Enunţul – o unitate comunicativă, sintactică şi/sau relaţională?

Preocuparea pe care o am de câţiva ani faţă de studiul enunţului în limba română şi în cadrul altor limbi romanice s-a concretizat într-o lucrare de licenţă şi o disertaţia de masterat, lucrări în cadrul cărora am încercat să ofer o variantă documentată şi argumentată următoarelor întrebări: este enunţul doar o unitate comunicativă sau este şi o unitate sintactică?, iar ca unitate comunicativă şi/sau sintactică este acesta o unitate relaţională?

În lucrarea de faţă doresc să mă opresc, cu precădere, asupra acestor întrebări, iar, în acest sens, pentru mai multă coerenţă, demersul meu va debuta cu câteva referiri la accepţiunea care s-a acordat termenului sintaxă şi obiectului de cercetare al acesteia, continuând cu analiza unităţii de bază asupra căreia se efectuează operaţia de analiză, şi anume enunţul.

Accepţiunea care s-a acordat termenului sintaxă şi obiectului de cercetare al acestei discipline a variat în cursul istoriei gramaticii. În Gramatica limbii române din 1966, pornindu-se de la ideea conform căreia „morfologia serveşte sintaxa în sensul că sintaxa foloseşte modificările formei cuvintelor pentru a le îmbina între ele, pentru a exprima raporturile dintre cuvintele unei propoziţii”[1], sintaxa este definită ca fiind „partea gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi fraze”[2]. Gramatica tradiţională admite următoarele unităţi sintactice: partea de propoziţie, îmbinarea de cuvinte (grup de cuvinte, sintagmă), propoziţia şi fraza. Dintre acestea propoziţia este considerată unitatea fundamentală. Prin urmare, în această accepţiune unitatea de bază a sintaxei este propoziţia privită fiind ca cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare şi a cărei esenţă este predicaţia, iar fraza este unitatea sintactică superioară propoziţiei, aceasta fiind constituită din două sau mai multe propoziţii.

Un alt exemplu ne este oferit de către Iorgu Iordan în lucrarea sa Limba română contemporană, lucrare în care sintaxa este definită ca „ansamblul regulilor privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii”[1].

În Gramatica pentru toţi, Mioara Avram defineşte sintaxa ca fiind „partea structurii gramaticale (şi a gramaticii ca studiu al acesteia) care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în fraze”[2]. Rezultatul acestei îmbinări a cuvintelor este chiar comunicarea, iar studiul sintaxei reflectă mecanismul de funcţionare al limbii, modul în care cu un număr limitat de cuvinte se realizează un număr nelimitat de propoziţii şi fraze.

În aceeaşi lucrare, în cadrul capitolului intitulat Unităţile sintaxei, se face doar o referirea la noţinea de enunţ: „În definiţia sintaxei se vorbeşte de două unităţi ale ei – deosebite ierarhic – prin care se poate realiza comunicarea sau, mai exact, care pot constitui comunicări de sine stătătoare, exprimând judecăţi logice sau idei cu caracter afectiv sau voliţional: propoziţia, ca unitate de grad mai mic, şi fraza, ca unitate de grad mai mare (rezultată dintr-o îmbinare de cel puţin două propoziţii). Uneori se foloseşte termenul enunţ ca termen supraordonat şi nedistinct pentru propoziţie (independentă) şi pentru frază.”[3] Concluzia este din nou că propoziţia este unitatea fundamentală a sintaxei, cea mai mică unitate care poate apărea de sine stătătoare, care poate constitui singură o comunicare, iar fraza este unitatea sintactică superioară propoziţiei din punctul de verdere al organizării, fraza fiind o comunicare mai complexă decât propoziţia datorită faptului că este o îmbinare de două sau mai multe propoziţii. Grupul de cuvinte şi partea de propoziţie, fiind lipsite de predicaţie sunt catalogate ca fiind inferioare propoziţiei. Acestea nu pot apărea de sine stătătoare şi nu pot constitui unităţi de comunicare decât prin încadrarea într-o propoziţie.

Ion Diaconescu, în lucrarea Probleme de sintaxă a limbii române actuale[4], defineşte sintaxa drept acea parte a gramaticii care se ocupă cu studiul unităţilor sintactice – parte de propoziţie, sintagmă, propoziţie, frază – privite dintr-o dublă perspectivă: relaţională şi funcţională. Perspectiva relaţională pune în evidenţă elementele de expresie, iar cea funcţională, elementele de conţinut. Studiul relaţiilor va releva tipologia unităţilor sintactice, normele şi mijloacele de construcţie, în timp ce studiul funcţiilor va conduce la determinarea şi definirea unităţilor de conţinut.

În alte lucrări, domeniul sintaxei a fost extins atribuindu-i-se ca obiect şi studierea sensurilor presupuse de modificările morfologice, punerea în evidenţă a valorilor categoriilor gramaticale care se relevă prin participarea lor la anumite tipuri de construcţii, de combinaţii de cuvinte. Un exemplu în acest sens se găseşte în Gramatica limbii române,[5] unde partea de sintaxă cuprinde, alături de sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei, un capitol intitulat „Sintaxa părţilor vorbirii”, capitol în care se discută valoarea şi întrebuinţarea formelor de număr, caz, persoană etc.

Toate aceste variaţii nu depăşesc însă anumite limite. În centrul cercetării sintactice rămâne modul de organizare a comunicării şi anume îmbinările de cuvinte. Orice tip de sintaxă[6]– tradiţională sau clasică, analitică sau structuralistă, sintetică sau generativ-transformaţională – „se ocupă de modul de organizare a unităţilor de comunicare, de îmbinările de cuvinte indiferent de concepţia asupra limbii şi de metodele de cercetare folosite de specialişti”[1].

În lingvistica actuală, unitatea de bază asupra căreia se efectuează operaţia de analiză este enunţul. Acesta reprezintă o ilustrare a modului în care procesul de modernizare al gramaticii tradiţionale se realizează prin împrumutul de termeni tehnici care au rolul de a complini neajunsurile terminologice anterioare. Având în vedere faptul că, din punct de vedere analitic, cercetarea sintactică are ca punct de plecare textul de diverse dimensiuni, textul care reprezintă o comunicare lingvistică unică, se poate concluziona că obiectivul principal al acesteia îl constituie descoperirea modurilor posibile de organizare a enunţurilor într-o limbă, precum şi descrierea structurii acestor enunţuri. Ramura gramaticii numită sintaxă se ocupă de enunţuri.[2] Analiza sintactică descompune succesiv enunţul în părţi din ce în ce mai simple, până se ajunge la unităţile sintactice cele mai mici care sunt cuvintele. Întregul iniţial este enunţul, fragmentul minimal este cuvântul, iar în cursul operaţiilor de analiză se cercetează relaţiile dintre părţile care formează un întreg.[3] Enunţul acoperă cele două unităţi de comunicare amintite – propoziţia şi fraza – neidentificându-se cu niciuna dintre ele, în totalitate. Un enunţ poate fi propoziţie sau frază, dar sunt şi enunţuri în a căror structură se află un singur cuvânt şi toate intră în categoria unităţilor maximale ale limbii. Prin urmare, problema centrală a sintaxei o constituie enunţul, dar nu enunţul ca unitate de comunicare, ci enunţul ca structură sintagmatică analizabilă în părţi componente, precum şi stabilirea unităţilor funcţionale minimale, care sunt părţi componente ale enunţului.[4]

După cum am arătat, sintaxa limbii române a fost interpretată de către mulţi teoreticieni, precum şi în cadrul ediţiilor anterioare ale Gramaticii limbii române din perspectiva a două unităţi : propoziţia şi fraza, enunţul nefiind considerat a fi unitatea fundamentală a sintaxei.

În lucrarea Predicatul în limba română. O reconsiderare a a predicatului nominal, G.G. Neamţu prezintă patru factori care justifică lipsa unei definiţii corespunzătoare a conceptului de propoziţie care să includă toate secvenţele caracterizate prin predicaţie: „a) plasarea propoziţiei când la nivelul vorbirii (parole), când la nivelul limbii (langue); b) raportarea/neraportarea la un tipar obligatoriu de propoziţie – cea verbală (bimembră); c) un predicat/mai multe predicate într-o propoziţie; d) acceptarea/neacceptarea pentru română a categoriei predicatului compus (trebuie să meargă, poate să citească etc.), în funcţie de care, într-o situaţie dată, variază numărul propoziţiilor.”[5]. Concluziile analizării primului factor relevă propoziţia ca fiind un subtip de enunţ, iar enunţul ca factor principal: „Dacă propoziţia este unitate a vorbirii, atunci ea pretinde o anumită autonomie comunicativă, limitare prin pauze şi un anumit contur intonaţional. Dar aceste trăsături coincid, în principiu, cu cele ale enunţului, propoziţia devine un subtip de enunţ. Dacă, dimpotrivă, propoziţia este situată la nivelul limbii, al sistemului, atunci problema autonomiei comunicative nu se mai pune. În acest sens, D.D. Draşoveanu consideră că propoziţia nici nu constituie o unitate la nivelul limbii, ci este doar una dintre particularizările „relaţiei binare interlexematice”, aceea în care mijlocul de realizare al raportului dintre partenerii de relaţie este „morfemul de acord verbal”, desinenţa de număr şi persoană a verbului predicat.”[6]

O definiţie a enunţului, precum şi o delimitare clară între acesta şi propoziţie o regăsim în lucrarea lui Iorgu Iordan şi Vladimir Robu, Limba română contemporană: „Un enunţ este o structură sintagmatică constituită ca unitate de comunicare de sine stătătoare, marcată ca atare în planul conţinutului şi în planul formei, în latura segmentală şi suprasegmentală”. Se consideră că în aceste limite, termenul enunţ acopereră unităţile de comunicare acceptate de sintaxa tradiţională, şi anume propoziţia şi fraza, iar propoziţia ca unitate componentă a unei fraze, nu este enunţ, ci doar parte componentă a unui enunţ[1].. Enunţul este sau poate fi o frază indiferent de numărul de propoziţii care o alcătuiesc şi indiferent de organizarea ei relaţională. Orice frază este un enunţ înţeles ca un act comunicativ încheiat, dar nu orice enunţ este o frază. Propoziţiile monomembre neanalizabile (substantivale: Duminică!; adverbiale: Da!, Nu!; interjecţionale: Vai!) numite adesea necanonice intră şi ele în categoria enunţurilor.

În Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Valeria Guţu Romalo formulează o definiţie a enunţului care are în vedere comunicarea orală, considerată a reprezenta forma principală şi primordială a activităţii lingvistice, în timp ce comunicarea scrisă e tratată ca un fenomen secundar. Astfel, „prin enunţ se înţelege o secvenţă fonică (un flux sonor), limitată prin pauze şi caracterizată prin contur intonaţional şi care poartă o anumită informaţie semantică, reprezintă, deci, o comunicare.”[2]

Subliniam că enunţul este o secvenţă fonică limitată prin pauze. Precizarea care se impune are în vedere pauzele la care se face referire. Acestea sunt de două tipuri: pauza din stânga unui enunţ şi aici ne referim la pauza iniţială sau absolută care în absenţa unui context lingvistic mai înalt este marcată prin iniţiala majusculă componentă a enunţului; şi cealaltă este pauza din dreapta care este marcată printr-un semn de punctuaţie principal.

Conturul intonaţional şi pauzele care îl delimitează îi conferă enunţului autonomie, fără însă ca această autonomie de conţinut să fie obligatorie. Există situaţii în care o informaţie nu poate fi înţeleasă în lipsa unui context anterior. Prezenţa unor componente ca pronumele el, acesta, acela sau ca adverbele acolo, atunci, aici, da face ca înţelegerea unui enunţ să depindă de contextul în care apare. De cele mai multe ori, un enunţ anterior conţine informaţia necesară în vederea înţelegerii noului enunţ. Un enunţ ca:

Atunci el a reluat explicaţia.

devine mai clar în contextul:

Profesorul a explicat lecţia, dar elevii nu au înţeles. Atunci el a reluat explicaţia.[3]

Noua ediţie a Gramaticii Academiei abandonează distincţia dintre sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei şi recunoaşte în enunţ un concept central, fapt indicat şi de titlul celui de-al doilea volum: Enunţul. Structura enunţului este interpretată în strânsă legătură cu un alt concept esenţial, şi anume funcţia sintactică. Prin aceasta se dă o nouă interpretare sintaxei limbii române. Având în vedere faptul că specificul nivelului sintactic are la bază exigenţele procesului de comunicare, enunţul se impune ca unitate fundamentală, în timp ce propoziţia devine unitate minimală. Dumitru Irimia consideră că: „Printr-un raport de consubstanţialitate structură sintacticăstructură morfologică, enunţul actualizează planul semantic al termenilor lexicali – temei în procesul de comunicare lingvistică. Prin raportul dintre planul semantic al enunţului şi planul expresei se desfăşoară funcţia centrală a actului de cunoaştere şi comunicare lingvistică: predicaţia.”[4] Autorul priveşte enunţul – rezultat al enunţării – ca fiind o structură finită, relativ autonomă, a cărei identitate sintactică se defineşte printr-o triplă unitate care se întemeiază pe coeziune şi pe coerenţă. Astfel se distinge o unitate de înţeles – componentele planului său semantic se situează în simultaneitate în desfăşurarea cunoaşterii şi comunicării lingvistice; o unitate de structură – termenii din care se compune dezvoltă între ei diferite relaţii sintactice – este asigurată de înglobarea nivelului lexical din sistemul limbii în nivelul sintactic prin intermediul relaţiilor sintactice; şi o unitate prozodică – este delimitat prin pauze şi are o singură desfăşurare intonaţională.[5]

În Gramatica limbii române din 2005, enunţul este prezentat şi este definit ca unitate comunicativă şi ca unitate sintactică. În prima ipostază se porneşte de la ideea că enunţul este o unitate lingvistică implicată în procesul comunicării – alături de grupul sintactic care este o parte a enunţului şi cuvântul care poate fi componentă a enunţului său, iar, în anumite situaţii, chiar enunţ – că acesta este unitatea de bază a comunicării şi că este reprezentat printr-o secvenţă fonică asociată cu o semnificaţie. Referenţialitatea este elementul care caracterizează şi condiţionează enunţul ca unitate comunicativă şi implică un proces de precizare, de restrângere a semnificaţiilor care constituie conţinutul semantic al unităţilor unei limbi. Ca realitate lingvistică, enunţul se caracterizează prin asocierea secvenţei fonice reprezentată prin informaţia care constituie obiectul actului de comunicare, cu un anumit contur intonaţional. Enunţul nu aparţine sistemului lingvistic, el este o realizare particulară a comunicării de informaţii. În ceea ce priveşte forma enunţului, aceasta depinde de informaţia pe care o transmite şi de situaţia de comunicare. Realizarea oricărui enunţ presupune selectarea mijloacelor adecvate temei referenţiale a comunicării şi a contextului situaţional.[1]

În cea de-a doua ipostază – enunţul ca unitate sintactică – demersul porneşte de la sublinierea relaţiei de dependenţă a enunţului faţă de disponibilităţile oferite de sistemul lingvistic al unei limbi, faţă de unităţile limbii sub aspectul mijloacelor de realizare. Astfel, orice enunţ este reprezentat prin unităţi ale limbii, utilizate izolat sau asociate în combinaţii variabile ca extindere şi complexitate de organizare.[2]

Având drept criteriu modul de realizare lingvistică, enunţurile sunt grupate în enunţuri nestructurate – enunţurile reprezentate prin secvenţe fonice care se identifică cu unitatea lexicală care sunt, ca atare, neanalizabile şi care comunică, de regulă, o informaţie privind reacţia vorbitorului faţă de faptul extralingvistic – şi în enunţuri structurate sintactic – enunţuri ce variază ca amploare şi care se organizează prototipic în jurul unei forme verbale la mod personal care, prin informaţia gramaticală specifică, ancorează referenţial structura lingvistică care reprezintă enunţul şi determină configuraţia de ansamblu a comunicării.[3]

„Enunţul, unitate a comunicării, este dependent de referinţa a cărei expresie o reprezintă şi de posibilităţile lingvistice combinatorii oferite de sistem, orice enunţ fiind rezultatul actualizării unor virtualităţi combinatorii ale sistemului limbii date.”[4] În organizarea oricărui enunţ se consideră că interferează planul comunicativ şi cel sintactic, iar relaţiile sintactice sunt cele care au un rol definitoriu în ordonarea gramaticală a componentelor enunţului analizabil.

În Gramatica de bază a limbii române din 2010, teoria enunţului este prezentată în cadrul a două capitole intitulate: „Tipuri de enunţ” şi „Structura informaţională a enunţului”. Enunţul este definit ca „o unitate de comunicare verbală, care, în mod prototipic, este structurată gramatical în jurul unui predicat al enunţării. Secvenţa de cuvinte care alcătuieşte enunţul se referă la o stare de lucruri reală sau posibilă (are referenţialitate), este autonomă şi realizează un act de limbaj (are ton pragmatic). Enunţul este caracterizat de un contur intonaţional specific (în funcţie de tipurile sale). Există şi enunţuri nestructurate, constituite din elemente echivalente cu un predicat al enunţării (Foc!, Vai!, Da! etc).”[5]

Enunţul este încadrat în două tipologii: o tipologie sintactică şi o tipologie sintactico-pragmatică. În categoria tipurilor sintactice de enunţ sunt incluse enunţurile simple – enunţul structurat şi cel nestructurat – şi enuţurile complexe – cele alcătuite prin coordonare, prin subordonare, precum şi cele care conţin propoziţii cu verb la formă non-finită.[6]În funcţie de scopul pragmatic al comunicării, enunţurile se organizează în câteva tipare principale – asertive, interogative, imperative şi exclamative.[1]

În capitolul „Structura informaţională a enunţului” din Gramatica de bază a limbii române din 2010 se porneşte de la ideea conform căreia informaţia cuprinsă într-un enunţ este organizată din mai multe puncte de vedere, în funcţie de ce este nou sau deja cunoscut, în funcţie de ceea ce este considerat mai important sau mai puţin important, de ceea ce contrazice anumite aşteptări ale interlocutorului. Aceste ierarhizări ale conţinutului se reflectă în structura sintactică şi prozodică a enunţului prin reorganizarea sintactică, prin ordinea cuvintelor, prin prezenţa unor marcatori specifici, intonaţia (caracterul frastic). Teoretizările au în vedere tema – elementul deja dat, de la care se porneşte într-un enunţ – şi rema unui enunţ – informaţia nouă, tematizarea (topicalizarea) enunţului – plasarea în poziţia iniţială a unui enunţ a unui component care nu-i este caracteristic, rematizarea unei secvenţe din enunţ, focusul – elementul reliefat prin contrast şi prin raportare la aşteptările receptorului, focalizarea – reliefarea unei informaţii rematice şi plasarea ei în poziţia de focus – şi focalizatorii – cei care reliefează un constituient rematic şi au valori semantico-pragmatice.[2]

Prin urmare, pornind de la definiţia sus-amintită a enunţului, definiţie conform căreia „prin enunţ se înţelege o secvenţă fonică (un flux sonor), limitată prin pauze şi caracterizată prin contur intonaţional şi care poartă o anumită informaţie semantică, reprezintă deci o comunicare.”[3] putem spune că orice enunţ este caracterizat prin trei trăsături definitorii, şi anume: autonomia comunicativă, integritatea structurală şi unicitatea conturului intonaţional.

Primul parametru care se ia în discuţie este autonomia comunicativă prin care se înţelege că enunţul este sau poate fi din punct de vedere comunicativ de sine stătător, terminat, finit, adică poate fi înţeles fără alte completări[4]. După cum s-a mai precizat şi s-a exemplificat pe parcursul acestei lucrări, autonomia la care ne referim nu este una absolută adesea fiind limitată din cauza unor componente ce nu pot fi decodificate univoc, componente ce se înscriu, de regulă, în clasa cuvintelor categorematice – pronume, pro-adverbe, pro-adjective[5].

Al doilea parametru, integritatea structurală a unui enunţ se referă la caracterul complet al enunţului. Din acest punct de vedere deosebim două tipuri de integritate structurală: integritate structurală absolută sau explicită – toate componentele sunt prezente, la modul fizic, în enunţ – şi integritate structurală relativă sau implicită – anumite componente, care reprezintă părţi necesare în structura enunţului nu sunt exprimate, dar pot fi recuperate[6].

Cel de-al treilea parametru este conturul intonaţional. Un enunţ are un singur contur intonaţional care este în linii mari în corespondenţă cu finalitatea comunicativă a enunţului. Astfel, se disting trei tipologii: conturul intonaţional enunţiativ, conturul intonaţional interogativ şi conturul intonaţional exclamativ. În mod accidental, un enunţ poate avea două contururi intonaţionale, al doilea contur fiind rezultatul suprimării unui cuvânt de informare, suprimare în urma căreia o interogativă indirectă cu intonaţie de tip enunţiativ devine interogativă directă, precum în exemplul[7]:

Pe mine te-ai supărat, dar cu fratele meu ce ai?

Pe mine te-ai supărat, dar (nu înţeleg) cu fratele meu ce ai?

În concluzie, enunţul este cel care stabileşte relaţia frazei cu lumea şi decide condiţiile de integrare a frazei în cadrul discursului. Enunţul are o realitate actuală şi se caracterizează prin

autonomie comunicativă, integritate structurală şi contur intonaţional. Fraza şi propoziţia se situează la nivelul posibilului. Fraza nu este altceva decât o formă abstractă care devine un fapt de discurs ca urmare a unui act de comunicare individuală, într-o situaţie particulară. Una şi aceeaşi frază poate genera o infinitate de enunţuri în funcţie de identitatea interlocutorilor şi de condiţiile concrete în care ia naştere actul de comunicare.

Aşadar, considerăm că enunţul poate fi acceptat ca unitate a nivelului sintactic doar în plan comunicativ. Ca unitate sintactică, enunţul implică posibilitatea de diviziune, având calitatea de întreg analizabil. Astfel, problema centrală a sintaxei o constituie enunţul – ca structură sintagmatică analizabilă în părţi componente – dar, mai ales, stabilirea unităţilor funcţionale minimale care sunt părţi componente ale enunţului şi între care se stabilesc relaţiile, adică acele elemente care stau la baza oricărei comunicări. Aceste relaţii sunt cele care îi conferă enunţului valoare comunicativă, iar acesta nefiind nici definit şi nici delimitat, în plan relaţional, nu se pune problema de a fi considerat unitate relaţională.

BIBLIOGRAFIE

  1. Avram 1986 – Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei Republicii Socialiste Romînia, Bucureşti.
  2. Diaconescu 1989 – Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
  3. Draşoveanu 1997 – D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
  4. GALR 2005 – Gramatica limbii române, Enunţul, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti.
  5. GBLR 2010 – Gramatica de bază a limbii române, coordonator Gabriela Pană Dindelegan, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – AL. Rosetti”, Bucureşti.
  6. GLR 1966 – Gramatica limbii române, vol. I şi vol. II, Ediţia a II-a revăzută şi adaugită, Editura Academiei, Bucureşti.
  7. Guţu Romalo 1973 – Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
  8. Iordan 1956 – Iorgu Iordan, Limba romînă contemporană, Editura Ministerului Învăţămîntului, Bucureşti.
  9. Iordan, Robu 1978 – Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
  10. Irimia 2008 – Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ediţia a III-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi.
  11. Neamţu 1986 – G.G. Neamţu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
  12. Neamţu 1999 – G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Distincţii şi … distincţii, Editura Excelsior, Cluj-Napoca.
  13. Neamţu 2010–2011 – G.G. Neamţu, Curs de sintaxa (anul universitar 2010-2011), Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca.
  14. Rosetti, Byck 1943 – Al. Rosetti, J. Byck, Gramatica limbii române, Editura Ziarului ,,Universul”, Bucureşti.
  15. Saussure 1971 – Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique generale. Publié par Charles Bally et Albert Sechèhaye, Paris.
  16. Stati 1972 – Sorin Stati, Elemente de analiză sintactică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Cluj-Napoca, 1 decembrie 2014


 

[1] Gramatica limbii române, Ediţia a II-a revăzută şi adaugită, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, vol.I, p.11.

[1] Ibidem, p. 7.

[1] Iorgu Iordan, Limba română contemporană , Bucureşti, p. 494.

[1] Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, 1986, p. 237.

[1] Idem.

[1] Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti, 1989, p. 15.

[1] Al.Rosetti, J. Byck, Gramatica limbii române, Bucureşti,1943, 1945.

[1] În literatura română de specialitate o privire generală asupra diferitelor tipuri de sintaxă o găsim la Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973, p. 9 – 28.

[1] Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 538-541.

[1] Sorin Stati, Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, 1972, p. 11-29.

[1] Ibidem, p. 11.

[1] Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 538-541.

[1] G.G. Neamţu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal, Bucureşti, 1986, p. 13-14.

[1] Ibidem, p. 14.

[1] Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 539.

[1] Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973, p. 29.

[1] Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973, p. 29.

[1] Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ediţia a III-a revăzută, Iaşi, 2008, p. 378-379.

[1] Ibidem, p. 378-379.

[1] Gramatica limbii române, Enunţul, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p.13-14.

[1] Ibidem, p. 14.

[1] Ibidem, p. 13-14.

[1] Ibidem, p. 14-15.

[1] Ibidem, p.15.

[1] Gramatica de bază a limbii române, coordonator Gabriela Pană Dindelegan, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – AL. Rosetti”, Bucureşt, 2010, p. 604.

[1] Gramatica de bază a limbii române, coordonator Gabriela Pană Dindelegan, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – AL. Rosetti”, Bucureşt, 2010, p. 605.

[1] Ibidem, p. 605 – 610.

[1]Ibidem, p. 612 – 617.

[1] G.G. Neamţu, Curs de sintaxa (anul universitar 2010-2011), Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca.

[1] Ibidem.

[1] Ibidem.

[1] Ibidem.