Dragoș-Radu Popescu-Comana – un nepot cu har

Vernisajul din 19 brumărel 2024 din capitală de la Casa Friederich Schiller a coincis cu relansarea cărții expozantului principal Dragoș-Radu Popescu-Comana despre pictorița Ecaterina Steurer. Confesiuni. G1 – cum apare pe copertă –, titlu îmbogățit pe pagina 3: despre pictorița Ecaterina Steurer. Cati și Fifi. Confesiuni. G1 și Mozaic plastic: Pictorița Ecaterina Steurer de Marilena Dumitriu, Consilier Artă vizuală. Articol apărut în „Revista clubul artelor“, XXI Giurgiu, numărul 14, (martie 2021) [sic]. Tipăritura datorată Editurii StudIS are o prefață [despre care se menționează în caseta tehnică de la pagina 4!] Au trecut 32 de ani…[1], semnată de Marilena Dumitriu, treisprezece proze-evocări ale matematicianului-artist Dragoș-Radu Popescu-Comana (Cati și Fifi, Marea, Aleea, Tablou de iarnă, Fîșia cu salcîmi, O plimbare prin cimitir, Nenea Iosif Steurer – Fifi, De vorbă cu nenea Iosif, La ceas de noapte cu tanti, Semnătura, Portretul și inima, Viața lui tanti…, În fine, moartea), Mozaic plastic. Articol apărut în „Revista Clubul artelor XXI Giurgiu, numărul 14, (martie 2021)[2] scris de Marilena Dumitriu, Album de artă desen și pictură, autori: Dragoș-Radu Popescu-Comana, Ecaterina Steurer, Maria Ciurdea Steurer, anonim, Josef Fr. Steurer, Lucrări de atelier din studenție, Album de fotografii cu și despre Ecaterina Steurer, Premii, Despre autor.

Dragoș-Radu Popescu-Comana (născut la 9 cuptor 1951 la Giurgiu) e bucureștean dar are o proprietate la Comana – de unde prelungirea onomastică – și s-a specializat în matematică, fiind doctor, conferențiar la Facultatea de Matematică și Informatică din capitală. În paralel cu pasiunea pentru profesia sa, probabil influențat de familia Steurer, a urmat și a absolvit Școala Populară de artă din București, specialitatea pictură, la clasa Francescăi Lencu, devenind din 1983 membru al Asociației Artiștilor Plastici din București și participînd la numeroase expoziții: 16.INTERBIFEP – 2015 și 17.INTERBIFEP – 2018 din Bosnia-Herțegovina, Domnitori și regi ai românilor – 2019, cu ocazia centenarului României, la Muzeul „Teohari Antonescu“ din Giurgiu și la Muzeul Dunării de Jos din Călărași, reluată la Centrul Cultural „Ionel Perlea“ din Ialomița în 2020 și, în fine, o expoziție personală de 36 de portrete în creion în cadrul proiectului CORONOIA la Biblioteca Județeană „Alexandru Odobescu“ din Călărași în 2021.

Talentul polivalent i-a permis ilustrarea cîtorva cărți precum cea aparținînd lui Marin Cristian intitulată Rezervația de zîmbete vlăscene Epigrame  (Editura BETTA, 2020) și, de asemenea, să se exprime literar, îndeosebi ca povestitor, așa cum o demonstrează Injecție cu amurg în București sau Omul din flacără.

Adaug cu bucurie în finalul acestui excurs biografic colaborarea lui Dragoș-Radu Popescu-Comana la „Revista de lingvistică și cultură românească“ cu articolele Expoziția internațională de caricatură – portret „Bacovia 140“[3] (2021) și Expoziția itinerantă domnitori și regi ai românilor – portrete creion pe meleaguri dunărene (2020)[4]. Din cel de-al doilea, preiau o confesiune: Cred că este necesar mai întîi să spun că activitatea mea profesională, aceea de matematician, s-a echilibrat de-a lungul vieții cu aplecarea continuă spre înțelegerea limbajului plastic, perfecționarea lui, a desenului și în special a portretului.

Revin la vernisajul și la cartea care mi-au prilejuit aceste rînduri.

Contrar obișnuinței mele de a nota scăderile, lacunele sau erorile în finalul considerațiilor referitoare la o carte, precizez de la început că m-a frapat o punctuație ciudată (regăsită chiar și-n articolele de revistă menționate!), neconformă normelor actuale, care mitraliază ochii cititorului din textele lui Dragoș-Radu Popescu-Comana, anume virgula urmată de un blanc și de trei puncte, echivalînd, pe alocuri, cu finalul de propoziție și necesitatea continuării scrierii cu majusculă: Dispare brusc după o bordură, … Apare iar, se-alintă de-o cruce […] (p. 26); […] s-a modificat în timp părerea mea despre acest tablou, … relația mea cu el. […] (p. 51); În acest timp petecul de hîrtie continua să înregistreze cine mai știe ce idee matematică, un cuvînt sau vreo expresie ce îmi trecea atunci prin minte, vreun desen, vreo umbră cu creionul în spațiul prins de un contur trasat o dată, de două, de trei ori, … mai apăsat, tot mai apăsat, … Și timpul trecea, trecea,… venea noaptea cu umbrele ei, … Rămîneam astfel complet singur […] (p. 52). Surprinzătoare pentru mine, ca filolog, sînt și erorile tipice de grafiere: pentrucă (v. pp. 23, 25, 28, 30, 39, 40, 41 etc.), ceeace (v. pp. 28, 30, 31, 38, 39, 40, 44 etc.), aceeași în loc de aceiași (v. pp. 18, 27 etc.). Voi face trimitere în notele de subsol, pe parcursul acestei recenzii, la astfel de greșeli și voi interveni între paranteze drepte cu alte corecturi, sperînd că editura va binevoi curînd o îndreptare a lor, spre o nouă izbîndă a limbii române tipărite!

Trecînd la conținutul cărții, mă voi referi în primul rînd la personajele principale ale celor treisprezece evocări scrise la persoana întîi care sînt tanti Ecaterina Steurer, Cati (15 gustar 1905-1 mărțișor 1995), vara primară a tatălui autorului, după bunica Ana, și nenea Iosif Steurer, Fifi, soțul ei – întruchipînd împreună, aș zice, o pilduitoare ilustrare a tinereții fără bătrînețe din cunoscutul basm popular românesc cules de Petre Ispirescu – unicat în cultura lumii –, fiindcă păreau mereu aceiași[5], interesați de tine, cu planuri tinerești, cu glume și tachinări de demult, neschimbate, păreau încă studenți, eterni studenți (p. 18).

Portretele literare care le însoțesc pe cele realizate admirabil în creion denotă siguranță și spirit acut de observație, mai ales în privința lui Iosif Steurer: Era parcă un licean bătrîn, cu părul scurt, drept și sur, urechile mari și depărtate… Dreptunghiul frunții săpat adînc de șanțuri multe, orizontale… Cu fața smeadă, în triunghi, adunînd în riduri, înghesuite pe la colțuri, amintirile atîtor glume de-un șarm specific… […] Puțintel la trup, cred că avea aceleași măsuri ca atunci cînd fusese în armată și nu știu dacă nu chiar dînsul a făcut odată această remarcă,[6] proporționat și bine făcut totuși, nenea Iosif era o prezență hîtră cu a cărei incomoditate repede te obișnuiai deși nu uitai niciodată că ea există. Era mereu cu o glumă pe buze spusă cu glasul lui ușor cîntat, ca un fel [de] spiral puțin ruginit, cu accente însă – ruginit din cauza tutunului abandonat se pare cam tîrziu dar totuși, abandonat. Avea nenea Iosif o indiscreție jucăușă în ochii mici și scăpărători ca doi tăciuni ce te ardeau din spatele ochelarilor cu rame negre și lentile groase, dreptunghiulare, sclipind cînd și cînd, o indiscreție care croia repede în partener un univers de comunicare unic, specific,[7] un univers glumeț, simplu și naiv-pătrunzător, în care calambururile erau la ele acasă dar nu erau lăsate să-și facă de cap[,] ci rămîneau sprijinite pe un bun simț sănătos undeva, în colțul gurii, sub streașina mustății scurte, dreptunghiulare. Așa că trebuia să înțelegi bine fruntariile acestui univers pentru a nu te face de rîs, nu în ochii lui nenea Iosif care era mult prea îngăduitor să simtă plăceri de acest tip, ci în propriii[8] ochi, crezînd că l-ai înțeles prea bine… (Nenea Iosif Steurer – Fifi, pp. 27-28). Căsătorit din vremea studenției cu talentata Ecaterina, studentă la Belle Arte, a fost minat de o gelozie bolnăvicioasă și, potrivit destăinuirilor mătușii dinaintea nepotului, n-ar fi lăsat-o să-și urmezre talentul pentru a nu o pierde, era vorba chiar de o bursă în Italia după cum îmi amintesc. La această atitudine deloc constructivă s-a adăugat se pare și o oarecare atitudine de respingere a talentului ei în familia pictorilor Steurer în care intrase (cf. Viața lui tanti…, p. 60). Pe lîngă acestea, Iosif manifestase și o atitudine descumpănitoare fiind total dezinteresat de ziua de mîine (cf. idem, p. 61). Asupra sfîrșitului lumesc al personajului voi reveni.

„Tanti Ecaterina“, „Cati“ e portretizată mai sumar, îndeosebi moral: Talentul, naturalețea și simplitatea în vorbă și comportament, cinstea care radia din ea și nu în ultimul rînd [sic!] spiritul ei capabil de idei profunde și sensibile sentimente,[9] toate acestea m-au făcut să fiu de la început prieten cu… „Cati“ (idem, p. 61). Atitudinea și metehnele soțului au obligat-o să muncească îndîrjit: a fost profesoară, a muncit și a pictat toată viața acolo la țară [la Mîrșa], în modestie (cf. idem). Amănunte biografice se găsesc în articolul datorat Marilenei Dumitriu, la care mă voi referi.

Dintre subiectele Ciclului de „Scrisori“ (2009-2012), cum aflu dintr-o mențiune finală de la pagina 91 că se intitulează prozele lui Dragoș-Radu Popescu-Comana, impresionant este, desigur, moartea. Undeva apare creionat superficial-suprinzător: Și gîndul morții a fost uneori prezent în discuția aceea, dar era tratat ca un obiect oarecare, un obiect din curte, un fel de ghimpe din gardul de salcîmi sau cam așa ceva, un harpon trimis în alt capitol al cărții timpului în care ea nu va mai fi menționată. Atît (La ceas de noapte cu tanti – p. 40. Cuvîntul l-am subliniat înadins). E însă aprofundat în ultima proză În fine, moartea: fiecare om moare într-un fel anume (p. 63). Afirmația este banală și are un tîlc obscur conturat în contextul următor: în religie sau în medicină eu nu cred că sînt spuse toate lucrurile [despre moarte], mai mult, cred că tocmai lucrurile cele mai grele nu sînt spuse. Este un fel de pudoare a speciei față cu ea însăși. Nu se spune orice, se face dar nu se spune și ne facem că nu observăm, că nu știm. Așa că e bine să dăm atenție morților celor din jurul nostru, [celor] pe care îi știm și să reflectăm la aceasta, deoarece ne sînt date de soartă pentru a învăța ceva din ele, ceva despre viață și despre moarte dar, cel mai adesea, ceva numai despre moarte (idem, pp. 63, 64).

Desigur, „marea trecere“ rămîne o taină, deși cercetările mai noi din medicină ale dr. Raymond A. Moody ridică o parte importantă a vălului. Publicată mai întîi în 1975, Viața după viață valorifică experiențele mărturisite de inși care au trecut prin ceea ce se numește „moarte clinică“ și, după revenirea lor la viață, au descris aspecte din lumea de dincolo. Coerența și similitudinea mărturiilor au schimbat pentru totdeauna concepția despre fenomenul morții. Numitorul comun al povestirilor îl constituie pacea, lumina și iubirea necondiționată pe care, genial-premonitoriu, poemul popular Miorița l-a înfățișat de sute de ani lumii ca pe o nuntă a sufletului cu a lumii crăiasă.

La rîndul ei, religia a venit și ea cu răspunsuri. Astfel, Sfîntul Arsenie de la Prislop meditează asupra tainei-tainelor și scrie iluminat de Duhul Sfînt: Sîntem o suflare de iubire a lui Dumnezeu. Așa se face că, după trup, sîntem un picur de rouă față de un cosmos fără margini, care însă încape tot în conștiința noastră. Cînd sora moarte ne dezleagă de trup ne face un mare bine, fără să știm și fără să vrem. Tot ce e rău în lumea asta: neștiință și neputință, întunericul, păcatul cu miile lui de gheare, prin moarte încetează. Răul e osîndit la moarte, deci moartea ni-i un ajutor. Nu trupul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvîrșire, de aceea la vreme trupul va învia din morți. În moarte e învierea […]. Oamenii fug, cît pot de mult, de fiorul cunoașterii – a unei cunoașteri de ei înșiși în relație cu Dumnezeu, în relație cu nemurirea sufletului, în relație cu binele și răul. Cu un cuvînt, fug pînă la moarte de orice cunoaștere existențială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpîniți de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt și dorm [în] vremea vieții pămîntești, pe urechea aceea. Situația se schimbă brusc în momentul morții. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vieții, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidență de neînlăturat. În vremea vieții pămîntești cunoașterea rămîne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaște; nu voia să cunoască, rămînea în necunoștință. Îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă și sufletul cunoaște fără să vrea ceea ce s-a ferit să facă pe cînd era îmbrăcat în trup. Cunoașterea are două momente mari: momentul morții, cînd sufletul se dezleagă de necunoștință, și momentul învierii, cînd se dezleagă și trupul de necredință (O soră a vieții…, din Cărarea Împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2006, în pp. 308-309).

Interpretarea dată de nepot morții nonagenarului Iosif e inacceptabilă creștinește: cu cîteva luni înainte de a muri, se apucase de băutură, tocmai el, care nu băuse alcool niciodată. […] cred că am înțeles […] sensul comportamentului final al lui nenea Iosif. Se sinucisese. Desigur, este un cuvînt dur, neacceptat, dar eu cred că despre asta a fost vorba. O sinucidere vicleană și puțin lașă, o pseudosinucidere care la altă vîrstă poate fi socotită chiar și un mod de viață, sinucidere gîndită cred cu mult timp înainte, cu cine știe ce prilej, dar o sinucidere (idem, p. 65). Discutabila interpretare devine însă prin generalizare monstruos-simptomatică pentru declinul materialist de o imensă tristețe atins de actuala mentalitate colectivă evident influențată globalist: Din mica experiență pe care o am, intuiesc că, într-un fel sau altul, o bună parte din[tre] morți sînt astfel de pseudosinucideri intervenite pe fondul deznădejdii pe care o dă slăbiciunea pricinuită fie de vîrstă, fie de cine știe ce boală. Iar aceste sinucideri lașe pot fi de multe feluri cel mai frecvent fiind refuzul hranei din scîrbă de viață la care uneori se ajunge sau refuzul medicamentelor (idem, p. 66). Sînt gînduri regretabile pe care am nădejdea că autorul, dacă va vrea, și le va amenda prin viitoare lecturi similare aceleia din care deja am citat.

Sfîrșitul lumesc al nonagenarei Ecaterina Steurer e diferit; un accident casnic i-a provocat paralizia: s-a împiedicat de firul de la mașina de călcat, a căzut și și-a tasat cîteva vertebre. O secundă, atît. Deși o dureau[10], a ignorat accidentul, a trecut iarna, vertebrele s-au ros și a paralizat. Șase luni a stat țintuită în pat, pînă la sfîrșit. „Îmi pare rău că vine primăvara și nu mai pot să pictez florile și nici codița nu mai pot să mi-o împleteasc la spate“ (idem, p. 69) – au fost frazele spuse nepotului la telefon în toamna lui 1995. În a doua lună a lui 1996 a plecat dincolo să înțeleagă tot ceea ce-i rămăsese misterios, între altele, de pildă, răspunsurile la întrebările adresate odinioară nepotului ei: mă întreb, oare… animalele au și ele suflete? Porcii, găinile pe care le tăiem ca să le mîncăm au oare și ele suflete? Pomii pe care îi tăiem ca să-i ardem… și ei au suflete? (La ceas de noapte cu tanti, p. 40). La acea oră tîrzie, matematicianul-artist n-a fost în stare decît să adauge tăcerii interlocutoarei – care se trăgea, totuși, dintr-un neam de preoți! – un gînd interogativ transcris ulterior, în schița citată, uluindu-mă: … Atunci unde mai e Dumnezeu? – aș continua eu ceea ce dînsa a tăcut [sic!] (idem).

E atins lumește subiectul înrudit – bătrînețea: mai ales cînd e foarte înaintată nu este oare ea numele celei mai incurabile (sic!) boli? Iar omul ajuns bătrîn se strică în toate și poate face mari prostii, unele pe care niciodată n-ar fi gîndit că le-ar putea face (p. 67). Din perspectivă creștinească, bătrînețea nu este o boală. E drept că de multe ori ea este însoțită de boli, de singurătate, de lipsa unor atribuții specifice tinereții. Bătrînețea nu este însă o povară, ci o cunună strălucită: ea se află mergînd pe calea cunoștinței. (Pilde 16, 31). Lucian Blaga afirma: Cu cît oamenii îmbătrînesc, cu atît spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobîndind o înfăţişare mai organică. Pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi [11].

În Portretul și inima subiectul descriptiv propriu artiștilor plastici dobîndește o suprinzătoare semnificație. Prilejul e tabloul dăruit autorului prin intermediul verișoarei sale Petruța – fiica lui Iosif și a Ecaterinei Steurer – anume un autoportret al pictoriței Maria Ciurdea Steurer datat 1944. Relatarea la persoana întîi pare banală: L-am privit de multe, [de] foarte multe ori, ajunsesem chiar să-i știu pe dinafară desenul limpede, culorile delicate, nuanțele, trecerile, volumele, rezolvările aflate diverselor probleme de pictură.[12] (p. 51). Dar, la un moment dat, peste ani, privitorului i se relevă un mesaj simbolic fenomenal: deodată am observat cu perfectă claritate un amănunt fizionomic extraordinar care îmi scăpase pînă atunci…[13] Da…[14] Am privit din nou, atent, cu o încordare brusc declanșată în mine, ca la un semn…[15] Îmi era clar,[16] nu, nu putea să fie o întîmplare. Femeia aceea, colaboratoarea mea, a vrut să transmită peste ani un mesaj simbolic și uite că a reușit iar eu, eu îl aflasem! Pe fruntea ei era desenată o inimă! O inimă decupată perfect simetric, avînd colțul în jos, între sprîncene și adîncitura tocmai sus, acolo unde începe părul […] (p. 54). Semnificația la care am meditat citind aceste pagini e în relație cu sintagma obișnuită teologic rugăciunea inimii, ce se referă la o coborîre a procesului mental la nivelul inimii, aproape echivalentă unui reflex obținut doar de cei aleși printr-o strădanie îndelungată, unii nevoitori legîndu-l de respirație (cum ar fi recomandat pr. Teofil Pârâianu de la Sîmbăta de Sus); or, în cazul autoportretului Mariei Ciurdea Steurer imaginea-metaforă cu valoare duhovnicească ar inversa relația minte-inimă, așa încît poate fi vorba de un urcuș al inimii la nivelul minții (fruntea simbolizează gîndirea, proces propriu creierului). Prozatorul-artist generalizează în final: Călător prin lume, urmărsc de atunci prezența acestui semn pe chipurile oamenilor, inima înscrisă pe frunțile lor, amintindu-mi astfel mereu de colaboratoarea mea, amintindu-mi de lungile noastre nopți ce m-au condus la neobișnuita mea descoperire (p. 55), lăsînd astfel pe seama cititorului tîlcuirea remarcabilei asocieri metaforice, așa încît mi-am luat permisiunea de a folosi acest prilej.

În general, scrisorile selectate în acest volum denotă rafinament, imaginație, emoție cenzurată, totodată fiind pline de parfum și de culoare. Deprinderile analitice îmi descoperă, pe alocuri, figuri de stil remarcabile: personificarea ([…] un gutui bătrîn sau poate mai mulți, cu frunze mari, păroase, șopteau parcă numai pentru ei că-s tare supărați pe viața lor, … că de-aia s-au și încolăcit atîta în ei înșiși[17] pînă chiar s-au înnodat. – v. Aleea, p. 19), enumerații (Ochii, obrajii, bărbia și gura, umbrele reci ale gîtului, fondul albastru, basmaua bleu, jocul închis-deschis[18] în care se desprindeau[19] volumul chipului, fruntea – v. Portretul și inima, p. 53), combinații poetice de personificări, metafore-personificatoare surprinzătoare (O fi oare și stuful ăsta al bălților imaginea închipuită de rîu în discreția sa despre ceea ce nu află decît prin maluri, un fel de gînduri de rîu? – Viața lui tanti…, p. 59); culminînd cu epitetele și metaforele alcătuind micul poem în proză Marea (Iar ochii-adînci și uriași ai mării cu sidefiile lor culori, mereu mișcătoare, mă vrăjeau morganatic chemîndu-mă cu sufletul spre orizont și, văzînd că nu vin, tălăzuind ei înșiși atunci în mine, pînă în orizonturile sufletului meu, stropindu-mă cu spuma sălbatică a libertății nemărginit îngemănate cu moartea, moartea în care nu crezi… și care ajunge să-ți placă –  p. 18).

Al doilea element structural al cărții îl constituie Mozaic plastic. Pictorița Ecaterina Steurer aparținînd Marilenei Dumitriu, articol preluat din nr. 14 / martie 2021 al Revistei Clubul Artelor XXI, Giurgiu.

În calitatea de „consilier artă vizuală“, autoarea o plasează pe mătușa expozantului principal din 19 brumărel 2024 de la Casa Friederich Schiller din capitală Dragoș-Radu Popescu-Comana într-al II-lea rînd de artiști dintr-un adevărat imperiu al Artei – anume familia Steurer, întemeiată de Maria Ciurdea și Josef Fr. Steurer (p. 75). În completarea biografiei pictoriței Ecaterina, fiică a Hrisei și a lui Paraschiv Rădulescu, rețin descendența ei: ne tragem dintr-un lung șir de oameni care au fost preoți pe meleagurile astea (idem). Sfătuită de plasticiana Elisa Zottoviceanu, care-l cunoștea personal pe pictorul Jean Alexandru Steriadi, să urmeze Belle Arte, și-a făcut studiile superioare cu maeștri celebri: Cecilia Cuțescu Stork și Francisc Șirato (cf. p. 76). După absolvirea din 1933, căsătorindu-se cu Iosif Steurer pe care-l cunoscuse în studenție, se stabilește în comuna Mârșa din județul Giurgiu continuînd să deseneze și să picteze. Din 1965 devine profesoară de desen și de limba franceză la Școala din Mârșa.

Ca artistă, Ecaterina Steurer a recurs la un număr redus de teme, pe care le-a reluat în numeroase variante: compoziții, portrete, naturi statice, flori cărora li se adaugă compoziții cu motiv religios (pp. 77-78). Mi se pare interesantă declarația făcută de artistă la aproape nouăzeci de ani: Am făcut pictură de la nouă ani și nu m-am plictisit pentru că mi-a plăcut. Cînd faci mereu, ani de zile, același lucru cum să nu iubești? Și nu m-am plictisit pentru că nu te plictisești niciodată de dorința de mai bine. Să faci mai bine, să faci odată așa cum vrei tu…[20] Eu n-am reușit…[21]          M-am luat cu treburile și n-am reușit (pp. 84-85). Aspirația către perfecțiune e proprie marilor spirite. Rețin și lecția pe care i-o dă nepotului Dragoș – căruia încearcă prin 1988 să-i facă portretul, dar după trei ședințe renunță; abia în 1990 reia munca, o finalizează dar e nemulțumită de rezultat –, care denotă concepția ei despre o artă pe care aș denumi-o vie, în permanentă fluiditate: În natură nu există contur, există numai pete iar petele sînt în aer, trebuie să le vezi iar ceea ce[22] vezi să pui pe pînză, în culoare. Între tonul local și fond stă pata de culoare care într-un mod foarte natural trebuie să sugereze conturul (p. 85). Printre puținele portrete realizate a rămas și cel intitulat Nepotul Dragoș, ulei pe pînză lipită pe carton, 35,3 x 46 cm.

Se cuvin puse în paralel mărturisirile din 28 ianuarie 2020 ale lui Dragoș-Radu Popescu-Comana, nepotul-artist, dedicat desenelor alb-negru:

Îmi amitesc că atunci cînd eram copil, nu eram încă la școală, mi se părea că liniile pe care le trăgeam cu creionul HB pe caietele acelea de pe vremuri numite „maculatoare“, cele cu pagini lătărețe, aspre la atingere și uneori de culoare crem sau gri foarte-foarte pal, ei bine, liniile acelea negre îmi apăreau colorate. Era un fel de iluzie și totuși nu prea, deoarece vedeam și roșu și verde și alte culori de asemenea. De aceea desenul în creion negru îmi părea destul de colorat datotită imaginației care comenta în permanență ceea ce vedeam cu fel de fel de imagini asemănătoare dar… colorate. Nu este numai atît. La desenul în pix, pe care l-am experimentat mai tîrziu, este greu de crezut că monotona tușă a lui, lăsată de bila din capăt, poate căpăta expresivitate și se poate structura în texturi complexe și adînci. Am admirat pe vremuri desenele în pix ale maestrului Ion Irimescu. Erau un fel de desene ale unor sculpturi. Erau perfecte! O observație este necesară. Nu mereu poți desena în pix. Există o stare sufletească ce se înțelege bine cu posibilitățile de expresie ale pixului. Așa este! Important este să ai ceva de spus, că vei afla mijloacele de a spune. Cum zicea Grigorescu:[23] „Și cu tocul cizmei în noroi…“ se poate picta.

Cît despre portret, m-a fascinat cît de ușor este să transformi expresia unui chip omenesc!… O simplă umbră, un accent sau un cearcăn banal pot[24] sugera o noapte nedormită sau o boală ascunsă, o trăire cu potențial vulgar sau pur și simplu un temperament sanguin[25]… Dar toate acestea pot să nu fie dloc proprii modelului, omului real;[26] și astfel, trebuie să știi să redai, dar trebuie să știi și cînd să te oprești să redai, deoarece de la un moment încolo portretul trăiește singur iar dacă mai intervii îl ucizi sau apare altcineva sau altceva în loc.

Concentrînd intuitiv la chipul omului aforismul lui Protagoras, conform căruia „Omul este măsura tuturor lucrurilor“, am să adaug o stare care a devenit felul meu de a percepe lumea:

Din vremurile de început ale vieții mele s-a manifestat o ciudată particularitate de a percepe lumea vizuală… Este vorba de identificarea permanentă, aproape obsesivă, a sintaxei chipului omenesc în orice imagine văzută,[27] în pietre, [în] stînci, [în] scînduri, în furnirul mobilei, [în] umbre sau [în] mucegai dar și în peisaje largi, în nori[28] etc. Este o interpretare permanentă a imaginilor în această cheie și prin ea am ajuns să înțeleg și să progresez în cunoașterea Artei.

Împărtășesc astfel părerea conform căreia chipul omului este cel mai concentrat cîmp expresiv din Univers ceea ce[29], în cheie creștină, se înrudește cu credința că Dumnezeu a făcut Omul după chipul și asemănarea Lui.

Închei reamintind motto-ul din Pliantul Expoziției de portrete în creion „DOMNITORI ȘI REGI AI ROMÂNILOR“:

Cînd mă uit înapoi în trecut, mă văd întotdeauna dublat de un altul din mine care voia să trăiască. El este „artistul“. Artistul din mine a trăit în umbra matematicianului. Acum am decis să inversez rolul lor în viața mea. De fapt, am desenat întotdeauna, mereu, chiar fără creion, am desenat cu… ochii mei. Desenul mi se pare o magie prin care sufletul dă scînteia vieții lui liniilor inspirate de model. Îmi plac[30] portretul, valențele estetice ale ființei umane,[31] dansul liniilor.

Fiindcă la acestea ar fi de prisos vreun comentariu profan, închei propunînd cititorilor cîteva instantanee de la vernisajul pomenit și mulțumind organizatorilor . 

[1] Punctuația volumului e deficitară: aici, de pildă, s-au înșiruit fără rost șapte puncte, în locul celor trei suficiente!

[2] Virgulă pusă anapoda înainte de paranteză!

[3] Cf. https://limbaromana.org/revista/expozitia-internationala-de-caricatura-portret-bacovia-140/

[4] Cf. https://limbaromana.org/revista/expozitia-itineranta-domnitori-si-regi-ai-romanilor-portrete-creion-pe-melaguri-dunarene/

[5] În text greșit: „aceeași“!

[6] Am eliminat de aici punctele de suspensie de după virgulă!

[7] Idem!

[8] Cuvînt tipărit eronat cu un singur „i“!

[9] Am eliminat punctele de suspensie de după virgulă!

[10] Am pus la plural verbul fiindcă acordul trebuie făcut cu vertebre, nu cu accidentul!

[11] V. https://uzpr.ro/14/07/2023/despre-batrani-batranete-si-intelepciune/

[12] Am înlocuit aici virgula urmată de eternele puncte de suspensie!

[13] Aici am eliminat virgula dinaintea punctelor de suspensie!

[14] Idem!

[15] Idem!

[16] Aici am eliminat punctele de suspensie păstrînd însă virgula și continuînd cu minusculă!

[17] Cuvînt grafiat în text, din eroare „inșiși“! Am păstrat ilustrativ în toate citatele eroarea de punctuație pe care deja am evidențiat-o, anume combinația , …

[18] Aici remarc o eroare tehnoredacțională: blancurile dinaintea și după cratimă. În citatele mele îndrept, de regulă, erorile, ca și-n acest caz.

[19] Aici e altă eroare foarte gravă aparținînd de această dată autorului: un dezacord între subiectul volumul, fruntea și predicatul se desprindea!

[20] Am eliminat virgula pusă înaintea punctelor de suspensie!

[21] Idem!

[22] Scris/tipărit eronat „ceeace“!

[23] Am eliminat veșnicele puncte de suspensie precedate de virgulă cu două puncte, cerute de context!

[24] Am îndreptat dezacordul!

[25] Am eliminat virgula dinaintea punctelor de suspensie!

[26] Am preferat înlocuirea punctului prin punct și virgulă.

[27] Am eliminat punctele de suspensie!

[28] Am eliminat virgula precedînd greșit abrevierea.

[29] Scris/tipărit greșit „ceeace“!

[30] Am îndreptat dezacordul!

[31] Am eliminat punctele de suspensie!