| |

DINTRE “CAPCANELE” LIMBII ROMÂNE (II)

Într-un număr precedent am făcut analiza etimologică a câtorva grupuri de cuvinte din limba română care au dat de-a lungul anilor multă bătaie de cap lingviștilor. Scopul acestei serii de articole este acela de a face analiza etimologică a mai multor cuvinte românești rămase cu etimologie incertă (sau necunoscută) sau a căror etimologie este greșit atribuită, cu scopul vădit de a da cititorilor noștri posibilitatea de a înțelege mai bine astfel de analize etimologice, mai bine decât le-ar găsi în Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) apărut în 2008.

În cele ce urmează, voi face analiza etimologică a două cuvinte românești, unul fiind considerat de origine turcă, anume bursuc, iar celălalt de origine maghiară, anume țăruză(țeruză,săruză) care definește o serie de instrumente de scris, așa cum vom vedea mai jos.

Încă de la Cihac (II, 552) rom. bursuc este considerat de origine turcă, etimologie preluată de Roesler (590), de Șăineanu (II, 64), de Ciorănescu (1221), ba chiar și de noul dicționar etimologic al Academiei (DELR, vol. I, 2011), care susține că Cihac este depășit, dar a preluat mai toate etimologiiile aberante ale acestuia.

În limba turcă există o formă borsuk ‘arbore rășinos, tisă’, dar nicio altă formă similară cu sens apropiat de rom. bursuc. Faptul dovedește, ca în multe alte cazuri, că de la Cihac încoace nimeni nu s-a obosit să verifice validitatea etimologiilor date de acesta sau de alt lingvist din secolul al XIX-lea sau chiar de mai încoace.

Îmi permit să întreb pe autorii dicționarului Academiei de ce nu verifică etimologiile date de Cihac, mai ales că domniile lor îl consideră depășit?! Răspunsul este simplu: nu o fac pentru că nu vor să aibă multele surprize pe care le-am avut eu când m-am hotărât să scriu un dicționar etimologic al limbii române și să fie forțați să găseacă o altă etimologie, cât de cât mai plauzibilă și pe care nu au de unde să o ia din moment ce nu se pricep la așa ceva. Am spus-o în mai multe rânduri că limba română nu poate fi înțeleasă decât din perspectivă indo-europeană, or dumnealor nu prea au habar de indo-europenistică.

Rom. bursuc ‘1. om bondoc, copil gras; 2. viezure’ face parte din aceeași familie de cuvinte cu verbul a (se) bursuca ‘a se umfla, a se burzului’, întâlnit în Transilvania. Prin urmare, sensul primar al subst. bursuc nu este acela de ‘viezure’, ci acela de ‘om bondoc, copil gras’ care derivă de la forma verbală. Prin urmare, a (se) bursuca trebuie asociat cu a (se) burzului, ambele provenind de la același radical PIE *bhes– ‘a sufla, a se umfla’ (IEW, 146), cu cognați în sanskrită și greacă. Menționăm că există și în aromână și megleno-română sub forma busuc. Prin urmare, putem deduce că a bursuca și bursuc sânt forme mai noi cu epenteza lichidei r, ca și în cazul lui a burzului, poate prin contaminare cu bârzoi ‘ridicat, zbârlit’ care provine de la un alt radical proto-indo-european. Prin urmare, acest radical a dat o familie de cuvinte în limba română, fiind astfel exclusă încă odată ipoteza unui împrumut din turcă sau altă limbă învecinată. Acest radical proto-indo-european s-a moștenit în traco-dacă și s-a transmis limbii române. Am arătat în Argument (DELR) că PIE *bh > b în traco-dacă s-a transmis ca atare în limba română, iar *e > u prin asimilare la u din sufixul –uc.

Forma bursuc a fost împrumutată în mai toate limbile învecinate, anume în bulgară, maghiară, rusă, ucraineană și poloneză, pe unde trăiesc sau au trăit cândva români (vezi DELR).

În ceea ce privește subst. țăruză (țeruză, țărujă, mai rar sau mai nou săruză) și presupusa origine maghiară a acestuia avem o situație similară.

Rom. țăruză definește instrumente de scris mai vechi, precum ‘condei de piatră’, așa cum este definit în Atlasul Limbii Române, din 1965 sau ‘cărbune de scris pe tăbliță’ și în ultimă instanță ‘creion’. Primul sens este cel mai vechi și cel original. Condeiul de piatră pare să fie un intrument de scris folosit de milenii provenind din PIE * (s)tei– ‘ascuțit’, stoilo ‘vârf’ (IEW, 1015), de la care provine și rom. țăruș, cu cognați în sanskrită tivra ‘violent, ascuțit’, avestică staera, taera ‘vârf de munte’.

Având în vedere formele din sanskrită și avestică, radicalul proto-indo-european pare să fi conținut lichida r, ca și în formele limbii române, deci a putut fi vorba de un PIE * (s)ter-, sau mai degrabă *ter– ‘ascuțit’. Cândva în traco-daca din ultima jumătate a mileniului I, î.Ch., vocala e a iotacizat trecând la ie, de unde semivocala i a făcut ca t > ț, cum este și în româna de azi. După cele arătate mai sus este evident că magh. ceruza este împrumut din limba română.

În plus, sufixul –uză este românesc, întâlnit la mai multe substantive din limba română precum spuză, buburubuză (buburuz), etc. Pe de altă parte, trebuie arătat că țăruză este înrudit cu țăruș. Avem și aici, prin urmare, o familie de cuvinte românești provenite din proto-indo-europeană prin traco-dacă.

Revenind la cele afirmate mai sus, deducem din exemplele discutate aici că nu se poate face realmente etimologie românească fără a recurge la indo-europenistică. Teoria originii latine a limbii române este o fundătură care împiedică lingvistica românească să devină o știință în adevăratul sens al cuvântului.

Pe această cale fac din nou un apel cât se poate de serios la toți lingviștii români să înțeleagă acest detaliu corect și complet și să acționeze în consecință.

 

 

Bibliografie:

Cihac, A. Dictionnaire d’etymologie daco-roumaine, Frankfurt, 1870-1879 (2 vol.)

Cioranescu, A. Dictionario etimologico rumano, Madrid, 1958

IEW-Walde, A, Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Woerterbuch, Bern, Muechen, 1959.

Roesler, R. Romaenische Studien, Untersuchungen zur aelterren Geschichte Romaeniens, Duncker &Humboldt, Leipig, 1871.

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbii Române, București, 2008.