Elena Murariu: de la Sfinții Martiri Brâncoveni la mărturisitorii din temnițele comuniste

O minunată și răscolitoare expoziție unică în România (și, desigur, în lume) ne-a dăruit Elena Murariu cu concursul generos al Fundației Academia civică începînd de la jumătatea lui mărțișor și ținînd pînă la jumătatea lui florar 2024.

Voi face mai întîi cîteva mărturisiri nu spre slavă deșartă, ci spre a păși întru adevăr.

Sfînta Treime, Maica Domnului, Sfîntul Arhanghel Mihail și Sfîntul Înger Păzitor m-au ajutat să concep un manual pentru liceeni în 2010-2011 și să-l definitivez în 2016 folosindu-l la clasă sub formă de fascicule trimise electronic elevilor mei de-a XII-a pentru a le ilustra, în cadrul studiului de caz intitulat „literatura arestată“, grozăvia trăită în închisori de elitele românești în timpul regimului comunist instaurat la noi experimental de „marile puteri“ cu aportul nemijlocit al URSS. La cîteva întruniri de Cenaclu euxin din 2017 am prezentat unele rezultate pedagogice[1], iar la una dintre întîlniri distinsa profesoară Monica Valentina Șerbănescu, directoarea Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu“ din capitală, a avut ideea de a ruga pe Elena Murariu, prietenă a domniei sale, să se gîndească la ilustrarea coperții manualului meu în eventualitatea publicării. Spre bucuria mea, artista a ales din expoziția sa dedicată Sfinților Martiri Brâncoveni o icoană pe care mi-a trimis-o în format pdf și am ocazia s-o prezint cititorilor acestor rînduri.

Încă o precizare mai vreau să fac despre debutul relației mele cu Elena Murariu, datînd din 2013. La expoziția dedicată Sfinților Martiri Brâncoveni de la Muzeul Țăranului Român, entuziasmat-înfiorat de viziunea ei colosală asupra acestui martiriu colectiv, mi-am pus în paranteze sfiala care mă definește cînd nu-i sînt cuiva prezentat felicitînd-o călduros la finalul vernisajului și împărtășindu-i un gînd pogorît asupră-mi chiar atunci: și sfinții închisorilor ar merita lucrări minunate ca acestea…

Nu știu dacă vorbele mele venite atunci de Sus, în prelungirea preocupărilor didactice în curs de a fi materializate în pomenitul manual, au rodit însutit ca semințele din cunoscuta parabolă biblică, însă în această lumină am privit îndelung fiecare exponat; acest sentiment copleșitor de împlinire vreau să-l subliniez acum, împărtășindu-l cititorilor ca prelungire faptică minunată de o extraordinară forță expresivă. Impactul mesajului plastic e sporit de ingenioasa adăugare de texte atent caligrafiate – majoritatea preluate din memorialistica apărută după 1990. Literatura aceasta e unul dintre puținele efecte benefice ale acelei revoluții confiscate la care mărturisesc a fi luat parte, în naivitatea mea, începînd cu noaptea lui 21 undrea 1989. Pronia, prin mijlocirea Arhanghelului Mihail și a Îngerului Păzitor, a vegheat permanent asupră-mi și, după voia Sfintei Treimi, am fost ferit de a mă număra, în nopțile și zilele acelea fierbinți și confuze, printre victimele militarilor înarmați și ale securiștilor care n-au dat încă și probabil că nu vor da vreodată socoteală în fața oamenilor – doar la Judecata de apoi, firește, dinaintea Dreptului Judecător, nu vor mai avea încotro și-o vor face! Am scris aceste detalii pentru ca, aceia care-mi citesc aceste rînduri, să-mi înțeleagă tulburarea cînd am privit cu un amestec de înfiorare, recunoștință, pioșenie și umilință capetele redate pe un fel de draperie uriașă în medalioane aurite, trimițînd la aurele ce indică sfințenia celor pomeniți în calendare. Chipurile sînt ale cîtorva dintre victimele revoluției anticomuniste din 1989 deja înfrățite cu sutele de mii de sfinți ai închisorilor Aiud, Pitești, Jilava, Gherla, Tîrgșor, Mislea, Rîmnicu Sărat, Tîrgu-Ocna ș.a., ai lagărelor de la Poarta Albă, Periprava, Salcia, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Cavnic, Baia Sprie etc. la care se adaugă vitejii jertfelnici luptînd în munți spre a se opune bolșevismului care a generat holocaustul roșu[2]. Redau aici doar cîteva nume rugîndu-mă de a fi iertat de cei nepomeniți: Nicolae, Dragoș, Lucrețiu Mihai, Mioara Luiza, Victor, Sorin, Corina, Aurel, Alexandru Radu, Tudorel, Iulian, Dorin Gheorghe, Claudiu, Andrei, Petre, Gabriela, Florian, Daniel, Marian, Bogdan, Octavian, Constantin, Mihail, Silviu…

Elena Murariu s-a documentat enorm. Textele incorporate tablourilor-icoane o dovedesc cu prisosință. Iată un fragment extras din Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de Mărturia lui Cornel Drăgoi – Irina Nicolau și Teodor Nițu:

Iar una din[tre][3] cauzele pentru care a fost tatăl meu arestat a doua oară și condamnat la moarte este pentru că s-a opus să le dea Ulmu [–] un munte pe care l-am avut în spatele de vest al satului. Nu le-a dat muntele ca să facă întovărășire. Mama zicea[:] mă, Ionele, zicea, te arestează ăștia iar, te prăpădesc ăștia, dă-le Ulmu! Tata zicea[:] nu le dau, femeie, cum să le dau? Nenorocesc tot satul, ne ia și fac întovărășire acolo. Că veneau de la partid și spuneau: părinte, dă-ne Ulmu, băgăm băiatul cel mic… (noi sîntem patru frați, eu am apucat să fac doi ani de facultate, la Facultatea de Litere, al doilea era la liceu la Pitești, l-au dat afară, al treilea a rămas la șapte clase, iar al patrulea terminase opt clase…)[4] îți duc, părinte, băiatul la Curtea de Argeș, da᾽ dă-ne Ulmu, să facem întovărășire. Nu pot să le dau, spunea mamei, cum să le dau, nenorocesc satul. Și acum nu vor să ne dea pămîntul înapoi…

Citind relatarea lui Cornel Drăgoi înțelegem că „ăștia“ cu „întovărășirile“ la care se referea sînt astăzi, dacă nu chiar aceiași ieri-alaltăieri activiști de partid comunist, cu siguranță urmași de-ai acelora, răspîndiți mafiotic în toate partidele spre a-și urmări ocult interesele personale și a continua declarativ comedia „tranziției“[5]. Sugestiv, icoana pictată de Elena Murariu înfățișînd un munte în stil bizantin indică în dreapta o mînă dumnezeiască binecuvîntînd de Sus, din Ceruri, jertfa părintelui Elisabetei Rizea.

Un extras din Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid figurează sub trei hîrdaie unde era adusă hrana celor condamnați pentru vina de a-L fi mărturisit pe Dumnezeu și pentru iubirea de neam și de țară liberă. Deasupra lor titlul realist-culinar scabros e: Muștele. Redau fragmentul fără comentarii:

Sosise masa. Trei hîrdaie, încă aburinde, de ciorbă destul de consistentă, fuseseră aduse de căruța cu cai a lagărului, mînată de un deținut escortat de un gardian. Am primit gamele și linguri și ne-am înșirat în rînd cîte unul pentru a primi porția. Unul din[tre] gardienii care urma să ne servească a luat cu o mînă polonicul și cu cealaltă a ridicat capacul primului hîrdău. Întîi nu mi-a venit să-mi cred ochilor: toată suprafața ciorbei era neagră de muște moarte! Aveam să aflu că era un lucru obișnuit, care nu mai uimea și nici nu mai scîrbea pe nimeni.

În alte închisori, hrana deținuților politic era însă aproape iluzorie:

Mîncarea în Jilava era una dintre cele mai sărace din cîte se pot imagina: o zeamă, cu cîteva fărîme de cartofi stricați, în care însă se mai fierbea și fîn proaspăt cosit. Ajunseseră pușcăriașii în așa hal de înfometare încît se rugau de gărzile de deasupra să le arunce cîte un smoc de iarbă; preferau s-o mănînce verde. (Din Valeriu Anania, Memorii).

Tabloul care cuprinde acest extras înfățișează o clădire cenușie – închisoarea, desigur – cu patru foste ferestre zidite, pe acoperișul căreia, verde, parcă foșnitoare, iarba așteaptă zadarnic să fie mînuită o stingheră coasă pentru a le amăgi cu fîn foamea „bandiților“ încercerați: medici, profesori, preoți, scriitori, meseriași, țărani pentru vina de a nu fi fost de acord cu transformarea României în stat comunist controlat 90% de URSS, cum hotărîseră noaptea la Yalta îmbătați cu vodcă reprezentanții „marilor puteri“…

Florin-Constantin Pavlovici e prezent cu fragmente din Tortura pe înțelesul tuturor. Îl redau pe cel de sub pictura înfățișînd o pasăre cu ghearele încremenite în sus, ca într-o rugăciune – Cioara: O atitudine nuanțată manifestau gardienii noștri față de păsări. La Salcia, un deținut a găsit în zăvoiul Dunării un pui de cioară, căzut din cuib. L-a îngrijit cu dragoste și pricepere, iar puiul, sănătos acum și în putere, nu se mai despărțea de părintele adoptiv. Dormea pe bara de fier a patului, zbura prin baracă, ieșea prin curte, se aventura chiar pe acoperișul construcțiilor, pentru ca la ceasul numărătorii să planeze peste capetele mulțimii și să se așeze negreșit pe umărul ocrotitorului. Gardienii îi tolerau prezența, nu-i deranja un captiv în plus, ba unul dintre ei, Milciu- Buzică, se oprea din fluierat și se apuca să numere deținuții numai după ce apărea cioara. Într-o dimineață un sergent cunoscut pentru antipatia lui față de cifre, cretinul care greșea numărătoarea nu cu doi, trei bandiți la socoteală, ci cu zecile ori cu sutele, s-a supărat și a sucit gîtul păsării, cu satisfacția unui școlar care își rezolvă o problemă de aritmetică. Gestul incalificabil denotă nivelul sufletesc al unor gardieni dezumanizați depășiți spiritual chiar și de un biet pui de cioară…

Portretul moral al acestui soi uman multiplicîndu-l, amplificîndu-l și nuanțîndu-l monstruos pe biblicul Iuda Iscarioteanul e îmbogățit de Doina Jela printr-o contribuție unică în zguduitoarea carte Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar. Într-un tablou în care culoarea dominantă este roșul e înfățișat șerpește în două ipostaze diferite: static încolăcit purtînd ținuta deținuților și dinamic-unduitor, aparent liber, dar situat la baza unei îngrădiri ghimpoase dreptunghiulare – simbol al universului carceral, operă la care a contribuit vîrtos. Fragmentele alese sînt:

Am făcut toate fiindcă mi se promitea că voi fi un om complet reabilitat și cu drepturi depline, adică dreptul de a deveni un membru de partid, să revin în sînul Partidului Comunist Român. Și în afară de asta, aveam privilegii, aveam zonă limitată, de pildă într-o închisoare putem să plec pentru 2-3 ore și reveneam, primeam colete, tot ce se confisca, îmi alegeam tot ce-mi plăcea, țigări, nu sufeream de lipsa țigărilor, bani, de exemplu aveam nevoie de femei, tot din[tre] deținute, aduse de la Văcărești, erau isterice, toate astea pe timp de noapte, mi se acordau niște facilități, nu pot să neg […]

Și mă complăceam acolo, în penitenciare. Dacă vă spun că seara, cînd am plecat, m-am întors și am văzut colonia, parcă îmi părăseam casa. Și plîngeam. Ce-o să fac eu acum, ce bine o duceam aici! Adică nu stăteam veșnic într-un loc, dar era casa mea, de care mă îndrăgostisem eu acolo…

Franț Țandără – așa se numește cel căruia îi aparțin confesiunile consemnate de Doina Jela – este însă printre primii torționari a cărui conștiință s-a trezit după 1989. Așa bicisnic și înapoiat cum era, așteptîndu-și zadarnic pedeapsa meritată după confiscata revoluție, el e superior, de pildă, unui fost judecător militar, căpitanul Liviu Prună – împărțitor de dreptate cum îl numește ironic Florin Constantin Pavlovici în cartea sa deja pomenită –, ins al cărui creier funcționa după principiul aparatului digestiv al unei păsări de curte: înghițea boabe și producea găinaț; aceasta întrucît avea o pricepere grozavă de a deturna sensul unei mărturii, de a o împinge către opusul ei, țintind să transforme un om cinstit într-un bandit, ca și talentul de a face dintr-un enunț simplu și cuminte o monstruozitate gramaticală. Pentru „meritele“ dovedite cu vîrf și-ndesat în timpul regimului comunist nenorocind sute de oameni, pe căpitanul cu pricina „emanații“ ce-au preluat puterea nu-l puteau uita; asemenea „calități“ erau necesare și-n vremurile noi; faptele lui nu puteau să rămînă fără urmări: îndată după revoluția din 1989, Frontul Salvării Naționale l-a avansat pe judecătorul militar Liviu Prună la gradul de general (v. Tortura pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2012, p. 45). Cîți ca el – comentez cu năduf, amintindu-mi de zicerea populară apărută în 1990 „la vremuri noi, tot noi!“…

S-ar fi putut, oare, soluționa moral și benefic pentru români cumplitul experiment de peste patru decenii făcut de fostele „mari puteri“ pe spezele lor? Desigur! E la mintea aceluiași fost torționar prezentat de Doina Jela:

La noi un proces al comunismului să fi avut loc, măcar unul moral, că am văzut că românu᾽ este îngăduitor, dacă îi explici, uite ce-am făcut eu. Da᾽ uite că nu-l mai interesează pe el treaba asta. Tu vrei să vorbești, dar dacă pe el nu-l mai interesează? Mi-a spus moșu᾽ ăla la care m-am dus să-l iau să ne predăm amîndoi: Hai, mă, cu cine să discuți, tu singur să te spovedești, ca un prost! Îmi părea rău pînă la urmă că m-am dus și la deținuții politici (sic). Să mă duc și la justiție? Care justiție? Ăia de acolo trebuie și ei să se spovedească (vezi cazul generalului L. Prună! – adaosul meu, M. F.). Să mă duc, zic, la ăia care au suferit din cauza mea. Dar am văzut că a trecut un an, doi, trei și nu se întîmplă nimic. Zic, mă unde-oi fi căzut, mă? E clar: căzuse într-o lume pe dos, la cheremul celor care-și urmăreau cinic planurile geopolitice și economice; era tot politica  „marilor puteri“,  identică aceleia a „păpușarilor globaliști“ de astăzi. Pentru redresare, am fi avut nevoie de oameni politici patrioți, la înălțimea celor care au pătimit în închisorile comuniste…

Textul acesta rudimentar însă răscolitor e citat sub tabloul-cheie al expoziției – reprodus și pe afiș –: un uriaș melanj de șerpi ale căror capete de monștri consemnați istoric sînt dominate de bustul înlănțuit coșmaresc al unui deținut politic cu brațele înălțate și cu palmele împreunate a rugăciune către un Cer nevăzut dar intuit, căci degetele i se eliberează de sub văluririle însîngerate genocidar ale drapelelor roșii bolșevice. Tabloul sugerează că doar de la Dumnezeu se mai poate aștepta dreptatea, căci victimele fie au murit, fie au abdicat, fie s-au împăcat, ori chiar au uitat nedreptățile și ororile fără să fi vrut/putut să înțeleagă faptul că adevărata iertare creștinească e o consecință a spovedaniei și a pocăinței vinovaților. Uitarea fără iertare n-are valoare duhovnicească, e un simplu reflex de apărare, de descotorosire obosită și iresponsabil-infantilă, similară abandonării la pubelă a obiectelor învechit-inutile.

Mai existau, oare, în acest iad științific programat, momente de înălțare, de frumusețe? „Da“ – ne mărturisește Galina Rădulescu:

Prea multe amintiri frumoase de la Arad nu am. A existat totuși un moment sublim, cînd într-o dimineață, am surprins printre obloane un răsărit de soare, ca un jăratic licăritor printre frunzele salcîmilor. Dureros de frumos. Ca un cui trecut prin rană. O lume înafara noastră. O lume interzisă. Lumina însă din adîncurile noastre nu ne-o puteau lua. Deși au încercat. 

Pasajul face parte din jurnalul Repetiție la moarte și este ilustrat magnific cu un soare imens-arzător-purificator sub titlul metaforic Lumina din adîncuri. Jos, meschine dar omniprezente, sîrmele ghimpate delimitează spațial modul de trai pregătit îndeosebi elitelor țării, care nu puteau accepta bolșevizarea. Fiică a preotului basarabean Boris Răduleanu, refugiat din țarcul sovietic dar ajuns cu familia sa în colonia România predată acelorași monștri, Galina Rădulescu a fost închisă la penitenciarele Jilava, Arad și Oradea între anii 1960-1964. Într-un interviu[6] a menționat: Eram acuzată pe celebrul articol 209, punctul 2 litera a, pentru discuții. Oricine spunea că mărfurile din străinătate sînt mai bune decît ale noastre se încadra în subminarea economiei naționale și primea între 3 și 10 ani. Era vorba despre o celebritate între abusurditățile legal-propagandistice ale regimului totalitarist! Galina Rădulescu a devenit după eliberare doctoriță specializată în psihiatrie. Despre epoca prezentă, ea a afirmat în același interviu că, din păcate, totul e de vînzare, începînd de la posturi, examene, poziții, totul se vinde, inclusiv conștiința. Răul era și mai este încă este atît de adînc înrădăcinat, încît salvarea nu putea și nu poate veni decît prin mila lui Dumnezeu.

Prezența divină a fost constatată cu urmări decisive – convertiri, vindecări etc. – de majoritatea deținuților politic. Mărturia lui Virgil Maxim este edificatoare pentru creștini  (însă, desigur, inacceptabilă pentru liber cugetători ori pentru atei):

Dar în iarna 1963/1964, de la 1 decembrie pînă la 1 martie am fost ținut într-una din[tre] celulele reci. Nu pot da vreo explicație cum a fost posibil să rezist în starea de slăbiciune în care mă aflam. Raportat rațional la puterile omenești de rezistență nu se poate concepe așa ceva, după două săptămîni, cu lanțuri la picioare și cătușe la mîini, la trei zile cu o cană de terci, nu am mai simțit niciun fel de durere, de foame sau [de] oboseală.

Tot timpul mă rugam și cîntam psalmi și nu-mi dădeam seama cînd venea milițianul seara, să-mi scoată cătușele pentru culcare. Nu-mi era frig, nu răcisem, nici măcar un strănut. Mă deșteptam proaspăt la suflet și la trup, deși mai toată noaptea o petreceam în priveghere; dispoziția sufletească și mintea limpede și sprintenă mă făceau să cuget probleme dificile ca înțelesuri, care acum se dezlegau singure, ca în lumina în care nu se ascunde nimic. Nu consideram că mă aflu în stare de pedeapsă și nici nu sufeream în vreun fel această condiție, ci mi se părea că primisem un dar al lui Dumnezeu pe care nu trebuia să-l pierd; doream să nu mi se ia această bucurie de a fi continuu cu El și numai al Lui. Uneori cîntam încet imnele liturgice sau psalmi[i] și mă simțeam bucuros și împăcat în sine și n-aș fi vrut să schimb niciodată starea aceea. Oare Domnul Hristos lucra în neputința mea? Cîteodată îl vedeam pe milițian uitîndu-se vreme îndelungată prin vizetă, parcă vorbea cu mine.

Imn pentru crucea purtată – cartea din care face parte textul redat – este cea mai zguduitoare scriere despre lucrarea dumnezeiască în temnițele comuniste printre condamnații politic; nu numai că fenomenul ar trebui cunoscut în toate detaliile lui de către toți, ci s-ar cuveni să devină sursă de inspirație și pentru supraviețuirea în vremurile actuale pregătite minuțios de „gînditorii“ aleși de diavoli să instaureze regimul carceral mondial. Cei neștiutori imediat după 1989 au tot proclamat sintagma „rezistența prin cultură“ a intelectualității în timpul regimului totalitar; or, cărți ca a lui Virgil Maxim arată că, în primul rînd, nu culturii (în marea ei parte, vai, proletcultiste!) i se datorează supraviețuirea majorității celor ce-am rămas în țară în deplinătatea forțelor fizice și intelectuale, ci credinței în Dumnezeu și ajutorului Său tainic implorat fără încetare de sfinții și de mărturisitorii cu lanțuri la picioare și cătușe la mîini! Lor le datorăm milostivirea Cerească; față de ei avem responsabilitatea făptuirii celor plăcute lui Dumnezeu, căci ei continuă se se roage pentru noi, potrivit observației marelui duhovnic Arsenie Papacioc – și el fost deținut politic: „Comunismul a umplut cerul de Sfinți!“

Mereu aflată sub inspirația Duhului Sfînt, Elena Murariu se oprește și la fragmentul prin care Virgil Maxim ni se adresează atît nouă cît și urmașilor printr-o metaforă unică: PÎINEA MORȚII. Iată-l:

Am fost scoși în curtea interioară. La poartă ni s-au pus lanțuri la picioare și am fost urcați în autoduba închisorii. În afară de cei patru milițieni cunoscuți erau doi securiști veniți de la București îmbrăcați civil.

Duba era mică, era obosită; ferestrele erau zugrăvite numai spre exterior, iar pe ea scria pîine. Duba căra „pîinea morții“; moartea cerea neamului ca plată jertfe făcute cu conștiința participării trupești la jertfa trupului lui Hristos pentru a-i imprima stigmatele Lui. Milițienii         s-au urcat în anticamera dubei, iar securiștii lîngă șofer, nu înainte de a ne preveni că vom fi executați dacă vom încerca să evadăm. Era o măsură de intimidare sau o acoperire a propriilor lor conștiințe. Ne-am zis: „Doamne, ai grijă de noi“ și duba a pornit.

Metafora materializată cinic-călătoare pe cele patru roți ale unui vehicol hîrbuit înțesat de deținuți politic printr-o țară-lagăr, fostă „grînar al Europei“, unde pîinea ajunsese a se da, într-un timp, doar pe cartelă fiindcă se aplicase strașnic o politică „științifică“ – desigur marxist-leninistă! – ar fi putut să fie tema propusă la un examen ideal de bacalaureat în cazul în care un proces al comunismului ar fi avut loc și o adevărată democrație întemeiată pe adevăr s-ar fi vrut întemeiată în România… Pictura indică pe adevăratul guvernator, tatăl minciunii, prin șarpele solzos-unduitor însoțind vehicolul cu ferestrele înșelător zugrăvite doar pentru ochii celor din afară.

Descopăr în expoziție și tablouri inspirate de poeziile semnate de Sergiu Aurel Mandrinescu din ciclul Simfonia culorilor. Aleg spre ilustrare una intitulată Roșu, cu trimiteri veterotestamentare și rafinată muzicalitate:

Cînd harfele grădinilor de vis

ne dăruiesc sonorele lor unde,

cu trandafirii înfloriți răspunde

violoncelul roșului închis.

Culoarea asta de vibrări secunde

ar însemna lumini de paradis

de n-ar fi fost Abel cîndva ucis

de Cain, ce și astăzi se ascunde,

căci strigă către cer și azi la fel

nevinovatul sînge-al lui Abel

cu grai iubit al razelor divine:

– Cain, oprește-ți brațul fratricid,

căci sîngele cu focul său lichid

cuprinde tot, oprește-te, Caine! 

Încremenit cu fața în sus și brațul ridicat întru uciderea fratelui prăbușit la pămînt și strivit sub tălpi, ascultînd parcă un glas din Cer, Cain devine și el un simbol al omorului de frate, căci sutele de torționari, anchetatori și delatori fuseseră recrutați dintre români, fiind plătiți cu arginții trădării.

Rareori în sufletul cîte unui gardian rezona acest sentiment fratern ce-l determina să participe la trăirile întemnițaților, deși Dumnezeu era mereu prezent și bătea chiar și la ușile inimilor acestor nefericiți slujitori ai diavolilor bolșevizați. Cînd I se deschidea cîte una, făcea minunea prin Îngerii păzitori ai fiecăruia. Un memorabil text cu acest subiect este intitulat Cea mai frumoasă Liturghie:

Și cu pîinea aceea am făcut, cred eu, cea mai frumoasă Liturghie pe care am slujit-o vreodată, cea mai înălțătoare. După ce-am terminat slujba a venit gardianul, a deschis ușa și mi-a spus: Părinte – era prima oară cînd îmi zicea „părinte“, pînă atunci mă numise „popă“ – să nu cumva să spui la cineva că ți-am dat pîine, oriunde te-ai duce, că ăștia mă dau afară. A spus „ăștia“ ca și cum făcea parte din tabăra mea, nu a lor. Și i-am răspuns: Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră ați slujit cu mine aici, ați fost îngerul ca[re][7] mi-ați adus Trupul lui Iisus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?! (Din Viața Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora).

Pornind de la textul vrednicului de pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Elena Murariu realizează o superbă icoană, în centru înfățișînd Potirul Euharistic vegheat de Îngeri, singurele diferențe față de cele menite închinării din Biserici fiind textul reprodus și rama împodobită nu doar cu flori ci și cu sîrmă ghimpată.

Cum ar fi zburat toate lacătele și gardurile de sîrmă ghimpată, toți politrucii atei și toate slugile lor, precum și toate cozile de topor din întreaga țară de ar fi urmat în acei ani funești pilda cutremurătoare a ninivitenilor din Cartea Iona toată suflarea românească, de la vlădică pînă la opincă!…

Același vrednic de pomenire mărturisitor îi inspiră artistei penelului o altă minunată icoană-narațiune Hristos a înviat! Un înger în haine luminoase înconjurat de un halou alburiu deschide un mormînt unde se zăresc niște rămășițe pămîntești, asupra cărora își îndreaptă arătătorul mîinii stîngi, ținînd în dreapta o suliță ca o rază. Textul părintelui Gheorghe Calciu continuă relatarea al cărui personaj-gardian – același care i-a oferit pîinea și se remarcase pînă atunci prin duritate și zel excesiv – este un tînăr! Intuim că poate mama, bunica, ori altcineva din familia lui i-a dat de mic o educație creștină, astfel încît îndoctrinarea ateistă oficială să nu-i fi putut usca îndeajuns sufletul spre a corespunde „omului nou“ conceput de ideologii năvăliți dinspre URSS peste România ca o molimă. Îmi place să interpretez scena ca o deschidere a mormîntului mental-sufletesc al tînărului gardian prin intervenția minunată a Îngerului Păzitor:

„Deschiderea! Deschiderea!“ Era chiar gardianul acela tînăr. Acuma, procedura era așa: gardianul trăgea zăvorul și noi trebuia să ne întoarcem cu fața la perete; el intra în celulă – probabil se uita dacă-i ordine, dacă nu avem ceva interzis, că în afară de pereți nu trebuia să mai fie nimic; pe urmă, cînd trîntea ușa, ne puteam întoarce la locul nostru. Dar în dimineața aceea de Paști nu m-am mai întors cu fața la perete. Gardianul a deschis ușa și m-a văzut. A avut așa un moment de ezitare, s-a tras puțin înapoi. Că ei totdeauna se așteptau parcă să fie bătuți, sau să sar la gîtul lor… Eu i-am spus:

„Hristos a înviat!“

El s-a uitat la mine și mi-a răspuns:

„Adevărat a înviat!“ (Viața părintelui Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora).

Cu bucuria specifică întîlnirii unui minunat suflet întrupat, o revăd în minte firavă și adusă de spate, primitoare, generoasă și locvace – fostă studentă a lui Lucian Blaga –, pe mărturisitoarea scriitoare Aspazia Oțel Petrescu ce ne-a primit cîndva pe mine și pe soția mea cu masa pusă ca pe niște rude apropiate în locuința ei din Roman (cu toate că ne vedeam pentru prima oară!). Cea trecută în ceata drepților la 23 gerar 2018, care spunea că pe Dumnezeu Îl simțea ca pe o prezență neamestecată lucruilor și ființelor, ca pe o Apă Vie care le scaldă permanent pe toate, este evocată într-un tablou dominat de auriul soarelui a cărui lumină se oglindește-ntr-o caisă zăbrelită ghimpat. Textul însoțitor denotă amprenta dureroasă lăsată de anii de închisoare în conștiința fostei deținute:

În drum spre gară, cineva pierduse o splendidă caisă și era cît pe ce să mă plec fulgerător să o ridic. Nu am făcut-o nu pentru că mi-a fost rușine, ci pentru că n-aș fi putut s-o împart la toate cîte eram în celulă! M-am speriat și, pînă la gară, mi-am repetat obsedant: Ești liberă, ești liberă, învață că ești liberă! Învață să uiți! (Extras din volumul Strigat-am către Tine, Doamne…).

Despre sfîntul închisorilor Valeriu Gafencu mărturisește Ioan Ianolide în volumul Întoarcerea la Hristos. Foarte prețiosul manuscris a fost salvat prin voia divină de a cădea pradă celei mai bine organizate instituții de Iude din istoria României, așa cum reiese din textul însoțitor al unui tablou înfățișînd o treime de… „lămpi de cameră“:

Manuscrisele astfel redactate trebuiau însă ascunse de furia Securității. Prin urmare, Ioan Ianolide, care după eliberare se angajase ca muncitor la o cooperativă meșteșugărească de obiecte de artizanat (el, de care România bolșevizată nu era vrednică!) a confecționat trei lămpi de cameră cu picior avînd ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornament din material plastic. În aceste cutii de lemn a introdus alte cutii mai mici, de tablă, în care au stat ascunse manuscrisele pînă la moartea lui (5 februarie 1986). După aceea, așa cum el însuși a dorit, cutiile au fost încredințate de soția sa unui prieten apropiat, fost deținut politic din Tîrgu-Ocna.

O parte din aceste manuscrise, între care și cel de față, au fost trimise […] în Occident, în speranța că vor putea fi publicate acolo. În cele din urmă, după decembrie ᾽89, au fost readuse în țară din Elveția, la inițiativa părintelui Constantin Voicescu, și date în grija monahului Filoteu Bălan de la Mănăstirea Petru Vodă, care prin rînduiala lui Dumnezeu, ni le-a încredințat nouă. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Lămurire asupra ediției – Mănăstirea Diaconești).

Expoziția e foarte bogată în simboluri și în alte multe dovezi halucinante ale tragediei naționale în care monștrii aflați la putere au obligat pe „scenele“ din Jilava, Aiud, Pitești, Gherla, Rîmnicu Sărat, Tîrgșor, Mislea, Poarta Albă, Canalul Dunăre-Marea Neagră să-și joace numeroși ani din viață mii și mii de oameni de valoare. Fiindcă obsedantă devenise neputința scrisului pentru deținuții intelectuali creatori (căci li se interziseseră orice mijloace obișnuite și, dacă le erau descoperite asemenea îndeletniciri „dușmănoase“, trebuiau să îndure fel de fel de privațiuni suplimentare  pe lîngă bătăile și insultele zilnice), lucra neobosit imaginația „bandiților“ precum a lui George Manu care inventase scrisul cu noduri făcute pe o sfoară adunată într-un ghem, ori a lui Dan Dumitru Lucinescu folosind cioburi afumate ori prăfuite cu insecticidul contra păduchilor, astfel rezolvînd ecuații ori probleme de fizică (după eliberare a ieșit primul la examenul de la Politehnică, devenind apoi un inventator renumit!), sau a lui Mihai Buracu scriind pe bucăți de săpun. Cel mai des erau scrijelite tălpile bocancilor.

Această realitate e evocată în tabolul intitulat Bocancii deținutului politic cu textul-mărturisire datorat lui Nicolae Purcărea extras din volumul Urlă haita… – Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud[8]:

Mai scriam și direct pe săpunul pe care îl primeam ca rație săptămînală, pe talpa bocancului, dată și ea cu săpun și DDT, sau pe cîte o bucățică de geam spart pe care o găseam cîteodată – rar – pe undeva.

Pe unul dintre scîlciații bocanci pictorița a caligrafiat:

Freedom

Liberté

Freiheit

Libertad

Libertá

Libertate

Noțiunea reprezintă, pe toate meridianele pămîntului, starea firească imprimată de Tatăl Ceresc în ADN-ul creaturii zămislite după Chipul Său și menit dobîndirii asemănării cu El prin purtarea responsabilă a crucii, după exemplul dat de Unicul Său Fiu, Iisus Hristos. Într-adevăr, avem fiecare dintre noi liber arbitru și sîntem înzestrați cu unul sau cu mai mulți talanți; depinde doar de noi înșine cum folosim aceste bunuri spirituale și vom da socoteală Dreptului Judecător la vremea potrivită.

Deschid cartea lui Nicolae Purcărea – pe care o voi prezenta în volumul al doilea al deocamdată nepublicabilului meu manual de „literatură arestată“ pentru liceeni – și citesc la paginile 138-139 autoportretul deținutului politic primind ca tovarăș de celulă pe Jenică Bărbier din Vulturești, județul Bacău:

Se tot uita la mine și nu știa ce să facă. Dîndu-și seama de starea în care mă aflam, a început să-mi frece mîinile, să mă descalțe și să-mi frece picioarele înghețate, înfășurîndu-le în niște cîrpe aduse de el. Se uita la mine cu mult „of“ și cu grija samarineanului milostiv. Am simțit că Dumnezeu mi-l trimisese!

S-a dat mai aproape de mine și-l vedeam cum strîmba din nas. De luni de zile nu mai făcusem o baie, miroseam a hoit, eram un cadavru în descompunere. Sîngele sta prins pe cămașă și pe izmene, cu cheaguri încă mustind. Pe alocuri îmi apăruseră șuvițe de puroi care se prelingeau și se uscau. Zdrențele de pe mine începuseră și ele să putrezească. Cu ce să mă schimb, cu ce să mă șterg? A început el să mă șteargă cu o cîrpă udă. M-a dezbrăcat ușor de cămașa plină de cheaguri scorojite și mi-a curățat sîngele cu o zdreanță curată. Se uita la mine și zicea doar atît:

– Bre, bre…

Am înțeles că era și el speriat de rănile mele, de vînătăile ce păstrau urmele cizmelor care mă călcaseră. Încet, încet, cu grijă părintească, m-a sucit, m-a mișcat, m-a ridicat, m-a oblojit, m-a uscat. Cîtă căldură, cîtă omenie a putut revărsa Dumnezeu în sufletul acestui om! Simțeam cum încetul cu încetul mă dezmorțesc. Și parcă nu mai miroseam a hoit, cu toate că tot mortăciune eram.

După cîtva timp, mi-a zis:

– Bre, ia scoală să te învăț o horă ca la noi!

M-am supus – ca omul căzut din pom – abia trăgîndu-mi duhul. Mișcam picioarele ca un prunc ce atunci învăța să meargă.

– Uite-așa, și-așa, și-așa! mă îndemna el să mă mișc.

Dar vai de omul căzut din copac!

Parcă nu mai era așa de frig în celulă și parcă raze palide de lumină schimbaseră aerul. De n-ar fi fost sîngele din spută, tusea și arșița…

Condiția acestui deținut mereu chinuit și înadins aruncat într-o celulă înghețată, avînd pe trupul minuțios sfîrtecat plăgi sîngerînde este simbolizată de marea artistă Elena Murariu în tabloul Zeghea purpurie. Picăturile de sînge șiroind din mizerabilul veșmînt indică proaspete cazne care îmi trimit gîndul la Sinaxarele de unde ni se citește, potrivit calendarului, de la strana Bisericii, în duminici și-n sărbători, în cadrul Sfintelor Liturghii. Aruncați în închisori și martirizați, cu sîngele șiroind, au fost Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, ori Sfîntul Mare Mucenic Mina, tămăduitorul și mii de alți mucenici și mucenițe. Viețile Sfinților clocotesc de mulțimea exemplelor. Îngerii trimiși de Sfînta Treime îi alina, le întrema trupurile și-i pregătea pentru primirea cununilor în Ceruri, spre slava lui Dumnezeu. Detaliile special redate din cartea lui Nicolae Purcărea seamănă izbitor cu astfel de biografii însîngerate. Cum să le ignorăm?!…

Expoziția Libertate, te iubim! a Elenei Murariu constituie un act artistic responsabil- pilduitor în perioada agitată de neomarxiști pe care o trăim și prin valențele sale pedagogice. S-au putut inspira din icoanele-manifest pentru orele de dirigenție toți profesorii capitalei, iar pentru disciplinele lor mai ales cei de literatura și limba română[9], istorie și religie. Ar fi bine ca aceste ferestre către adevăr să devină itinerante, căci mijloacele artelor plastice sînt mai vibrante decît paginile tipărite.

Prin Legea 127 din 2017 s-a declarat 14 florar drept Zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste din perioada 1945-1989. Participînd la cîteva întruniri la bine alesul loc din fața Ministerului de Interne, unde au fost trimiși spre chinurile preliminare nenumărate mii de luptători anticomuniști după 1945, loc situat totodată în preajma statuii lui Iuliu Maniu cel martirizat la Sighet, n-am observat niciodată printre noi parlamentari din nucleul forte al puterii, ori guvernanți (despre vreunul dintre președinții țării aleși „democratic“ de la promulgarea legii pînă astăzi nici n-ar putea fi vorba!). Faptul îl îndreptățește pe același Nicolae Purcărea să scrie în epilogul cărții sale datat 11 septembrie 2012:

Astăzi, cu multă gălăgie, se strigă: „S-a terminat cu comunismul!“…  Nimic mai fals, căci, dacă formal comunismul nu mai conduce poporul român, totuși efectele lăsate de concepția comunistă domină încă limpede eșicherul politic. Este îngrozitor ca la tot pasul, la tot colțul să te lovești de această hidoasă umbră ce bîntuie țara!

Cu multă lejeritate se vorbește azi despre ceea ce au făcut nemții la Auschwitz sau în alte lagăre naziste, dar nu se scoate o vorbă despre Pitești, Gherla, Aiud, Canal sau [despre] alte colonii ale cruzimii comuniste. Tineretul mai că nu știe despre torturile aplicate fiilor patriei în închisorile comuniste.

Ce au urmărit laboratoarele comuniste? Să creeze un nou tip uman! Iată-l: corupt, mincinos, gata oricînd de crimă și înșelăciune, rapace, egoist nevoie mare. Uitați-vă la pleiada de oameni de azi! Întrebarea este: ce are de învățat tineretul de la ei? Apar sisteme educaționale după sisteme, se experimentează tot felul de idei, dar toate de tip comunist. Degradarea morală vine ca un tăvălug. Asta se caută: să se distrugă tot și să nu mai existe erou, sfînt, valoare, elită. Totul să fie globalizat.[10]

Moara comunistă tot macină. Ce a mai rămas? A rămas Piteștiul după Pitești și nu se mai termină odată!

Aș putea scrie multe, vorbe multe, dar ce folos? Esențialul nu îl pot reda. Cuvintele mele nu pot exprima teroarea, foamea, frigul, durerea, umilințele… Toate loviturile, toate traumele psihice nu pot fi cuprinse în vorbe […] (Op. cit., pp. 286-287).

Dacă, într-adevăr, cuvintele nu pot reda esențialul, fiind mereu prea sărace, tablourile-mărturii ale Elenei Murariu vin cu asupra de măsură în ajutorul celor care caută adevărul. Să ne bucurăm și să mulțumim lui Dumnezeu că i-a dat har peste har parcă spre a confirma împlinirea prin domnia sa a profeticei rugi a memorialistului pe mi-l iau părtaș încheierii acestui articol:

Fie ca Dumnezeu să înlăture zgura ce a acoperit pămîntul țării noastre și să trezească la viață forțele creatoare! Fiindcă, așa cum spune poetul Radu Gyr:

„Înfrînt nu ești atunci cînd sîngeri

Sau ochii plini de lacrimi ți-s;

Adevăratele înfrîngeri

Sînt renunțările la vis…“ (Idem, p. 285).

București, 18 florar 2024

[1] A se vedea și O scrisoare inedită publicată în „Noul euxin“ nr. 48 / 2024 (v. https://mihaifloarea.wordpress.com/2024/03/23/noul-euxin-nr-48/).

[2] Metafora aparține lui Florin Mătrescu (a văzut lumina în 1940 în comuna ilfoveană Gurbănești ca fiu al preotului ortodox Petru Mătrescu și al Mariei Mătrescu), absolvent ca șef de promoție în 1963 al Facultății de Medicină Generală din București, ce s-a dovedit și un analist excepțional al celor peste patru decenii de totalitarism îndurat de români. Numele său este evitat cu multă grijă de istoricii oficiali. E lesne de înțeles de ce, în volumul I al masivei sale lucrări însumînd 1438 pagini putîndu-se citi: […] elvețianul Jean Jaques Babel a stabilit că omenirea în ultimii 5-600 de ani a trecut prin 14 500 de războaie soldate cu 3,5 miliarde de morți […] Interesul major al masoneriei pentru războaie […] este ușor de explicat: profiturile uriașe […]; reducerea populației […] ca „instrument ideal“ de a-i reduce pe „consumatorii inutili“ ai planetei; groaza față de războaie […] care creează psihologia colectivă […] că numai un „regim mondial“ care să vegheze asupra păcii lumii ne poate feri de aceste catastrofe „imprevizibile“ [sic!] (Cf. Holocaustul roșu, vol. I, București, Editura Irecson, 2008, pp. 531-533).

[3] În redarea textelor mi-am permis a corecta ortografia, punctuația etc., marcînd intervențiile mele între paranteze drepte.

[4] Aici lipsesc parantezele necesare marcării incidentei.

[5] Despre acest proces diabolic un cercetător se pronunța că este o „macro-situație capcană, distructivă și auto-distructivă care funcționează ca un malaxor“ (cf. Ștefan Dumitrescu, scriitor, purtător de cuvînt al Biroului de Viitorologie de la București, în studiul-avertisment datat 25. 03. 2024 și intitulat Consilierea românilor, a poporului român, a instituțiilor naționale în vederea salvării României din cel mai mare război în care sîntem distruși de un agresor invizibil care ni se prezintă ca prieten și care de fapt ne-a capturat).

[6] https://www.gandul.ro/stiri/a-supravietuit-temnitei-comuniste-iar-apoi-si-a-dedicat-toata-viata-ajutorarii-celorlalti-acum-aceasta-femeie-mai-are-un-lucru-de-spus-romaniei-13512774

[7] În manuscrisul din josul picturii e scris aici doar „ca“.

[8] Am folosit ediția datorată Fundației Sfinții Închisorilor, București, 2012.

[9] Actuala denumire a catedrei Limba și literatura română conține o cacofonie semnalată pentru întîia oară de Tudor Arghezi, cînd a fost invitat să viziteze Universitatea din București, care tocmai schimbase vechea denumire a Facultății de litere după indicațiile prețioase ale conducătorilor comuniști. Ca oltean hîtru cu auz perfect, el a strîmbat teatral din nas cînd a văzut inscripția de pe ușile catedrei „Limbă și literatură română“, explicînd motivul spre hazul însoțitorilor. Cum articularea operată ulterior în denumire n-a făcut decît să diminueze impactul sonor neplăcut al alăturării fonemelor cu pricina, eu am folosit consecvent inversiunea în articolele mele, inserînd și precizările de față într-unul dintre cele intitulate Hapul lingvistic. Din păcate, încă lipsesc ochii ce știu să vadă și mai ales urechile fine din ministerul de resort pentru a se lua notă despre această realitate…

[10] Mai grav, „corectitudinea politică“ impusă de școala de la Frankfurt în America a invadat și societatea noastră sucind-răsucind mințile multora și, colac peste pupăză, un anume institut promovînd pe bani buni interesele alogene au impus obedienților factori politici măsuri absurde și profund jignitoare atentînd la memoria colectivă a majoritarilor precum schimbarea denumirii unui liceu din București care-l alesese ca patron pe unul dintre cei mai valoroși intelectuali ai României interbelice, Mircea Vulcănescu, stins la Aiud.