg (Germania) de către Alexander Rodewald și Georgeta Cardoș, publicate în lucrarea lor Genomul uman, arată că românii, dar și popoarele vecine, precum grecii și celelalte popoare din Balcani, inclusiv turcii, dar și ungurii sânt din punct de vedere genetic, urmașii populației care trăia acum cca 5000 mii de ani pe teritoriul României de astăzi (și în regiunile adiacente), fiind vorba de o populație mai veche cu cca 1000 de ani până la venirea grecilor în zonă. Trebuie să menționăm că paleo-genetica este o știință cât se poate de exactă, știință care a luat un mare avânt în ultimele decenii.
Beekes își bazează ‘argumentația’ sa pe teoria laringalelor, teorie care susține că limba proto-indo-europeană avea un număr de 3-4 laringale. El își fundamentează argumentația pe faptul că elementele lexicale de substrat din limba greacă nu au avut laringale. Teoria laringalelor a apărut în urmă cu cca 30 de ani, pentru a explica anumite fenomene fonetice din limbile indo-europene fiice, deși acestea nu au păstrat nimic sau aproape nimic din aceste laringale. Majoritatea lingviștilor consideră că au existat 3 laringale (notate h1, h2, h3). Natura fonetică acestor laringale nu este tocmai precisă, dar, așa cum arată denumirea lor, ele se articulează în zona laringelui (sau faringelui), fiind situate lângă o vocală (e), în fața ei sau după aceasta, în limba proto-indo-europeană. Ele erau într-o anumită măsură similare cu sunetul h. În funcție de laringala respectivă, vocala în cauză a rămas neschimbată (h1), a devenit a (h2) sau a devenit o (h3). În baza unui număr foarte mic de exemple (2-3), Beekes încearcă să demonstreze că limba de substrat pre-greacă nu avea laringale, trecând cu vederea, în mod inexplicabil, că limba nu putea fi limba proto-indo-europeană însăși, ci una din limbile sale fiice, în acest caz, limba pelasgă. Menționăm că marea majoritate a limbilor indo-europene nu au păstrat laringalele din proto-indo-europene (doar sporadic și cu foarte mici excepții). Ele s-au păstrat doar în limbile anatoliene. Ultimele teorii arată că limbile anatoliene nu sânt tocmai limbi indo-europene, în sensul că proto-anatoliana era o soră a limbii proto-indo-europene, iar nu o fiică a acesteia din urmă. Acest lucru se explică nu numai lingvistic, ci și prin faptul că vorbitorii limbii proto-anatoliene au rămas în Anatolia, în timp ce proto-indo-europenii au trecut în Balcani, în jur de 7000 î.Ch., așa cum am menționat deja.
Să revenim, după acest periplu introductiv, la problema originii substratului limbii grecești. Beekes respinge ipoteza că limba pre-greacă ar fi fost pelasga, o limbă (dialect pelasgic) indo-europeană, fără să aducă nici cel mai mic argument. Julius Pokorny derivă etnonimul pelasgoi din *pelag–skoi < PIE *pelag– ‘plat, întins’ (locuitori de câmpie) cu referire la ”locuitorii din Tessalia”, care este o zonă de câmpie. Dacă denumirea de pelasg provine din greacă sau pelasgă este un lucru greu de determinat. Menționăm că Ahile și mirmidonii săi locuiau în Tessalia în vremea războiului Troiei. În sec. IV-V î. Ch. și chiar mai încoace, pelasgii mai sânt menționați în anumite părți din Grecia continentală și în unele insule vorbind o limbă pe care grecii nu o înțelegeau, fapt menționat și de Herodot.
Pe de altă parte, lingvistul bulgar Vladimir Georgiev arată că pelasga era limbă indo-europeană similară cu traca și cu frigiana. Grecii îi numeau barbari, la fel cum îi numeau și pe traci, pe iliri sau pe frigieni. Printre cuvintele pelasge menționate de Georgiev, amintim adj. balios ‘alb’ < PIE *bhel– ‘alb. strălucitor’ (IEW, 118), cuvânt prin excelență indo-european, cu foarte mulți cognați în mai multe limbi indo-europene (Balios fiind și numele calului lui Ahile). Cuvântul balan ‘animal, cal cu capul alb’ este menționat de Procopius din Cesarea ca fiind un cuvânt barbar (tracic), comparându-l cu gr. φαλιός, cu același sens și cu aceeași origine. Observăm că în pelasgă, la fel ca și în română, PIE *bh > b, iar în greacă PIE *bh > f. Menționăm că Beekes analizează gr. βαλιός ‘cu pete (despre cai)’ care este același cu forma pelasgă și cu cea rom. băl, bălan, etc. Cu toate acestea, Beekes nu vede aceste detalii, considerându-l cu origine necunoscută, deși originea indo-europeană a acestui cuvânt este mai mult decât evidentă (vezi bălan, DELR).
Un alt cuvânt pelasg cu origine indo-europeană certă, menționat de Georgiev, este gaia, ga ‘pământ, ținut’, cu echivalente în limba greacă γαϊα, γή (dor. γα) ‘sol, pământ’. Despre prima formă, Beekes spune că este cu etimologie necunoscută (EDL, 255), iar despre a doua spune că provine din substratul pre-grecesc. În ambele cazuri este evident că formele sânt de origine indo-europeană și provin din PIE *g‘hđ–em, g‘hđ–om ‘pământ’; cf. gr. χδών ‘sol, pământ’, av. zā ‘id’, frig. ζεμελω ‘pământul mamă’, alb. dhe ‘sol, pământ’, v.sl. zemlja ‘id’, precum și altele. De la acest radical provine și etnonimul get (top. Getia), cu sensul de ‘oamenii locului’.
Din exemplele de mai sus se poate observa că forma greacă moștenită este χδών, pe când γαϊα, γή sânt împrumturi din limba indo-europeană de substrat, forme identice cu cele din pelasgă. În plus, putem constata că PIE *g‘h, o velară palatală, a devenit o velară simplă, ceea ce arată că pelasga era o limbă indo-europeană centum ca și traco-daca, așa cum am arătat cu mai multe ocazii, bazându-ne pe lexicul limbii române.
Pelasg. pyndax ‘fundul unui vas’ provine din PIE *bhudh–men ‘sol, fund’ (IEW, 174): cf. gr. πυδμμήν ‘sol, fundul unui vas’, lat. fundus ‘id’, etc. și în acest caz constatăm că forma greacă moștenită diferă de cea pelasgă, deși ele sânt cognați. În acest caz, PIE *bh > pelasg. p (spre deosebire de *bh din balios). Explicația ar fi aceea că aici a avut loc fenomenul de disimilare între cele două consoane sonore b și d, unde b > p.
Forma pelasgă elaion ‘unt’ > gr. ελαιον ‘ulei’. O formă similară apare și în miceniană elaiwa (elaiwo). De aici provin formele pentru ‘ulei’ în mai toate limbile europene. Prin urmare, este rom. ulei (oloi) de origine latină (sau greacă) ?
În fine, forma pyrgos ‘turn’ < PIE *bhrhg‘h ‘înalt’ (IEW, 140). Aici avem din nou trecerea consoanei palatale *g‘h > g, ceea ce dovedește încă odată că pelasga era o limbă indo-europeană de tip centum, iar *b > p, prin disimilarea dintre cele două consoane sonore (b și g), ca și în cazul lui pyndax.
Sânt probabil câteva mii de cuvinte în greaca veche care sânt considerate de Beekes ca fiind din pre-greacă și care au forme corespondente în limba română, fiind moștenite din traco-dacă, pelasga nefiind alta decât limba proto-tracă. Astfel gr. βάτρακος ‘broască’ este considerat de Beekes ca provenind din substratul pre-grecesc. Gr. βάτρακος este înrudit cu rom. broască, brotac, cu alb. breskë ‘id’, precum și cu forma proto-gmc. *freuska ‘id’, din care provin formele din limbile germanice de azi. Toate provin din PIE *preu– ‘a sări, țopăi’, cu forma nominală *preusko (IEW, 845-846).
Gr. βάσκανος ‘vrăjitor’, βασκανία ‘vrajă, vrăjitorie’ sânt considerate de Beekes ca fiind împrumuturi dintr-o limbă europeană necunoscută. În realitate, ele provin din traco-iliră, fiind forme înrudite cu rom. boscoană ‘vrajă, vrăjitorie’, respectiv bazaconie, forme înrudite cu lat. fascinum (cf. de Vaan, 203).
Gr. βρόγχος ‘beregată, gât’ este de asemenea, cuvânt de substrat în greacă (Beekes), fiind înrudit cu rom. beregată < PIE *bherug, *bhrug, *bhorg ‘beregată, faringe, gât’ (IEW, 145) (vezi beregată în DELR, 133).
Gr. βυτίνη ‘vas pentru lichide, ploscă’ cu var. (attic.) πυτίνη ‘vas, ploscă’. Beekes susține că alternanța b/p arată că sânt elemente de substrat. De remarcat că în limba română există o multitudine de forme similare unde b alternează cu p; cf. butie, butoi, budăi, bâdâi/putină, putinei, cărora lingviștii noștri s-au grăbit să le găsească tot felul de origini, una mai bizară decât alta (vezi butie, putină în DELR).
Gr. γάβενα ‘vas mic, castron’ provine din substratul pre-grecesc (cf. Beekes, I, 253) este o formă apropiată de rom. găvan, cuvânt cu sensuri multiple în limba română ‘1. scobitură, adâncitură; 2. strachină, blid; 3. lingură mare; 4. prăpastie’. Rom. găvan face parte din aceeași familie de cuvinte cu gaură, găunos (vezi găvan, gaură, în DELR).
Gr. ζομός ‘sos, supă’ este considerat cu etimologie necunoscută (cf. Beekes, I, 504), formă care este înrudită cu rom. zeamă (zamă), al cărei sens mai vechi este, în primul rând, acela de ‘supă, ciorbă’, sens păstrat până azi în Republica Moldova și anumite graiuri din Transilvania. În DELR (916) am arătat că rom. zeamă provine din PIE *seu-, *su– ‘zeamă, suc, umezeală’ (IEW, 912).
Gr. κάμινος ‘horn’ provine din substratul pre-grecesc (Beekes, I, 631). După Walde-Hoffmann (I, 141) lat. caminus este împrumut din greacă. Termenul a intrat și în limbile slave, probabil din stră-română. Lituan. kamninas ‘cămin, vatră, horn’ pare să fie mai vechi în limbă. Ciorănescu (1367) crede că rom. cămin provine din medio-greacă.
Gr. κέραμος ‘vase de lut, ceramică’ este element de substrat (Beekes, 674) și provine din PIE *ker(ǝ)- ‘ a arde, a înfierbânta’ (IEW, 571), din care provine și rom. scrum, lat. cremo ‘a arde’, precum și alte forme din diverse limbi indo-europene.
Gr. κόμη ‘părul capului, coama calului’ provine, de asemenea, din substratul pre-grecesc (Beekes, I, 743). Lat. coma este împrumut din greacă. Denumirea castei comati-lor din societatea dacă trebuie să fie cea din limba dacă; cf. alb. komë ‘coama calului, păr de cal sau de capră’. Comati era casta țăranilor (și probabil meșteșugarilor), fiind casta cea mai de jos, dar oameni liberi. Dacii nu aveau sclavi.
Câteva concluzii finale
În acest articol, am adus o serie de dovezi pertinente din diverse domenii: lingvistică, istorie, arheologie și genetică, dovezi care arată că populația pre-greacă din Balcani era una indo-europeană, aceștia fiind acei pelasgi despre care vorbesc autorii antici, strămoșii traco-daco-ilirilor din epoca antichității clasice. Pe lângă cele arătate mai sus, menționăm că toponimia și hidronimia pre-grecească provin dintr-o limbă indo-europeană. În acest articol am arătat cred, în premieră absolută, că era o limbă centum. Este demn de remarcat că între toponimele și hidronimele grecești multe derivă din subst. apa ‘apă’, ca în rom. apă, cuvânt moștenit din traco-dacă (vezi DELR, apă). Desigur, subiectul este amplu și foarte puțin atins chiar de lingviștii occidentali, dar merită toată atenția mai ales din partea celor români, întrucât privește direct istoria multi-milenară a poporului român, iar ignorarea unor astfel de dovezi echivalează cu un act de trădare din parte cercetătorilor români.
Sperăm ca acest articol să impulsioneze și pe alți cercetători să se aventureze în descifrarea enigmei pelasge.
Bibliogafie selectivă
Beekes, R., Etymological Dictionary of Greek, Brill, Leiden-Boston, 2010
De Vaan, M. Etymological Dictioanry of Latin, Brill, Leiden-Boston
Walede, A, Pokorny, J., Indogermanisches etyomologisches Wörterbuch, Bern-Munchen, 1959
Vinereanu, M., Dicționarul etimologic al limbii române, Alcor-Edimpex, București, 2008
