| | |

Din nou despre originea limbii și a poporului român

Paleogenetica este o știință nouă care a făcut progrese mari de vreo două decenii încoace, în special în ultimii 8-10 ani. Aceată știință nouă încearcă să elucideze în primul rând originea popoarelor indo-europene, în mod special a celor din Europa, dar desigur nu numai. Astfel de cercetări se fac în cele mai mari laboratoare de genetică din Statele Unite și din Europa, de colective largi de cercetători.

Asupra acestui subiect cercetătorii au căzut de acord că genetic vorbind europenii provin din trei populații diferite care au ajuns în Europa în trei perioade de timp distincte. Primul grup este reprezentat de vânători-culegătorii care au migrat din Africa în Europa cu cca 50.000 de ani în urmă, în perioada paleoliticului târziu (sau superior). După ultima glaciațiune din Europa, cca 40.000 de ani mai târziu, mai exact  cu aproape 9.000 de ani în urmă, intră prin Balcani  în Europa o populație neolitică de agricultori din Asia Mică. Aceasta se răspândește treptat în toată Europa, asimilându-i pe cei deja existenți aici. În fine, începând de pe la 3500 î.H., au venit din nordul Mării Negre în câteva valuri în Europa Centrală și de Vest, triburile  migratoare ale așa-zișilor proto-indo-europeni sau ale purtătorilor culturii kurganelor, teorie susținută de Marija Gimbutas și de adepții aceleiași teorii.

Totuși, arheologul britanic Colin Renfrew a arătat în deceniile 7-8 ale secolului trecut că primii proto-indo-europeni au ajuns în Europa cu mult mai devreme, ei fiind acele triburi neolitice de agricultori venite din Asia Mică, și nu triburile așa-numiților purtători ai culturii kurganelor. Ipoteza lui Renfrew pare să fie cea corectă, după cum vom vedea mai jos.

Argumentele în favoarea acestei teorii sânt mult mai solide decât cele care ar putea susține venirea proto-indo-europenilor din stepele Europei de răsărit. Cu toate acestea, mai sânt încă destui arheologi și geneticieni care vor să ne convingă de faptul că vechea teorie a Marijei Gimbutas are mai multe șanse de a fi corectă.  Menționăm că după o analiză temeinică în tot ansamblul punctelor constituente, atât din punct de vedere lingvistic, cât și arheologic și genetic reiese că mai multe familii de popoare și limbi s-au răspândit din răsăritul Anatoliei și vestul Iranului, cu peste 12000  mii de ani în urmă sau chiar mai mult. Aceste familii de limbi fac parte din macro-familia nostratică, fiind șapte la număr, anume: familia indo-europeană, cea afroasiatică (sau hamito-semitică), kartveliană (sau caucaziană), precum și familiile dravidiană, uralică, altaică, și în ultimă instanță, limba sumeriană care reprezintă o familie aparte în cadrul acestei macro-familii.

Lingvistul american Allan Bomhard are ample lucrări prin care demonstrează existența acestei macro-familii de limbi a căror răspândire poate fi explicată doar din estul Anatoliei și vestul Iranului. În aceeași manieră, geneticienii italieni Guido Barbujani și Andrea Pilastro (1993), precum și un grup multinațional condus de Iosif Lazaridis de la Universitatea Harvard (2016) arată că din punct de vedere arheologic și genetic toate aceste familii de popoare și limbi s-au răspândit tot de aici, după ce a apărut agricultura la popoarele de vănători-culegători din aceeași regiune. Prin urmare, ipoteza a lui Colin Renfrew este reconfirmată de cercetările mai noi de lingvistică și genetică.

Revenind la originea poporului și a limbii române, cercetările de paleogenetică (cf. M. Netea, 2022) arată că românii moștenesc cca 25% din genele lor de la populația de vânători-culegători, 45-50% de la populația neolitică, iar alte 25-30% de la popoarele care au invadat Europa venind din nordul Mării Negre. Este destul de evident că populația neolitică a asimilat treptat atât cultural cât și lingvistic pe cea de vânători-culegători și prin urmare moștenim limba maternă de la populația neolitică răspândită încet și sigur în toată Europa. Astfel avem convingerea că aceste triburi neolitice sânt primii indo-europeni care au ajuns în Europa.

Limba română nu este rezultatul romanizării, cum cred cercetătorii din România sau de aiurea, pentru care elementele de origine latină ar totaliza 20-25% din lexicul limbii române, iar elementele slave din limba română ar atinge 30-35%, o disproporție care dă de gândit oricărui cercetător lucid. Dicționarul Etimologic al Limbii Române, în curs de apariție, corectează foarte mult aceste procente.

Pe de altă parte, diverse studii de paleogenetică efectuate pe populația din Sardinia arată că sarzii provin cca 95-99% din  populația neolitică ajunsă în Europa acum 9.000 de ani. Datările cu C14 arată că cel puțin o parte din strămoșii sarzilor au ajuns în Sardinia pe Marea Mediterană pe la 4000 î.H., când au găsit insula pustie sau aproape pustie. Pe de altă parte, o serie de indicii istorice arată că prin secolul 12 î.H. navigând pe marea Mediterană, triburi aparținând popoarelor mării au ajuns în Sardinia și s-au așezat peste vechea populație indo-europeană de aici. Noii veniți pare să fi creat cultura nuragică din Sardinia. Acești războinici de temut aparținând popoarelor mării sânt menționați pentru prima oară pe vremea faraonului Merenptah, la anul 1208 î.H., dar și mai târziu pe vremea lui Ramses III (cca 1186-1155, î.H.). Această ipoteză este întărită și de faptul că numele  unui anumit trib aparținând popoarelor mării, menționat în diverse documente istorice ca Sharden (în egipteană), Shardana sau Sherdanu (în akkadiană) pare să stea la baza toponimului Sardinia.

Pe de altă parte, anumite caracteristici fonetice păstrate în limbile română și sardă, carateristici moștenite din traco-ilira secolelor 12-13 î.H., (perioadă istorică ce coincide cu epoca desfășurării popoarelor mării, respectiv cu așezarea tribului Sharden (Shardana) pe insula numită mai târziu Sardinia), indică o relație directă între limbile sardă și română, pe această filieră și nu o proveniență latină a acestor două limbi.

Cu alte cuvinte, un trib tracic numit Sharden s-a așezat peste un alt popor care vorbea o limbă indo-europeană similară, dar căreia i-a impus anumite transformări fonetice specifice limbii traco-dace de la acea vreme. Prin urmare, după toate aparențele, popoarele mării erau triburi traco-ilirice. Vom vedea mai jos cum această ipoteză este justificată din punct de vedere lingvistic.

Trebuie să mai amintim că de-a lungul timpului, lingviștii s-au străduit să găsească elemente de substrat în limba sardă, dar nu au venit cu nimic palpabil, cu excepția unor toponime care ar părea să provină din „substrat”, dar nimic convingător. Limba sardă are unele cuvinte din limba feniciană vorbită de cartaginezii care au dominat insula de pe la 800 î.H. până la anexarea romană, la 238 î.H., cu alte cuvinte, aproape 600 de ani. După cucerirea romană,  romanii nu au intervenit în viața localnicilor, insula fiind o regiune fără o importanță deosebită, atât din punct de vedere strategic, cât și economic. Mult mai târziu, între 41 d.H. și 49 d.H, Seneca a fost exilat în Corsica. Trecând prin Sardinia, acesta scrie, într-o scrisoare către un prieten din Roma, că în Sardinia un roman nu se putea înțelege cu localnicii, întrucât nimeni nu vorbea latina. Prin urmare, la peste 280 de ani de la cucerirea romană, strămoșii sarzilor nu numai că nu se romanizaseră, dar nu știau deloc latină. Făcând un calcul sumar, observăm că de la alipirea Sardiniei la Imperiul Roman și până la destrămarea acestuia la 476 d.H. a fost o perioadă doar ceva mai lungă decât cea de dominație a Cartaginei. Limba feniciană nu a lăsat decât câteva elemente lexicale în limba sardă.

După alipirea Sardiniei la Imperiul Roman, în primele două secole au avut loc numeroase revolte împotriva romanilor. După această perioadă, revoltele au încetat doar în regiunile de coastă, dar nu și în interiorul insulei care a rămas practic în afara controlului Romei. Romanii nu îndrăzneau să se aventureze în zonele din interiorul insulei care erau acoperite de păduri dese. În felul acesta, evitau populația „sălbatică” din acele locuri pe care le-au numit „Barbaria”, cum erau numite și regiunile din Europa, situate la nordul și estul Imperiului Roman. În consecință, nici nu poate fi vorba de o romanizare, mai ales în aceste regiuni ale insulei unde nu s-au stabilit niciodată coloniști romani. Atunci, când și cum s-au romanizat strămoșii sarzilor de astăzi?

Pe de altă parte, se știe că pierderea unei limbi și însușirea uneia noi are loc doar după o perioadă lungă de conviețuire a două grupuri etnice vorbind două limbi diferite, timp în care cele două grupuri lingvistice se amestecă încetul cu încetul, iar după o perioadă de bilingvism care se întinde pe mai multe generații, una din limbi poate dispărea, lăsând anumite urme în limba care supraviețuiește, limba dispărută fiind denumită de lingviști limbă de substrat.

Prin urmare, din datele prezentate aici, sarzii nu pare să fi fost romanizați, chiar dacă limba sardă poate fi numită limbă romanică așa cum este și limba română, înțelegând prin termenul romanic un sens mult mai cuprinzător și mai vechi, dincolo de Imperiul Roman și de limba latină. De aceea sânt necesare studii noi din perspectivă indo-europeană, întrucât și în acest caz, ca și în cazul limbii române, pare să se verifice ipoteza că latina nu a fost decât o limbă ca multe alte limbi din lumea antică înrudite între ele.

Cu alte cuvinte, din cele prezentate aici este evident că limba sardă nu poate proveni din latină, fiind doar o limbă înrudită cu aceasta, ca și limba română, precum și cu multe dintre limbile italice, așa cum au fost limbile oscă, umbrică, faliscă și alte limbi italice despre care se știe că erau doar înrudite cu latina, fără ca vreuna dintre ele să provină din latină. Prin urmare, este evident că latina este doar o limbă soră a acestor limbi, toate provenind dintr-o proto-limbă mamă pe care o putem numi cu un nume generic, acela de (proto-)pelasgă, dar mai ales faptul că romanizarea în Imperiul Roman nu a avut loc decât parțial și doar în anumite regiuni, cum este cazul Galiei. În consecință este evident că așa stau lucrurile. Atunci care este limba mamă a limbii sarde? Este ea ramura indo-europeană adusă pe insulă de către strămoșii sarzilor cu cca 6.000 de ani în urmă? Reiese, logic astfel, că în mare parte, teoria romanizării, nu numai în Dacia, ci și în alte regiuni ale Imperiului Roman, rămâne doar un mit, o falsă ipoteză care a ținut doar locul unei teorii valide, într-o vreme când datele istorice și lingvistice nu puteau oferi mai mult.

Din punct de vedere fonetic, limba sardă comportă o caracteristică aparte, anume aceea că a labializat labiovelarele proto-indo-europene. Cu alte cuvinte, sunetele labiovelare proto-indo-europene *kw, *gw, gw gwh  au devenit p și b, așa cum s-a întâmplat și în celticele continentale, precum limba galică, vorbită în Galia antică, iar dintre cele contemporane, în limba bretonă din nordul Franței, precum și în limba Welsh (cimrică) vorbită în Țara Galilor din Regatul Unit. Aceeași transformare fonetică a avut loc în dialectele grecești de pe continent, sub influența graiurilor traco-ilirice, precum și în osco-umbrică și desigur și în iliro-traco-dacă.

După cum am anticipat mai sus, considerăm că această inovație fonetică a fost indusă în vechea limbă indo-europeană vorbită în Sardinia odată cu venirea tribului Sharden, prin graiul traco-iliric vorbit de nou-veniți.  Aceștia au devenit și clasa dominantă, astfel impunându-se din punct de vedere cultural, au determinat în același timp și o anumită evoluție a limbii. Acest lucru a fost  posibil deoarece  limba localnicilor nu era mult diferită, fiind tot o limbă indo-europeană din același grup pelasgic.

Menționăm că această inovație nu există în limba venetă, ajunsă pe valea Padului din Peninsula Italică după războiul troian (cca1280-1270, î.H.), deși veneții plecaseră din sudul Dunării cu mai multe secole înainte de războiul Troiei, limba venetă fiind tot un dialect iliro-tracic, așa cum am arătat cu diverse ocazii. În limba strămoșilor noștri acest fenomen fonetic a fost limitat doar când aceste sunete proto-indo-europene au fost urmate de o vocală posterioară (a, o). Prin urmare, fenomenul era la acea vreme în plină desfășurare, evoluând parțial diferit în proto-sardă în raport cu traco-ilira. Astfel, dacă strămoșii sarzilor s-ar fi romanizat, atunci aceste transformări fonetice apărute cu mult timp înainte de cucerirea romană, ar fi trebuit să fi fost șterse pentru că nu mai puteau să apară după așa-zisa romanizare.

Precizăm că latina nu a cunoscut aceste inovații fonetice, așa cum s-a întâmplat în limbile menționate mai sus. De aceea, acolo unde a avut loc romanizarea, aceste particularități fonetice au dispărut. Aici avem în vedere galica veche (vorbită în Galia) și limbile oscă și umbrică din Peninsula Italică. Astfel că limba vorbită în Sardinia, dacă ar fi provenit din latină, nu putea să facă excepție. Același lucru este valabil și pentru limba traco-dacă, respectiv, română. Prin urmare, nu avem nici o îndoială că în limba sardă fenomenul în discuție a apărut sub influența limbii iliro-traco-dace vorbită în secolele 12-13 î.H. și adusă de tribul Sharden în Sardinia.

Este uimitor faptul că, deși limba latină și ulterior italiana literară au adus multe modificări limbilor italice, respectiv, actualelor dialecte italiene, aceste limbi nu au dispărut cu totul nici după aproape 3.000 de ani de romanizare, având în vedere că în Italia de azi se vorbesc cel puțin 18 dialecte diferite, cele mai multe dintre ele nefiind reciproc inteligibile. De aceea, mai nou, cercetătorii le numesc limbi și nu dialecte. Astfel, revenind la Dacia, rămâne de neînțeles cum de s-a produs aici „romanizarea” în doar 165 de ani și doar într-o parte din Dacia, pe cca 20% din teritoriul regatului dacic. Probabil urmând ca mai apoi acești daci „romanizați” să romanizeze toată Dacia și chiar mult dincolo de fruntariile regatului lui Decebal! Să fi putut avea loc așa ceva? Cu siguranță nu! De aceea, teoria romanizării dacilor sau a altor limbi romanice este nesustenabilă, deci falsă și, ca atare, nu poate fi luată în serios, oricâtă bunăvoință am avea.

Prin urmare, propunem ca termenul de limbă romanică să fie înlocuit cu cel de limbă pelasgică, termen care credem că este mult mai adecvat.