Dorul – Condiția românească a ființei

Cartea are două motivații: una negativă și alta pozitivă. Motivarea negativă este convingerea autorului că dorul este înțeles cu totul deficitar de către majoritatea covârșitoare a cercetătorilor și comentatorilor, care-i recunosc cel mult o valoare artistică. Or autorul consideră că dimensiunea artistică este numai vârful aisbergului dorului și, de fapt, dimensiunile lui cele mai importante și mai adânci sunt cea filosofică și cea teologică. Mai mult, el afirmă chiar că dorul este supremul în toate domeniile spiritului: artistic, filosofic și teologic. Iar a doua motivație, cea pozitivă, constă în aprofundarea cunoașterii Tradiției, adică a spiritului părinților, întrucât, conform autorului, cei de astăzi s-au înstrăinat de Tradiție pentru că s-au înstrăinat de propriii părinți, ajungând incapabili de a le înțelege măreția și noblețea, fiindcă au fost copleșiți de meschinăria și bolile veacului.

Cât de puțin și de meschin este înțeles dorul de către intelectualii români reiese limpede din faptul că admiratul ermetic Ion Barbu îl socotea „plagă a liricei și sensibilității românești” și mai ales din aceea că până și Constantin Noica, apologetul cel mai evident al dorului, în final a concluzionat că „ar trebui să sfârșim cu dorul, să ne despărțim de el … e un cuvânt al inimii numai, și nu al gândului”. Față de toate aceste limitări drastice și tranșante, G. Remete apreciază, la polul opus, că dorul nu este numai o valoare artistică excepțională ci chiar Supremul artistic. Bazându-se pe toată poezia românească – populară și cultă – el evidențiază specificul și unicitatea românească, dorul ca pe „un noroc românesc, o șansă specifică a ființei”. Pe baza unei argumentări a norocului, autorul susține dorul ca esență a ființării artistice, adică a existenței ca frumusețe și minune: „Dacă afirmăm că lumea este creația lui Dumnezeu, din neființă, ca lucrare total gratuită, atunci această reușită ca minune poate fi denumită drept norocul omului și al lumii”. În final, dorul ca suprem artistic este argumentat prin definirea artei ca „stâmpărare a dorului, adică a setei de ființă; arta stâmpără și iarăși aprinde dorul, într-un urcuș infinit, asemenea coloanei lui Brâncuși”.

Dar intenția lucrării nu constă în relevarea dorului ca suprem artistic ci, mai mult, în argumentarea lui chiar ca suprem filosofic și teologic. În primul rând, autorul arată că esența gândirii nu e calculul sau logica ci pasiunea: „Gândul filosofic e mare nu pentru că e ambițios, ci pentru că e pasionat … energia, pasiunea, combustibilul sau focul gândului e pasiunea sau dorul. Gândul mare nu e gândul abstract, umflat de informație și calcul, ci gândul îndrăgostit de ființă, de viață și de Suprem. Gândirea omului mare sau gândurile mari nu sunt o rumegare sau calculare a unor informații, ci sunt o vibrație sau un cutremur al întregii persoane”. Cu alte cuvinte, înțelegerea sau cunoașterea filosofică este „gând purtat de dor” (Eminescu, „Luceafărul”). Dorul este supremul teologic, pentru că, așa cum a argumentat și M. Heidegger, adevărul ființei este deschiderea ca luminiș („Lichtung”). În acest sens, autorul afirmă că, urmând pe Heidegger care a arătat că ființa este donare sau dar („Gabe”), trebuie să înțelegem că „ființa este o deschidere și o dăruire generoasă, dar numele propriu al acestei iubiri este auto-depășirea … adică dorul … Dorul e condiția ființei, din veșnicie în veșnicie”.

Lucrarea culminează însă în pretenția și demonstrația că dorul nu este numai supremul artistic și cel filosofic, ci chiar Supremul teologic. Autorul afirmă că dorul este însuși numele lui Dumnezeu sau definirea Lui cea mai bună, pentru că „în însuși Dumnezeu, iubirea nu e numai «iubire» ci și dor, adică expansiune nesfârșită. Dumnezeu este totul, are totul, este suficient și fericit în sine însuși; dar însăși firea Lui ca iubire îl mișcă spre expansiune”. Trebuie să spunem că majoritatea teologilor au rezerve față de definirea lui Dumnezeu ca dor, motivând că, așa cum arată păr. Stăniloae, „Sfânta Treime este structura supremei iubiri”. George Remete afirmă însă că definind pe Dumnezeu ca dor nu schimbăm, ci aprofundăm definirea lui ca iubire, căci denumirea simplă poate însemna mulțumire de sine sau auto-suficiență (Dumnezeu fiind afirmat teologic ca atotsuficient și „actus purus”), pe când dorul arată auto-generarea, auto-depășirea de sine și setea infinită a iubirii. De altfel, atrage atenția autorul, dacă am rămâne numai la cuvântul „iubire” n-am mai putea face deosebirea dintre iubirea Dumnezeului creștin și cel din alte religii. În toate religiile Dumnezeu e iubire. Iubirea Dumnezeului creștin se deosebește de a celorlalți pentru că nu prin iubirea ca deplinătate, mulțumire și fericire ci numai prin dor a fost motivat Dumnezeu-Tatăl să nască un Fiu și să purceadă un Duh. Nu simpla iubire, ci auto-depășirea și însetarea ca auto-generare L-a putut face pe Dumnezeu să genereze un Fiu și un Duh. Altfel, n-ar mai fi nicio deosebire între iubirea Dumnezeului creștin și iubirea altor „Dumnezei”. Relația între Persoanele Sf. Treimi este dorul, ca iubire specifică și veșnic reînnoită.

Fără îndoială că pretenția de a afirma dorul ca Supremul este nu numai o noutate ci mai ales o provocare, încât sunt de așteptat comentarii la fel de provocatoare, din partea tuturor celor avizați și competenți.