Din lada de zestre a neamului – Muzeul de etnografie Sf. Fecioară Maria

La invitația inimosului prieten Lucian Mihai Marin, îmbrăcați în costume populare, am prăznuit anul acesta marea sărbătoare din miez de gustar Adormirea Maicii Domnului (denumită popular Sfînta Marie Mare) luînd parte în satul Bila, comuna Schitu, jud. Giurgiu, după săvîrșirea Sfintei Liturghii, la o memorabilă inaugurare muzeală închinată chiar Fecioarei Maria.

 

 

Pînă în satul Bila din județul Giurgiu, aparținînd comunei Schitu, bunul nostru prieten Costel (Constantin) Dîrleci, aflat la volanul unui „Sharan“ roșu a avut nevoie de aproximativ o oră.

Am ieșit din chingile de sud ale capitalei cînd pe cadranul electronic pulsa ora 7,45. Am străbătut în continuare, printr-un relief unduios, ca-n balade, cîmpii verzi și livezi, ogoare cu a soarelui floare – culori, forme bune foarte, scăldate fiind în lumina binecuvîntată din voia Domnului Iisus Hristos, Care, după cum citim în Viețile Sfinților, a mutat la Ceruri pe Maica Sa după cincisprezece ani de viețuire în casa Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu…

Gospodăriile ascunse printre pomi păreau încă amorțite. Nici oameni, nici animale nu dădeau semne să se fi trezit de-a binelea… Doar o vulpiță, ușor derutată, a apărut, la un moment dat în mijlocul drumului, privind isteț, preț de două-trei clipe, cu botișorul negru înălțat, mașina ce venea spre ea. A fost, ori n-a fost? – nălucă roșcat-codată despre care îmi voi aminti multă vreme, fiind prima oară cînd am văzut în libertate o asemenea făptură inefabil-grațioasă.

– Țara e pe oriunde frumoasă dacă știi s-o privești – îi spun prietenului de la volan – după ce emoțiile noastre exclamative s-au risipit. Confirmă și ne lansăm în discuții care eșuează, cum era de așteptat, în cotidianul prozaic, politico-economic.

Acum, cînd îmi depăn caierul memoriei dinaintea tastaturii și a ecranului computerului am de adăugat că, pentru a rămîne înălțat în această admirație, trebuie să faci adesea un efort; de pildă să faci abstracție de numeroasele porțiuni neasfaltate îmbelșugat prăfoase și zgîlțîinde, căci au rămas abia pietruite, ce leagă satele județului Giurgiu. De ce oare or fi lăsate aceste insule trimițînd spre trecutul deplasării în căruțe? Imaginația mea poate broda numai două explicații pentru această neglijență: e o măsură strategică și/sau un obiectiv electoral de îndeplinit într-o viitoare legislatură…

După încă un sfert de oră de mers, am întîlnit doi bărbați tineri în haine de lucru, pe lîngă un automobil invalid. Cel îngenunchiat dinaintea metalicului zeu cu roți cerîndu-și obolul de pricepere și-n sfînta zi de mare praznic, de timp și de bani a întîmpinat întrebarea precautului nostru șofer cu o afirmație și-un gest: da, eram pe drumul cel bun. Am ajuns la o răspîntie și altcineva (desigur și el scos în cale de Arhanghelul meu, de Îngerii păzitori și de Sfîntul aducător de pace pentru creștini prin Edictul de la Milan) ne-a indicat pe unde să coborîm spre Bila.

Deja am zărit turlele impunătoarei biserici.

– Mi-a spus R., tînărul amic al meu din Comana pe care-l știți, că au aici o adevărată catedrală, nu o simplă biserică de sat.

Într-adevăr, curînd s-a ivit privirilor noastre, în depărtare și a tot crescut pe măsură ce roțile automobilului se învîrteau harnic, o surprinzătoare catedrală în mijlocul cîmpiilor!

 

 

Am declanșat, firește, camera fotografică a telefonului. Acasă, dinaintea calculatorului, aveam să prelucrez una dintre imaginile surprinse, pentru a pune în evidență pisania: Această sfîntă Biserică / cu hramul Sfîntul Prooroc Ioan Botezătorul / s-a zidit din temelie în anii 1927 – 1939… („Noi vrem spitale, nu catedrale!“ – îmi zbîrnîie în auz, dintr-o dată, în timp ce  aștern aceste vii amintiri, țipetele cîtorva rătăciți mintal care-și declină vidul existențial sub sigla eteroclită #rezist. Din fericire, ei sînt puțini la număr și de aceea nădăjduiesc că strămoșii nici nu i-au băgat în seamă, spre a nu se răsuci în morminte – metaforă pe care doar limba română, în genialitatea sa, o putea plămădi, încifrînd ruptura mereu dureroasă cu trecutul).

 

 

Pășesc nu numai cu pioșenie pragul impunătorului lăcaș de cult, ci și cu un zîmbet de izbîndă: înaintașii ne dau pildă de viețuire creștinească pe oriunde umblăm; e necesar doar să ne deschidem bine ochii și pliurile minții se vor netezi îndată întru pricepere… Pentru o clipă numai – căci e doar zi de praznic și nu se cuvine să ne lamentăm! – mă copleșește întrebarea: oare mai sîntem noi vrednici de a privi cu fruntea sus faptele acestor strămoși?…

Am observat că preotul, încă tînăr, mai avea de spovedit niște bătrîne. Conduita lui  mi-a părut de o smerenie demnă de a o consemna: pe solee, în picioare (deci nu așezat „în/pe scaunul de spovedanie“, cum se spune!), cu fața mereu spre altar, aplecat asupra penitentei îngenunchiate, acoperite parțial de patrafir, taina se petrecea uimitor, impunînd tăcerea absolută a intrușilor! Cumva ca să mă încredințeze și mai mult despre aceasta, slujitorul altarului a pășit apoi către încă două bătrînici, așezate în strane; le-a pus patrafirul pe creștete spre a le face molifta, gîrboveala ținînd locul formalizării… Ritualul îmi apărea, așa, șoptit, rostogolit într-o lentoare misterioasă, învăluit într-o aură suplimentară de sfințenie. Niciodată pînă în acele clipe nu conștientizasem valoarea de adevăr a constatării lui Lucian Blaga de odinioară „Veșnicia s-a născut la sat“. O atribuisem mai degrabă poetului, nu filosofului. Ei bine, a vrut Dumnezeu să rînduiască să am această trăire trimițîndu-mă în acest sat de la șes, Bila, din sudul României, de care, biet bucureștean mărginit, habar n-avusesem pînă acum! Unde mai pui că în județul Giurgiu nici măcar nu e prea vădită succesiunea deal-vale folosită de eseistul ardelean ca suprem argument geografic pentru teoria spațiului mioritic!…

Mari și minunate sînt căile înțelepțirii pregătite de Dumnezeu!…

După ce și-a terminat șirul obligațiilor asumate și a revenit în altar, am înmînat părintelui Mihai Nicolae, acatistul-pomelnic („Sfînta liturghie“ e denumită în limbaj curent hîrtia cu lista viilor și a celor adormiți. Fac înadins aceste precizări aparent puerile spre a disocia termenul adormit sinonim cu sintagma trecut la Domnul de „mort“, uneori foarte grav echivalată cu sintagma „trecut în neființă“, scăpată cîteodată chiar în Casa Domnului!). Mi-a șoptit, ca răspuns la remarca mea admirativă pentru măreția lăcașului închinat Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul că, firește, meritele aparțin înaintașilor, iar „noi ne străduim să păstrăm ce-am moștenit de la ei“.

Dinaintea meselor încărcate cu prinoase frumos ornate și înfățișate, după datină, cu sporită îngrijare ținînd cont de un praznic de o însemnătate unică în Ortodoxie, slujba a fost săvîrșită după tipic.

 

 

Neavînd la dispoziție în sfîntul lăcaș vreun scaun disponibil, am ieșit pentru cîteva minute, anume în momentul chemării credincioșilor la Sfînta Împărtășanie, să mă așez fie în pridvor, pe o piatră, fie pe una dintre băncile din curtea bisericii. De aici mai tot timpul, în virtutea unei ciudate rezonanțe acustice, am auzit cum cineva și-a mormăit păsurile lumești, cu replicile corespunzătoare din partea ascultătoarei. Nimeni n-a părut deranjat și nu s-a găsit de nicăieri un gest, un îndemn care să le amintească scopul adevărat al venirii la biserică. Un bărbat neglijent, în papuci, mustrat la un moment dat de părinte, a tot intrat-ieșit, sărmanul, cu un rictus pe care i l-am luat totuși drept zîmbet: Îl tot căuta pe Domnul, fără să i se dea, pasămite, ochii și urechile minții fără de care relația cu Divinul nu e posibilă…

Atitudinea unora față de spațiul sacru fie prin ignorare (cîte treburi urgente nu scoate potrivnicul din tolba-i plină, mai ales în zilele de sărbătoare!), fie prin manifestare zgomotoasă, gesturi ori straie nepotrivite constituie o parte a realității ca semn important al vremurilor noastre. Ambele manifestări au fost prezente, așadar, și-n Biserica Sfîntul Prooroc Ioan Botezătorul din Bila…

Predica n-a fost lungă, probabil pentru a se face loc ierurgiei parastasului. În plus, părintele îmi spusese că avea să participe și la inaugurarea muzeală pentru care și noi venisem.

La miruit, cînd i-am spus că se cam lasă-ntr-o parte Corabia (prezența fusese majoritar feminină, așezată cuviincios în partea din stînga a naosului), părintele mi-a răspuns:

– Azi, că e mare sărbătoare, a fost lume în Biserică; de obicei, cîteva bătrîne mai vin…

Am găsit de cuviință să-i mulțumesc și să-l îmbărbătez.

Poate că și lipsa băncilor, a scaunelor dintr-un așezămînt impozant precum e acesta o fi descurajatoare…

Însoțiți de o doamnă anume desemnată de organizatori, ajungem per pedes la Muzeul sătesc „Sfînta Fecioară Maria“ (e la doi pași de biserică). Abia acum mă dumiresc, „Atelierul de adevăruri [ne] prezintă Zilele satului Bila, ediția I, 2018“.

 

 

Alții au venit de mai departe și s-au bucurat de un mijloc de transport nu știu dacă gratuit, dar cu siguranță pitoresc!

 

 

Facem cunoștință cu gazdele: Elena Marin…

 

… și fiica sa, Maria Marin(prima din dreapta), însoțită de ceilalți colaboratori:

 

La atelierul de boit țesături cu extrase din plante tinctoriale, vedem la treabă un grup de fete din Bila dornice de a duce tradiția mai departe, îndrumate fiind de prof. univ. dr. Daniela Frumușeanu, originară din Bacău(prima din stînga jos). Cum aveam să aflu ulterior, e absolventă din 1980 a Liceului de Artă din Bacău, specializarea Tapiserie-Imprimeuri (clasa profesoarei Elena Pârlea) şi în 1984 a Institutului de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu“ Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative, specializarea Tapiserie-Imprimeuri (clasa profesoarei Ecaterina Teodorescu-Humă). Din anul 2007 a obținut titlul de doctor în Arte Vizuale, conferit de Universitatea Naţională de Arte-Bucureşti, iar în prezent este conferenţiar la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative şi Design, Departamentul Arte Textile şi Design Textil; specializarea Tapiserie-Imprimeuri.

 

Ne apropiem cît ne permite procesul tehnologic, fără a ne trece prin cap de a deranja cumva prin întrebări profane, așa cum nici nouă nu ne-a plăcut nicicînd să fim deranjați în timpul muncii de la catedră desfășurate neîntrerupt mai bine de trei decenii. Aparatul de fotografiat profesionist al lui Lucian Mihai Marin lucrează conștiincios și beneficiez de un plan mai detaliat al lucrătoarelor.

După ce admirăm un port popular din Bila și-l fotografiem, auzim că s-a terminat interviul filmat în camera cu exponate și facem un tur de recunoaștere, înregistrînd o infimă parte din puzderia explicațiilor lui Lucian Mihai Marin. Voi sugera organizatoarei principale, doamna Maria Marin (e o coincidență onomastică mirabilă, nicidecum o legătură de rudenie între cei doi!) un avizier, niște panouri sau un pliant cu detalii sau chiar cu mici povestioare despre fiecare obiect în parte. Ne întrerupem examinarea obiectelor pentru că a sosit momentul oficial al inaugurării muzeului din Bila. Preotul satului, Mihai Nicolae, de care abia ne despărțisem, însoțit de colegul său din Cămineasca, părintele Constantin (Costel) Voicu oficiază sfeștania cuvenită oricărei așezări creștine. E prezent și primarul comunei, Ionel Pașol. Se rostesc cîteva alocuțiuni. Preotul invitat e o mai veche cunoștință de la Biserica Icoanei;    l-am întîlnit slujind și la sfințirea Paraclisului așezământului spitalicesc de la Furculești, în 2017. Își exprimă bucuria că primarul a onorat manifestarea. În cuvîntul inițiatoarei Maria Marin am recunoscut ideile formulate pe site-ul atelieruldeadevaruri.org:

– Ne-am gîndit să înființăm un muzeu sătesc în Bila, jud. Giurgiu, pentru a-i (re)da zonei o parte din dimensiunea spirituală care se cuvine să existe în orice sat românesc din această parte a țării. Pentru cine înțelege asta, nu e greu deloc să facă un astfel de gest. Apoi ne-am gîndit că cel mai potrivit nume pentru un muzeu sătesc românesc e un nume de sfînt român. Propunerile au curs pînă în momentul în care am înțeles că cel mai bun și mai frumos nume pe care i-l putem da întru menirea pomenită mai sus e acela al Sfintei Fecioare Maria. Și așa am făcut.

Proniator este și numele inițiatoarei acestui generos proiect cultural-folcloric! Cronicarul nu poate decît să ureze mult succes acestei inițiative, rugîndu-o pe Ocrotitoarea așezămîntului să mijlocească din Ceruri pentru aceasta!

 

 

Propun în continuare cititorilor să zăbovească asupra unui mic album fotografic.

Copîrșeu

 

Fiecare casă avea icoane pe peretele orientat spre răsărit

 

Cînepă vopsită manual, cu plante tinctoriale, veche de peste șase decenii

 

Straie tradiționale, ștergare(sau păretare)

 

Lăzi de zestre

 

Costum popular cu numele purtătoarei brodat pe fotă

 

Pat și accesorii țărănești

 

Masă joasă, rotundă, cu cîteva oale și ulcioare de ceramică. Alături, un scăunel cu trei picioare invitînd la un mic popas.

 

Oala din centrul măsuței, veche de peste optzeci de ani. Era folosită pentru transportul mîncării la cîmp

 

Obiecte diverse, vechi de peste cinci decenii, fiecare cu istoria lui încă nescrisă…

 

Doamna Maria Marin, inițiatoarea și organizatoarea ansamblului muzeal, împreună cu una dintre femeile care știu să țeasă, Ioana Vîrlan, de 79 de ani, dintr-un sat învecinat, Stoienești. Această știutoare entuziastă, după cum am descoperit-o în discuția purtată, este de acord să facă funcțional războiul de țesut, dar îi trebuie două ajutoare pe care să le învețe… Ne dă amănunte, ca unor cunoscători, estimînd cam la o săptămînă munca de recondiționare…

 

Butoi de păstrat vinul și accesorii

 

Țesutul era o îndeletnicire exclusiv feminină. În imagine, de culoare galbenă, faimosul borangic românesc.

Experiența căpătată îmi servește minunat: am prilejul rememorării trecutului bogat al neamului din care fac parte și-mi pot publica în paginile revistei, în chiar anul Centenarului Marii Uniri, gînduri optimiste despre datoria de a păstra și de a face cunoscute vestigii, oameni și locuri care mărturisesc.

La Bila pîlpîie o civilizație rurală tradițională, cîndva temeinică. Aproape de dispariție din pricina modernizării-tăvălug, strivitoare și disprețuitoare, ea ne cheamă s-o identificăm, ne îndeamnă prin oameni de treabă, generoși, inimoși precum Maria Marin, pentru care ne vom ruga.

Mulțumesc organizatorilor pentru invitație. Cum aș fi putut rămîne indiferent?!

Dacă n-aș fi vizitat, n-aș fi fotografiat, n-aș fi scris despre asemenea dovezi ale civilizației rurale românești, nu mi-aș fi făcut un crîmpei din datoria față de înaintași, față de contemporani și mai ales față de cei care vor veni după mine.

 

București, 25-28 gustar 2018