DINTRE “CAPCANELE” LIMBII ROMÂNE

Sânt multe aspecte ale limbii române care fie că nu sânt abordate mai deloc, fie că sânt greşit interpretate. Unul dintre acestea este ignorarea raporturilor de înrudire genetică a unor cuvinte româneşti, tocmai datorită greșitei înțelegeri a unor astfel de raporturi. Iată de ce nici lingviştii cu toate patalamalele academice nu înțeleg fenomene lingvistice de bază legate de evoluția limbii române. Prin urmare, în acest articol voi discuta câteva familii de cuvinte româneşti precum:

1        burduf-burduhan-burtă-borț

2        cârd-ciurdă-cireadă

3        lihni-lihod-leş.

Dicționarele etimologice tradiționale ale limbii române consideră cuvintele din prima familie ca fiind, în pricipiu, de origine necunoscută, dar nici nu le asociază între ele ca având o origine comună.

Astfel, burduf este considerat cu origine necunoscută sau este asociat cu tătarul burduk ‘vas pentru vin’ (O. Densusianu, GS, I, 1925, 349) sau din aşa-zisul substrat (Brâncuş, VA, 1350,) fiind asociat cu albanezul burdhë ‘sac’, burduhan când este luat în discuție este asociat cu burduf, dar cele două nu sânt, în general, asociate cu burtă și borț (borțos), cum ar fi normal, ci analizate separat. În RN (Rădăcini Nostratice în Limba Română) am arătat că toate aceste cuvinte au aceeaşi origine, cu cognați nu numai în limbile indo-europene, ci şi unele limbi din macro-familia nostratică. Într-adevăr asemănarea cu tătarul burduk este frapantă, dar lingviştii noștri când vorbesc de limba tătară se referă la “tătara” din Crimeea, deşi s-a dovedit  că așa-zisa tătară crimeeană este de fapt limba cumană modernă, întrucât ‘tătarii’ din Crimeea sânt, de fapt, urmaşii cumanilor ajunși prin părțile noastre şi stabiliți mai târziu în Crimeea. Au trăit alături de noi câteva sute de ani, timp în care au avut timp să împrumute mai multe cuvinte din limba română care acum trec drept ‘tătărăști’. În peregrinările lor prin Dacia sau alte părți din Europa de răsărit, cumanii s-au amestecat mult cu localnicii aşa cum dovedesc chiar trăsăturile lor somatice. Cale lungă, nu? Cine să ştie toate astea? Se știe prea bine că și la români, vinul se păstra în burdufuri speciale (‘și mănâncă frumușel/ şi bea vin din burduşel’ (Toma Alimoș). Dovada sigură că acest cuvânt a fost luat de cumani de la noi (și nu noi de la ei) este faptul că în limba română radicalul are sensuri și forme multiple, o întreagă familie de cuvinte, cu mulți cognați în limbile indo-europene!

În ceea ce priveşte sub-grupul burtă-borț, acesta este considerat, cum am spus, tot de origine necunoscută, dar asociat timid cu formele albaneze, sugerându-se astfel ‘substratul’.

Prin urmare, toate aceste cuvinte provin dintr-o singură sursă, anume din PN *waty- ‘burtă, stomac, intestine, pântec, partea interioară a ceva’ (B-K, 496) > PIE *udero-, *uedero- ‘burtă, stomac’ (IEW, 1104). Cognați IE: sanskrită udara-m ‘burtă, stomac, pântec, parte interioară’, avestică udara- ‘burtă, stomac’, greacă oderos ‘stomac’ (la Hesychius), latină  uterus ‘uter’, lituaniană vederas ‘stomac, intestine’, albaneză bark ‘burtă’. Dintre limbile nostratice, există cognați în limbile fino-ugrice şi altaice (cf. RN, 174, pag, 109). Prin urmare, avem în față o familie de cuvinte de origine traco-dacă.

O altă familie de cuvinte româneşti cu un statut similar este cârd-ciurdă-cireadă. Pentru cârd avem etimologia dată încă de Miklosich, Slav. Elem., 26), anume din ‘sârbescul’ krd, absurditate preluată de dicționarele etimologice care au urmat (Cihac, Cioranescu etc). Forma există în mai toate limbile învecinate cu româna (DELR), ceea ce ar face pe unii să creadă că este de origine slavă. Cu toate acestea, există câteva bariere fonologice de netrecut. Mai întâi, trebuie să arătăm că în slava veche a existat forma čreda ‘turmă, cireadă’ care nu este compatibilă din punct de vedere fonologic cu cârd, mai precis cârd (krd) nu poate deriva din čreda, nici invers. Trebuie arătat că toate aceste forme provin de la același radical PIE *kerdho, *kerdha (IEW, 579). Sânt două forme similare, unde consoana inițială *k’ este palatală. Se știe că(am discutat acest detaliu în mai multe rânduri) limbile indo-europene au fost împărțite în limbi centum și respectiv satem după modul  cum a evoluat această consoană în diverse limbi indo-europene. Astfel în cele centum palatala PIE *k’ > k, pe când în cele satem aceeași consoană a devenit o africată sau siflantă, de genul č, ś, š.

Este, de asemenea, bine cunoscut că limbile slave sânt limbi satem prin excelență, astfel că substantivul cârd nu poate fi de origine slavă, întrucât PIE * k’ a devenit k (c) în românescul cârd. Prin urmare, limbile slave au împrumutat acest cuvânt din limba română. În plus acest detaliu indică faptul că limba traco-dacă era o limbă centum și nu una satem cum s-a tot spus.

În ceea ce privește forma ciurdă, aceasta provine de la același radical proto-indo-european, anume din cea de-a doua formă (k’erdha). Dacă în primul caz, PIE *e > ă > â (î), astfel conservându-se consoana c (k), în acest caz, PIE *e > i > iu. Vocala i nu a mai avut menirea să păstreze intactă consoana c, apărând fenomenul numit palatalizare, care  a fost larg răspândit în limba traco-dacă, limbă care l-a transmis și românei. Fenomenul palatalizării este larg răspândit și în cuvintele identificate în textele tăblițelor de la Sinaia.

Astfel PIE *kerdha > *kerda > *cirda > ciurdă. În cazul lui cârd avem următorea evoluție fonologică PIE *kerdho > *kerdo > *cărdo > * cârd. În ambele cazuri, formele intermediare aparțin fazei proto-traco-dace (mileniile V- III, î. Ch.) și respectiv fazei traco-dace (mileniile III – II, î. Ch.).

În fine, forma cireadă provine de la același radical proto-indo-european și reprezintă o evoluție a lui ciurdă, fie ca mijloc intern de evoluție, fie sub influența forme slave čreda. Trebuie să adăugăm faptul că cele trei forme sânt folosite fie în graiuri diferite, fie reprezintă anumite diferențe semantice. Astfel, ciurdă se folosește în Ardeal, cu referire la turmele de bovine, cireadă se folosește în graiurile din sud cu același sens, pe când cârd se folosește cu referire la turmele de oi (capre), uneori porci sau chiar la stoluri de păsări.

Cel de-al treilea grup de cuvinte a leșina-a leșui-a lihni-lihod-leș este la fel de interesant. Ca și în celelalte cazuri, relația de înrudire  și diversificare ulterioară merge până la proto-indo-europeană, având loc un proces lent de evoluție, imposibil de detectat cu mijloacele precare din secolul XVIII folosite încă de lingvistica românească din secolul XXI. Să le luăm pe rând. Dicționarele etimologice anterioare DELR, consideră că verbul a leșina provine de la un inexistent verb latinesc *laesionare, fără să fi fost indentificat vreun cognat în alte limbi romanice (Candrea-Desusianu, 98), alții îl derivă din leș, dar acesta este considerat de origine turcă, nici mai mult nici mai puțin (cf. DELR). În plus, după Cioranescu (4797) verbul a leșui ar proveni din vechi slavul liśtiti ‘a lipsi’(ceea ce este un alt non-sens), iar după Tiktin și Candrea a lihni ar proveni din neogrecesul lihneoumai ‘a se subția’. Ne oprim aici cu șirul exemplelor despre care lingvistica de tip comparativ-istoric poate demonstra oricând că nu corespund adevărului istoric. Alte detalii pot fi găsite în DELR. Toate aceste forme provin de la PIE * leik-, * leig- ‘slab, boală, moarte’ (IEW, 667).

Din câte am arătat aici este evident că, de la începuturi până azi, lingvistica românească nu a reușit să conștientizeze corect și complet problematica originii limbii române. Și să accepte aceste conștientizări. Atunci când mijloacele oferite de proto-indo-europeană nu mai funcționează întru înțelegerea proceselor de evoluție a limbii române, trebuie mers, de cele multe ori, până la proto-indo-europeană sau chiar până la proto-nostratică.

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Cihac, A., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt (2 vol.), 1870-1879).

Candrea, I.A., Densusianu, O., Dicţionarul etimologic al limbii române, (a-putea), Bucureşti, 1907-1914.

Cioranescu, A., Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958.

DELR: Vinereanu, M., Dicționar Etimologic al Limbii Române – pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Alcor Edimpex, Bucurști, 2008.

IEW: Walde, A., Pokorny, J., Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, Bern, München

Miklosich, F., Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în „Denkschriften”, XII, Akademie der Wissenschaften, Viena, 1862.

Orel, V., Albanian etymological Dictionary, Brill, Leiden, Boston, 1998.

Orel, V., A Concise Historical Grammar of the Albanian Language, Brill, Leiden, Boston, Köln, 2000.

Puşcariu, S., Etymologisches Wörtebuch der rumänischen Sprache. I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905.