Doar propriile chemări și tulnicul

Mariana Gligor, poreclită Marița, este una dintre cele mai cunoscute tulnicărese din ţară. S-a născut în data de 18 Noiembrie 1947, în Sagaj, aparținînd de comuna Vidra, judeţul Alba, în zona etnografică a Munţilor Apuseni. E de religie creștin-ortodoxă și e mama a doi copii: Gligor Nicolae și Eugenia Onetiu; ambii știu să cînte la tulnic și au participat împreună la diferite spectacole pe plan național și internațional. Mariana Gligora a absolvit opt clase la școala din comuna Vidra. Încă de la vîrsta de șapte ani a deprins de la mama sa tainele acestei frumoase tradiţii despre care se spune că datează încă de pe vremea dacilor.

Tatăl Marianei a fost unul dintre cei mai renumiţi meşteri de tulnice, iar Mariana îşi petrecea mult timp în atelierul tatălui, fiind pusă de el să încerce sunetul tulnicelor confecţionate.

Mariana Gligor a preluat şi a transmis celor pe care i-a instruit un repertoriu autentic, bogat, cules de la renumite tulnicărese cum ar fi Iosana Bud, Maria Toader, Saveta Petichii, Elena Pogan şi chiar de la singurul solist cîntăreţ la tulnic, Mihai Duma.

Printre cîntecele şi chemările specifice interpretării din tulnic, cele mai cunoscute sînt „Şipotul”, „Cîntecul Iancului”, „Chemarea de pe Muntele Găina”, „Chemarea drăguţului”, „Citireana”, „Chemarea vitelor la munte” şi chemările prilejuite de evenimentele din comunitate sau din familie, mai vesele sau mai triste.

Fiecare tulnicăreasă dădea curs doar propriilor chemări, de bucurie sau de jale, împletind în sunete vești pe care le trimitea departe, peste munți, doar alor ei.

Mai târziu, ajungînd și-n zone de cîmpie, Mariana a învățat să cânte singură tot felul de teme muzicale, a transpus în graiul grav al tulnicului motive din zona folclorică, versuri sau teme poetice. O inspiră și o emoționează povestea lui Avram Iancu, pentru care a imaginat muzici de tulnic; mai triste pentru moartea lui, mai vesele pentru curaj și vitejie, dar toate amintind legenda de demult: „Iancuţul nostru, ori te uiţi la ceriul cu stele, ori la pieptul lui. Îmblă tot în hinteu (caleaşcă) şi în hinteu o cruce de aur. Pe Iancu numai cu glonţ de argint îl poţi puşca. Plumbul  nu-l prindeşi-l aruncă îndărăt“.

De-a lungul timpului, Mariana Gligor a fost plecată cu tulnicul, costumele și produsele create de mîinile sale în Germania, Austria, Israel, Spania, Serbia, în sudul Canadei, aproape de Cascada Niagara, la Paris, Strasbourg, Bruxelles și în multe locuri din țara noastră. Să cînte la  tulnic le-a învățat pe numeroase fete și femei din Apuseni, printre care se regăsesc fostele tulnicărese care au evoluat înainte de 1989 în formația de amatori de la Spitalul Orășenesc Cîmpeni, fete din Ansamblul „Moațele” al Casei de Cultură „Avram Iancu” Cîmpeni, sau cîteva persoane din județul Satu Mare, moți stabiliți în acea zonă a țării cu mai mult timp în urmă. Totodată, și-a învățat nepoatele și un nepot să cânte la tulnic, iar pe alte vecine sau rude le-a învățat să coasă, să țeasă și să împletească.

Nepoatele dînsei se numesc Denisa Gligor, Geanina Onetiu, Crinela Narița și pe nepot îl cheamă Cristian Narița. Cel mai mic învățăcel tulnicar are vîrsta doi ani și jumătate, se numește Darius Narița și este strănepotul Marianei. Toate fetele și toți băieții vecini cu Mariana știu să cînte la tulnic: Bota Cătălina, Haiduc Izabela, Petricele Maria, Mădălina Danciu, Marcela Gligor, Andreea Soit, Diana Leahu, Daniela Bucea, Roșu Razvan, Bogdan Răzvan, Bogdan Mihai, Cătălin Rădulescu, Andrei Dinescu, Florin Mantca, Marcela Oneț, Adriana Haiduc, Maria Popa, Narița Simona etc.

Moața Mariana Gligor spune despre activitatea ei:

„În anul 2001 am pus bazele grupului de tulnicărese de la Cîmpeni, pe care l-am botezat  «Grupul de tulnicărese Apuseni» cu scopul de a revigora, păstra şi transmite mai departe tradiţia cîntatului din tulnic.

În anul 2014 am participat la tabăra organizată de Fundația Mircea Florian şi Uniunea «Munții Apuseni», scopul fiind să salvam tradiţia unică a cîntatului la tulnic şi să o promovăm cît mai mult, atît în rîndul muzicienilor, cît şi în al iubitorilor de tradiţii vii.

Împreună cu această fundație am achiziționat primele mele tulnice, în număr de cincisprezece. Pe fiecare le numerotam în funcție de cît de bine cîntau sau sunau. Dintre toate, al meu a rămas tulnicul cu numărul cinci, un tulnic extraordinar de bun cu care am și înregistrat primul meu album de cîntece la tulnic. Acest tulnic a rămas moștenire nepoților, restul tulnicelor le-am dat la diferite muzee din țară sau la pensiuni tradiționale.

De-a lungul timpului am fost recompensată cu numeroase premii și distincții: în 1986, la «Cîntarea României» am primit Premiul I – solist la tulnic și Premiul I cu formația de tulnicărese a Spitalului Orășenesc Cîmpeni, formație pe care am coordonat-o; la festivalul «Inimi fierbinți în Țara de Piatră» de la Abrud am primit premiul pentru  autenticitate, prezentînd un costum popular din Apuseni; am cîștigat Marele Premiu la Festivalul Național «Sus, sus, sus la moți la munte» de la Cîmpeni, iar în ultimii doi ani am primit o decorație de la președintele Iohannis și premii de recunoaștere a activității de la Consiliul Județean Alba. Însă cea mai importantă distincție pe care am primit-o pînă acum a fost titlul de «TezaurUmanViu» oferit în 2015 de «Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial» din cadrul Ministerului Culturii, la propunerea Centrului de Cultură «Augustin Bena» Alba, care mi-a înaintat dosarul cu un an mai devreme.

Deși am primit de-a lungul timpului numeroase titluri și premii, niciun premiu sau o nicio diplomă nu e mai mare decît fericirea mea de a-mi vedea copiii, nepoatele și strănepotul că-mi duc tradiția mai departe, exact așa cum i-am învățat: să iubească simplitatea, să alerge după lucrurile normale, să aibă un dor în suflet și să cînte din tulnic în apusurile din Munții Apuseni pînă seara tîrziu.

Tulnicul a fost și este pentru mine toată emoția și dorul copilăriei mele, maturitatea mea și bătrînețea mea, împletite cu copilăria nepoților și a strănepoților mei.“