| | |

Două sute de ani de la revoluția lui Tudor Vladimirescu

Din voia Proniei, Care i-a inspirat pe organizatori să fixeze data chiar înaintea decretării noilor restricții plandemonice din țară, am putut participa în intervalul 21-24 brumărel 2021 la cea de-a IX-a ediție a Simpozionului Național de Etnologie „Sat și Stat – De la entitate spirituală la realitate politico-socială“ desfășurat la Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu“ din Tîrgu-Jiu. Aici am putut vizita, cu acest prilej, și expoziția intitulată „Sabia revoluției“ dedicată celor două sute de ani de la Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu. Printre cărți (între acestea la loc de cinste se afla și volumul semnat de ilustrul profesor universitar G. D. Iscru), reviste și publicații despre decisivul eveniment istoric s-au aflat și trei obiecte de valoare: sabia lui Tudor Vladimirescu, Proclamația de la Padeș (facsimilată) și tabloul original al pictorului Theodor Aman care îl întruchipează pe eroul-martir.

Ajuns acasă, am verificat cu atenție internetul și am luat cunoștință despre cîteva alte manifestări din țară consacrate anul acesta marcării bicentenarului: medalia „200 ani de la Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu“ însoțită de o broșură și o cutie tip carte produse de Monetăria Statului în două variante: din  argint patinat 925‰ cu diametrul 80 mm în greutate de 350 grame, tiraj 40 de bucăți (2029 lei) și din aliaj de cupru, cu diametrul de 80 mm, tiraj 60 bucăți (506 lei) (cf. monetariastatului.ro);

introducerea în circulație de către Romfilatelia a unei emisiuni de mărci poștale Revoluția lui Tudor Vladimirescu, 200 de ani (cf. romfilatelia.ro);

binecuvîntarea de sîmbătă 5 iunie 2021 a unui cenotaf ridicat spre pomenirea eroului na­țional la Mînăstirea Cerneţi din judeţul Mehedinţi de către Preasfinţitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, urmat de un simpozion dedicat bicentenarului Revo­luției și un program artistic datorat regizorului Marian Ciripan, directorul Companiei de Teatru „Civic Art CVM“ din București, profesoarei de nai Denise Gagiu şi Grupului folcloric „Izvorașul“ al Episcopiei Severinului și Strehaiei (cf. ziarullumina.ro); sfinţirea de duminică, 22 august, de către Preasfinţitul Părinte Episcop Nicodim a troiţei ridicate în memoria lui Tudor Vladimirescu şi a pandurilor săi de către Episcopia Severinului şi Strehaiei, împreună cu Primăria comunei Cireşu, în amintirea luptei ce s-a dat pe această colină între pan­duri şi turci în 6 august 1820, precum şi pentru a cinsti împlinirea a 200 de ani de la Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821 (cf. ziarullumina.ro).

Spre lauda lor, și argeșenii au marcat bicentenarul printr-un simpozion organizat pe 11 florar 2021 la Muzeul Județean Argeș și printr-o expoziție inedită de fotografii, transpusă pe 44 de panouri, în Grădina Publică din Pitești, cu obiecte din perioada respectivă: arme de foc (pistoale cu cremene și cu percuție, puști), arme albe (iatagane), vestimentație bărbătească din acea epocă etc. Totodată, au fost expuse portrete, sculpturi, busturi cu Tudor Vladimirescu, scrisori cu autograful lui, medalii, medalioane, monede sau bancnote care au fost emise cu chipul revoluționarului din Vladimiri, precum și imaginea Foișorului Curților Boierești de la Golești, acesta fiind locul unde conducătorul Revoluției de la 1821 şi-a trăit ultimele zile de libertate, înainte de a cădea victimă odiosului complot și ucis de eteriști (cf. cjarges.ro).

Deși în ordine cronologică ar fi prima dintre manifestările evocatoare, special am lăsat la urmă inițiativa părintelui arhimandrit Policarp Chițulescu, consilier patriarhal și director al Bibliotecii Sfîntului Sinod, de a organiza la Mînăstirea Antim expoziția „Tudor Vladimirescu – un credincios martir pentru dreptate“, unde s-au putut vedea cărți și documente referitoare la mișcarea revoluționară din 1821 și volume închinate personalității lui Tudor Vladimirescu. Așa cum sublinia PS Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar Patriarhal într-un articol din 26 gerar 2021 publicat în „Ziarul Lumina“: am avut ocazia de a vedea reconstituirea drapelului Revoluției de la 1821, care reflectă încă o dată evlavia și formația profund creștinească a liderului mișcării, Tudor Vladimirescu, întrucît sînt prezentate pe steag icoana Preasfintei Treimi și doi sfinți militari, Mucenicii Tiron și Gheorghe, ocrotitorii Armatei Române încă de la începuturile organizării statelor românești, iar inscripția în limba română cu caractere chirilice este o rugăciune creștină (cf. ziarullumina.ro).

După cum se poate vedea în ilustrația însoțitoare a textului publicat în ziar, ierarhul s-a referit la steagul reconstituit la ½ din mărimea reală prin eforturile istoricului Adrian Gh. Iscru și a echipei domniei sale, prezentat într-o altă împrejurare.

Ajung acum la miezul acestei intervenții – cartea Tudor Vladimirescu. Temelia statului român modern. Studii de istorie în an bicentenar 1821-2021[1]  scrisă de Adrian Gh. Iscru. Trebuie subliniat înainte de toate că ea urmează apariției tot în acest an a ediției a V-a revăzută și adăugită  a cărții Revoluția română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu[2] elaborată de reputatul profesor universitar G. D. Iscru. Cei doi istorici, tată și fiu, compun astfel un arc temporal în acest an de referință și greu s-ar fi putut imagina un omagiu mai emoționant adus lui Tudor Vladimirescu.

Volumul la a cărui lansare ne aflăm cuprinde două studii istorice, unul datat 6 undrea 2020 „în ziua prăznuirii Sfîntului Ierarh Nicolae“ intitulat O nouă reconstituire a Drapelului Revoluției din 1821, steag al Țării Românești, veritabil document programatic și simbol al unității naționale (pp. 23-70), celălalt în 8 brumar 2020 „în ziua prăznuirii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril“ intitulat Tudor Vladimirescu – Temelia statului român modern – continuator al reformelor culturale și înnoitoare ale sfîrșitului de Ev Mediu și început de Ev Modern (pp. 71-174). De asemenea, autorul include în volum un Omagiu. Istoricului și Dascălului G. D. Iscru la apariția ediției a V-a din „Revoluția română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu“ ediție bicentenară 1821-2021 (pp. 175-186), datat 8 răpciune 2021 „în ziua praznicului Nașterii Maicii Domnului“. Cartea e ilustrată color și este elegant copertată după concepția inspirată cu texte din epocă și fotografii adecvate a lui Olingheru Florin. Începe cu o Binecuvîntare din partea părintelui Marian Sava purtînd titlul Tudor Vladimirescu. Mărturisitorul Sfintei Treimi, Martir pentru Dreptate și Libertate și fiind datat 15 gustar 2021 „în ziua prăznuirii Maicii Domnului“. La rîndul său, Ion Bucheru semnează un Cuvînt înainte (pp. 15-22), datat și el creștinește 20 cuptor 2021, „în ziua prăznuirii Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul“[3].

Despre drapelul Revoluției – realmente un document programatic așa cum e subliniat atît în titlul studiului, cît și pe parcursul celor aproape cincizeci de pagini ale sale este obligatoriu de reținut că registrul iconografic [prezintă], cu prioritate, esența ideii cu care plecaseră la drum Tudor Vladimirescu și toți cei ce i-au stat alături pînă la final: ajutorul și nădejdea în Sfînta Treime de viață dătătoare și în puterile cerești (v. p. 37). Simbolistica particularizează clar Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, diferențiind-o de alte mișcări similare europene de emancipare socială ori națională transmițînd peste veacuri adevărul că, pentru români, nimic nu se poate fără voia lui Dumnezeu. În 23 gerar 1821 steagul cu dimensiunile 185 x 152 centimetri realizat în 1820 (poate și mai devreme – cf. p. 49) la Mînăstirea Antim de călugărul David a fost purtat la Padeș[4], după cum se poate subînțelege dintr-o frază memorabilă adresată la 21 florar 1821 de Tudor Vladimirescu lui Iordache Olimpiotul: Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămașa morții (cf. p. 63). Privit din față, steagul prezintă  în centru Sfînta Treime – Tatăl binecuvîntînd în dreapta și Fiul cu Sfînta Cruce sprijinită de umăr în stînga, Amîndoi așezați pe norii Cerurilor (în timpul lansării cărții din 4 undrea 2021 părintelui Marian Sava i-a venit un gînd pe care ni l-a împărtășit despre analogia formațiunilor noroase cu Munții Carpați înzăpeziți!), iar deasupra Lor Sfîntul Duh în chip de porumbel. Grupul Treimic este reprezentat ceva mai sus. În dreapta, în picioare, e înfățișat altfel decît îl știm Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul Moldovei, cu o ramură de finic înfrunzit într-o mînă iar în cealaltă cu un scut în formă de lună (atitudine înțeleaptă, sugerînd un dialog pașnic purtat spre înțelegere și dreaptă socoteală), iar în stînga, spre lancea steagului,  tot în picioare, cu o suliță în mînă (indicînd parcă ultima soluție: cea militară), apare Sfîntul Teodor Tiron, patronul spiritual al lui Tudor Vladimirescu. În partea de jos, încadrînd stema țării, se poate vedea o rugăciune redată în slove „chirilice“ care trebuie citită în linie, peste stemă și nu vers după vers: Tot norodul românesc / Pre Tine Te proslăvesc / Troiță de o Ființă / Trimite-mi ajutorință / Cu puterea Ta cea mare / Și în brațul Tău cel tare / Nădejde de dreptate / Acum să am și eu parte (cf. pp. 47-48)[5]. Mesajul politic încifrat pentru viitor viza realizarea unității naționale întemeiate pe teritoriul locuit în permanență de străbunii vorbind aceeași limbă și avînd aceeași credință creștin-apostolică.

Chiar dacă, prin asasinarea căpeteniei lor, revoluționarii din 1821 nu și-au putut vedea înfăptuite dezideratele înnoitoare în favoarea norodului strivit sub abjectul scop unic de a se îmbogăți rapid al unor calici aleși pe sprînceană din Fanar (fenomen spoliator pe care Occidentul nu l-a cunoscut, dar unii „istorici“-băgători de seamă de pe-acolo și de pe-aici și-au permis și încă își mai permit comparații și acuze în lucrări savante la adresa înapoierii românilor de rînd care alcătuiau „talpa țării“!), Revoluția a avut o urmare imediată importantă: Poarta a înțeles că politica trebuie schimbată și Țările Române să capete mai multă autonomie. Așa încît s-a pus capăt domniilor fanariote prin învestirea în vara lui 1822 a domnilor pămînteni Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova şi Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia. Totodată însă, Revoluția lui Tudor Vladimirescu a oferit un reper luminos tineretului. Proclamația de la Padeș și Cererile norodului românesc, ca documente scrise și Drapelul Revoluției, ca program simbolic, au avut, pe lîngă impactul fulgerător din 1821, și un formidabil ecou în anii următori grație mai întîi prietenului și sfătuitorului domnului martirizat, ardeleanul luminat Gheorghe Lazăr, apoi datorită discipolilor acestuia, în frunte cu Petrache Poenaru. Noi generații se ridicau, iar patriotismul nu le era străin. Cu adevărat, Tudor Vladimirescu fusese torța care a luminat gîndirea unei generații de intelectuali al căror ideal nu era altul decît progresul real al națiunii și al Bisericii, unitatea națională, în concepția, [cu] posibilitățile și [ținînd cont] de contextul geo-politic al epocii […] (cf. p. 119). Nicolae Bălcescu sintetiza remarcabil: Ce strigă la 1821 poporul român, acum în picioare și deștept? […] Tot românul să fie liber și egal în țara lui, într-un cuvînt cere ca statul să se facă românesc, cere domnirea democrației […] Căci revoluția nu moare cu dînsul [cu Tudor Vladimirescu]. Spiritul național și patriotic (de la 1848, n.n.) luase o putere mare de la Revoluția de la 1821 […] O jună partidă națională se întocmește și își ia de misie d-a continua programa Revoluției de la 1821 și d-a realiza întru tot dorințele și trebuințele poporului (cf. p. 118)[6]. Sînt idealurile pe care, cu adînca judecată conferită de condiția genialității gazetarul Mihai Eminescu le formula critic, după cum fericit inspirat Adrian Gh. Iscru ne amintește: Dacă, la 1848, generația de agitatori ar fi fost compusă din oameni serioși, cunoscători ai țării, poporului și datinilor lui [așa cum se dovedise cu prisosință a fi fost Tudor Vladimirescu – precizarea mea, M. F.], nu bonjuriști pomădați și frizați, dacă ar fi fost Tudor și nu C. A. Rosetti, acesta ar fi căutat îndreptarea în întoarcerea la trecut. Ars trebuia „Regulamentul organic“ ș-așa, dar trebuia ars în favorul vechilor instituții românești, nu în favorul bagajului de idei cosmopolite și a priori ale Revoluției Franceze (p. 120)[7].

Peste un secol un poet și gînditor oltean, purtînd prenumele eroului-martir, dăltuia alte fraze inspirate, subliniind deosebirea fundamentală dintre o revoluție teoretic copiată de aiurea și una izvorîtă organic, alimentată fiind din năzuințele autohtonilor: Vedeți că avem de-a face nu cu un revoluționar teoretic hrănit cu ceai de mușețel și cu pesmeți, dar cu un gospodar sănătos, cu un cap întemeiat și practic, în stare să gîndească o revoluție harnică și constructivă și să o realizeze în ordine materială, nu pe hîrtie timbrată și de pe masa unui birou asigurat cu un salariu garantat. Tudor era omul care place lui Dumnezeu și care face lucrul bun din nimic (p. 121).[8]

Mai departe torța / făclia aprinsă în 1821 de olteanul Tudor Vladimirescu va lumina în Moldova pe alcătuitorii constituției „cărvunarilor“, avînd în frunte pe Ionică Tăutul, cu reforme radicale și profund înnoitoare în aparatul de stat (p. 107). Utilizînd un limbaj metaforic, Cererile norodului românesc constituie solul fertil în care, cu credință tare în Dumnezul Treimic înfățișat pe steagul Revoluției, a fost semănat grîul curat al țării tuturor românilor. Cămașa morții îmbrăcată conștient-jertfelnic de fostul căpitan de panduri ajuns pentru foarte scurt timp domn al Țării Românești tindea a se transforma într-una a învierii unui stat național. Identic modului cum Matei Basarab culesese fructele pomilor semănați de marele domn oltean martir Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu și alți oameni politici patrioți din secolul al XIX-lea se putuseră bucura frîngînd pîinea frămîntată din grîul curat semănat de Tudor Vladimirescu – marele și nefericitul lor predecesor […], jertfă tragică a unui mercenar de rînd […] (cf. p. 132). Așa cum Tudor Vladimirescu gîndise necesitatea înființării unei oștiri pămîntene, și patriotul Alexandru Ioan Cuza avea să introducă în 1860 serviciul militar obligatoriu (desființat în prezent în România, după cum îmi permit să observ în treacăt!). La fel cum unul dintre sfetnicii apropiați ai lui Tudor Vladimirescu, dascălul de vocație Gheorghe Lazăr, începuse cu avînt creștinesc o reformă practică a învățămîntului românesc, și ultimul domn pămîntean dorea reforme autentice, avînd în fruntea guvernului său pe luminatul cărturar Mihail Kogălniceanu, cel care înființase încă din 1840 revista „Dacia literară“ cu un extraordinar program educativ-național (revista fusese, din păcate, desființată din reaua voință a domnitorului de la acea dată Mihail Sturza). Conclusiv, Adrian Gh. Iscru scrie: Tudor Vladimirescu semănase „grîu curat“ țării sale și stîrpise neghina greco-levantină a vremii pentru ca românii să culeagă bună și de folos roadă mai tîrziu. Reușise acest pas uriaș, în beneficiul națiunii române, în plină epocă modernă, cu prețul vieții lui și [a] pandurilor Olteniei. După februarie 1866 [cînd s-a forțat abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza], neghina începea să reapară din ce în ce mai des în „grîul curat“ al românilor semănat de Vladimirescu, fapt care      l-a determinat pe Eminescu să scrie în 12 februarie 1880, îndreptățit fiind, că „mișcarea care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre Domnii cei mai patriotici din cîți au fost vreodată în Țările Dunării române, cată să aibă în caracterul ei sămînța unor rele și mai mari. De atunci am dat zi cu zi și an cu an îndărăt“[9]. Pegra greco-levantină, grecii fanarului de odinioară, alungați de Tudor Vladimirescu în 1821, fuseseră înlocuiți, din 1866, cu alții mult mai periculoși […] (v. pp. 145-146).

Meditînd la acele fapte, ce altceva decît un superlativ absolut s-ar mai putea adăuga superlativului relativ al istoricului referitor la „pegra“ din zilele noastre, promovată și susținută la putere de inși aflați în umbră făcînd parte dintr-o așa-zisă elită globalistă, fără patrie și fără Dumnezeu?! Pagină cu pagină, cartea datorată lui Adrian Gh. Iscru ne oferă ocazii de rememorare și totodată de reflecție asupra trecutului și prezentului.

Conexiunile cu literatura merită evidențiate: Memoria și impactul Revoluției lui Tudor Vladimirescu în Ardeal, la început de veac XX rămăsese viu [sic] iar amintirea lui, ca și în cazul lui Horea, pătrunsese în conștiința națională pentru totdeauna. Unul dintre cei mai profunzi poeți ai națiunii române, George Coșbuc, îi va dedica un poem lui Vladimirescu, Oltenii lui Tudor, publicat în 1903 în „Universul Literar“, nr. 27 din 7 iulie (p. 162). Îmi permit transcrierea acestei creații de o extraordinară actualitate:

Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamăt din păduri –
Tudor domnul vine-n frunte,
Cu mulţimea de panduri!
Iar din Jiu, din apă sfîntă,
Iese cîntec vitejesc,
Şi cu glas de surle cîntă

Tot poporul românesc.

Las᾽ să-i sune surle-n ţară,
Să-şi adune-olteni destui,
Ţara s-o vedem noi iară
Veselă pe urma lui –
Mîndra patrie română
Nu sub braţ de oameni slabi,
Ci voinică şi stăpînă
Cum a fost sub Basarabi.

Zboară corbi pe sus, băiete,
Cîrduri negre se-nvîrtesc,
Şi se zbat de-atîta sete
Şi de foame se izbesc:
N-au s-aştepte-oltenii rugă
Să le dea de hrană-n văi –
Oh, ciocoi, te-ajung în fugă
Toţi răzbunătorii tăi!

Cine vrea părtaş să fie
Dreptului pe-acest pămînt
După Tudorin să vie!
Că-i trimis de Domnul Sfînt
Să ne scape-acum odată
De ciocoi, căci Dumnezeu
Însuşi S-a pornit să-i bată,
Cum ne bat şi ei mereu.

Ridicaţi, români, Dreptăţii
Steag cu sfîntul George-acum
Sfintei Legi şi libertăţii
Faceţi-i odată drum!
Cine nu-i cu voi, să ştie
Că izbit va fi de voi,
De cei straşnici în mînie
Şi din leagăn de eroi.

Domnul Tudor să trăiască!
Sus cu toţii, pui de lei,
Pentru Țara Românească,
Pentru drepturile ei!
A-mbrăcat cămaşa morţii
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sorţii,
Va trînti tiranii jos!

Rolul pedagogic al istoriei reale, trezitoare a conștiinței apartenenței la un neam cu origini străvechi, care a dat nenumărați eroi-martiri, s-ar părea că le dă fiori actualilor păpușari globaliști de vreme ce printre măsurile așa-zis reformatoare ale învățămîntului de stat Istoria, Limba română și Religia, ca discipline școlare, sînt grijuliu vizate atît prin conținuturi, cît și prin restrîngeri, comasări „curriculare“ (mergînd sfidător chiar pînă la desființare în ceea ce privește Religia), sub motivul „descongestionării“ în beneficiul elevilor. Minciuna care stă cu politica la masă a fost pusă în evidență cu diferite ocazii – o demasc și eu cu acest prilej – căci realmente intenția „reformatoare“ cu pricina ascunde „implementarea“ agendei lgbt-iste în sistemul de învățămînt de stat, începînd chiar din clasele elementare, pe seama modificărilor operate în programa școlară considerată învechită, neconformă cu spiritul progresist corect-politic.

Nu închei aceste însemnări de lectură fără o notă sentimentală. De Oltenia lui Tudor mă leagă originea maternă, mai precis e vorba de un sat al comunei Poiana din județul Gorj, prin care, din rînduiala de Sus, abia anul acesta am mai trecut, după simpozionul pe care l-am amintit în introducere.

Mulțumesc prin aceste sărace fraze istoricului Adrian Gh. Iscru pentru cartea sa din care răzbate înalta vibrație a patriotismului luminat, așa cum l-a deprins și-l pune în lucrare de la ilustrul său tată, profesorul universitar G. D. Iscru, oltean autentic (cf. p. 183), dascăl de o profunzime, luciditate și putere creatoare asemănătoare unui fulger care brăzdează cerul și lovește cu forță pămîntul lăsînd la final, în folosul omului doritor de cunoaștere și evoluție focul – opera sa întreagă (cf. pp. 176-177).

Spiritul jertfelnic creștinesc împlinit martiric al lui Tudor din Vladimiri, insuflat, cu siguranță, de marele înaintaș oltean, voievodul martir Mihai Viteazul, precum și de fostul ban al Craiovei Sfîntul Voievod martir Constantin Brâncoveanu, care și-a aflat sfîrșitul pămîntesc alături de cei patru fii ai săi, Sfinții Constantin, Ștefan, Radu și Matei, împreună cu Sfîntul Sfetnic și cumnat Ianache, spirit analog aceluia care i-au animat pe ardelenii Horea și Cloșca (eroi-mucenici fără de morminte, ca și Tudor), străbate secolele pînă la noi și ne constituie pildă în încercările pe care le avem dinainte astăzi. Cu claritate ni se atrage atenția, în finalul cărții, din recenzia-omagiu dedicată lui G. D. Iscru: Sîntem cu toții datori să popularizăm și să evocăm, cît de des putem – cum a făcut toată viața sa istoricul G. D. Iscru – valoarea unui personaj istoric real, cum a fost și este Tudor Vladimirescu pentru că acest Domnitor român, ca mulți alții, de altfel, în ultimii 31 de ani, a fost trecut într-un con de umbră creat special, cum s-a întîmplat și cu alți martiri și sfinți ai națiunii, în același mod intenționat, caracteristic factorului politic ocult, venal și obedient occidentului desacralizat și aistoric. […] Lumina revărsată de Tudor Vladimirescu și de Revoluția din 1821 asupra întregii istorii naționale a românilor, asupra Bisericii strămoșești – liantul național – trebuie arătată tuturor, Tudor fiind un „contemporan al nostru“, cum afirma istoricul G. D. Iscru iar „Revoluția din 1821 […] va fi mereu un subiect al zilei“ (pp. 184, 185).

Cu adevărat, tagma jefuitorilor actuali (mai nou unii îmbrăcînd chiar halate medicale și pozînd în salvatori responsabili față de sănătatea publică!) o reprezintă veritabili monștri cărora cel mai potrivit răspuns ar suna – parafrazîndu-l pe Tudor Vladimirescu – cam așa: Constituția nu ne oprește a întîmpina răul cu rău; cînd îți iese înainte, șarpele trebuie lovit cu ciomagul; cu atît mai prompt ar trebui ripostat balaurilor de astăzi care vor nu numai să ne înghită trupește, ci vor să ne piardă și sufletește. Pînă cînd să-i suferim? Pînă cînd să le fim robi?…

București, 25-30 brumar 2021; revizuit final: 3 undrea 2021

 

Anexă:

Cîteva ilustrații reproduse dintr-un articol semnat de Eugen Mihai referitor la colecţiile Muzeului Militar Naţional Regele Ferdinand I din Bucureşti, în care se află obiecte care ne amintesc de Tudor Vladimirescu: fie i-au aparținut, fie i-au fost atribuite. De asemenea, se găsesc în muzeu exponate care evocă Revoluția din 1821. Pandurului Ion (Enache) Cacalețeanu, comandantul artileriei în timpul Revoluției, i-a încredințat Tudor – înainte de a fi arestat de eteriști, la Golești, și dus la Tîrgoviște, unde era sediul Eteriei –, inelul său, steagul revoluției și sabia. (Sursa)

Sabia lui Tudor Vladimirescu, care s-a aflat pînă în 1971 în Muzeul Militar Național, iar acum este în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României,

Ciucurii drapelului lui Tudor Vladimirescu, singura parte din drapel care a mai rămas mărturie a simbolului celor trei culori: roșu, galben și albastru.

Arme folosite în perioada revoluției din 1821.

Hanger de factură balcanică. A aparținut lui Nicolae Vărzoacă, luptător în oastea lui Tudor.

Inelul sigilar care a aparținut lui Tudor Vladimirescu, pe care l-a încredințat, înainte de a fi arestat, comandatului artileriei.

Replică a costumului purtat de conducătorul revoluției, realizată, în 1948, în urma unui studiu în cadrul Muzeului Militar Național.

Ordinul Sfântului Vladimir, primit de Tudor Vladimirescu din partea țarului Nicolae I al Rusiei.

NOTE:

[1] București, Casa de Editură și librărie „Nicolae Bălcescu“, 2021, 194 pagini.

[2] București, Casa de Editură și librărie „Nicolae Bălcescu“, 2021, 402 pagini.

[3] În redarea acestor date, mi-am permis a utiliza denumirile tradiționale românești ale lunilor anului.

[4] Ca omagiu al celui ce-a ridicat românimea din plecăciunea robace urmînd, pasămite, povața călduță îndemnînd la compromisuri „capul plecat sabia nu-l taie“, textul proclamației merită redat măcar în această notă:

Cătră tot norodul omenesc din București și din celelalte orașe și sate ale Țării Rumânești, multă sănătate!

Fraților lăcuitori ai Țării Rumânești, ori de ce neam veți fi!

Nici o pravilă nu oprește pre om de a întîmpina răul cu rău! Șarpele, cînd îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești, ca să-ți aperi viiața, care mai de multe ori nu să primejduiește din mușcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atît cele bisăricești, cît și cele politicești, pînă cînd    să-i suferim a ne suge sîngele din noi? Pînă cînd să le fim robi?

Dacă răul nu este priimit lui Dumnezău, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezău! Iar acesta nu să face pînă nu să strică răul. Pînă nu vine iarna, primăvară nu să face!

Au vrut Dumnezău să facă lumină? Aceia s-au făcut, dupe ce au lipsit întunerecul!

Vechilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat [i.e. sultanul], voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie noaă bine! Și să să aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sînt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sînt făgăduiți!

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și cu lănci; să vă faceți degrabă și să veniți unde veți auzi că să află Adunarea cea orînduită pentru binele și folosul a toată țara. Și ceea ce vă va povățui mai marii Adunării, aceea să urmați, și unde vă vor chema ei, acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atîta vreme de cînd lacrămile du pe obrazăle noastre nu s-au mai uscat!

Și iar să știți că niminea dintre noi nu este slobod, în vremea aceștii Adunări – obștii folositoare – ca să să atingă măcar de un grăunți, de binele sau de casa vreunui neguțători, oroșan sau țăran, sau de al vreunui lăcuitori, decît numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jărtfească; însă al cărora nu vor urma noaă – precum sînt făgăduiți – numai al acelora să să ia, pentru folosul de obște!“

Sursa transliterării: Documente privind Istoria României. Răscoala din 1821, I, Documente interne, București, 1959 (V. pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor. Am efectuat tacit unele corectări ortografice și stilistice).

[5] Am corectat tacit textul, conform uzanțelor ortografice actuale.

[6] Citatul e luat din Nicolae Bălcescu, Opere, vol. II, ediție critică de G. Zane și Elena Zane, București, Editura Academiei, 1982, pp. 109-110.

[7] Citatul e desprins din Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, București, Editura Academniei, 1985, p. 74.

[8] Citat din Tudor Arghezi, Tudor Vladimirescu, apud. Zenovie Cârlugea, Tudor Arghezi. Un elogiu al Gorjului, Tîrgu Jiu, Editura Măiastra, 2010, p. 264.

[9] Citatul este dat din Mihai Eminescu, Opere, vol. X, București, Editura Academiei, 1989, p. 413.