Ocupaţiile se răsfrâng nemijlocit în modul de trai şi cultura unui popor. Ponderea unei profesiuni în economie acţionează în mod substanţial asupra culturii materiale şi spirituale contribuind la intensificarea dezvoltării sociale şi economice.
Perioada de dinainte de epoca modernă abundă de numeroase referiri la existenţa instalaţiilor tehnice populare din partea de NV a Moldovei, menţionări prezente atât în colecţiile de documente, cât şi în lucrări speciale.
Roata hidraulică a fost atestată pe teritoriul României la exploatările romane de la Roșia Montană iar prima menționare a acesteia ca parte a instalațiilor tehnice o regăsim în Transilvania secolului al XII-lea. Perfecționarea instalațiilor și configurarea lor în forma transmisă și păstrată până astăzi a avut loc cel mai probabil în perioada secolelor XV-XVI.
Instalațiile tehnice acționate hidraulic erau dintre cele mai diverse. Chiar dacă predominau morile, mai sunt menționate și pivele, ștezele, dârstele, fierăstraiele sau velnițele.
Prezente în localitățile bucovinene ca instalații solitare sau grupate în adevărate complexe de industrie țărănească, aceste instalații tehnice cândva monopolul celor aflați în vârful ierarhiei laice sau ecleziastice, cu începere din zorii epocii moderne devin accesibile și celor care dispuneau de ceva bani și mai ales de cunoștințe tehnice și ingeniozitate.
Moara era de departe cea mai răspândită instalație tehnică, situație ce s-a perpetuat până în epoca contemporană. Prin termenul generic de moară înțelegem instalația tehnică de factură mecanică utilizată la măcinarea cerealelor cu ajutorul pietrelor de moară sau al valțurilor. Faptul că în mai toate menționările morile sunt sau plasate pe cursuri de apă sau menționate împreună cu acestea, indică faptul că în zona Moldovei, zonă cu o bogată rețea hidrografică, morile aveau acționare hidraulică, morile de vânt ce ni s-au păstrat din epoca modernă fiind doar excepții pentru partea de nord-vest a Moldovei.
Un capitol aparte îl constituiau morile plutitoare numite în documente „mori pe dubase”. Menționările sunt puține în comparație cu morile fixe, aceste mori plutitoare fiind localizate pe Prut, pe Siret și pe Nistru.
Din punct de vedere al proprietății, situația se prezenta cât se poate de eterogenă: întâlnim mori domnești, morile Mitropoliei, mori mănăstirești, bisericești, ba chiar și mori țărănești.
Ceea ce numim în mod generic „moară” era de fapt un concept mult mai complex reunind o triadă de termeni și anume: moara propriu-zisă, locul de moară și vadul de moară.
Instalațiile acestea denumite astăzi populare sau de tehnică țărănească constituie o dovadă grăitoare a forței creatoare a țăranului român, care a știut să folosească resursele naturale de care dispune zona pentru procurarea celor necesare traiului.
La un deceniu de la ocuparea NV-ului Moldovei, un document intitulat „Stationarum Provinciae”, scris la Cernăuți în 1786, ne oferă o statistică a stabilimentelor industriale din Bucovina unde regăsim 423 de mori și 132 de pive.
Un secol mai târziu, sunt recenzate în Bucovina 484 de mori cu acționare hidraulică, inclusiv 54 mori plutitoare. Autorizarea funcționării morilor era atribuția prefecturilor județelor, doar în cazul instalațiilor de pe râurile bucovinene ce formau frontiera Bucovinei cu România era necesar și avizul Guvernului Țării Bucovinei sau al Ministerului de Interne.
În perioada interbelică a fost instituit Serviciul Ape cu sediul la Câmpulung Moldovenesc reglementându-se activitatea tuturor instalaţiilor tehnice acționate de forța apei, impozitarea făcându-se în funcţie de numărul de cai putere necesar acționării roții hidraulice.
Documentele de arhivă relevă numărul mare de mori cu roată hidraulică verticală ce au funcționat pe râurile bucovinene, morile fiind înregistrate ca instalații independente sau în diverse combinații, împreună cu o locuință, o piuă, un fierăstrău sau o scărmănătoare de lână.
Declinul marcant al morăritului în zona Bucovinei este legat de anii tulburi ai celui de-al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist. A urmat prăbuşirea forţată a acestei îndeletniciri, morile fiind părăsite sau distruse chiar de către proprietari pentru a evita încadrarea în categoria chiaburilor și doar câteva au mai continuat să funcţioneze ca o anexă a CAP-ului din localitate.
Și în regiunea Schwaben din Bavaria există o rețea densă de ape curgătoare a căror energie a fost utilizată intens din cele mai vechi timpuri pentru funcționarea morilor, pe cursul superior al Dunării fiind întâlnite frecvent și mori plutitoare. Progresul tehnic înregistrat în spațiul germanic din zorii secolului al XIX-lea au condus la modernizarea morilor prin înlocuirea roților hidraulice a morilor de apă sau a aripilor la morile de vânt cu mașini cu abur, turbine sau electromotoare, proces finalizat la începutul secolului XX.
Industrializarea și dezvoltarea de noi forțe motrice au condus în cele din urmă la fenomenul cunoscut în literatura de specialitate germană drept „moartea morilor”, dispariția micilor mori tradiționale. În prezent, singurele mori ce continuă a funcționa au o destinație exclusiv turistică, adăpostind muzee cu tema morăritului sau fiind transformate în locuințe de vacanță.
Un astfel de loc este și Muzeul morii mănăstirești Thierhaupten din apropiere de Augsburg. Călugării benedictini au construit aici în decursul timpului un complex industrial cuprinzând patru instalații sub denumirea generică de „mori”: o moară de scânduri (fierăstrău), o moară de ulei (uleiniță), o moară de hârtie și o moară de cereale. Vechiul patrimoniu a fost valorificat muzeal începând cu anul 1994 prin restaurarea morii de cereale și a morii de hârtie redându-i viață acestui monument de ingeniozitate tehnică.
TH Papiermühle
Friedberger Ach_Klostermühlenmuseum Thierhaupten_Foto-Claudia Drachsler-Praxler
