Justinian Teculescu (1865-1932) este o personalitate proeminentă a Covasnei, deși toată activitatea și-a desfășurat-o departe de locurile natale pe care le-a îndrăgit atât de mult.

Ioan Teculescu – numele de botez al Episcopului Justinian Teculescu – s-a născut la 1 noiembrie 1865 – în Voinești-Covasna, actualul județ Covasna. Părinţii, mocanii oieri Matei şi Paraschiva Teacă, născută Popică, sunt binecuvântaţi de Dumnezeu cu zece copii. Ca orice copil de la ţară, Ioan Teculescu îşi începe studiile la școala primară confesională din localitatea natală (1872–1877), continuându-și studiile la Braşov (1877–1885). Cu ajutorul material a doi unchi providenţiali, tânărul Ioan Teculescu se îndreaptă spre învăţătură, spre lume.

În anul 1885 termină studiile Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov, luându-şi bacalaureatul. Într-un tablou al clasei a treia de liceu, eminentul elev Ioan Teculescu apare în faţa colegilor (de care era mult iubit) îmbrăcat în straiele lui româneşti. Ceilalţi erau îmbrăcaţi în uniformă. N-a avut bani să-şi cumpere uniformă sau a preferat hainele româneşti?

Fiind crescut într-un climat de adâncă evlavie, alegerea profesiei n-a ridicat niciun fel de probleme. Tânărul Ioan Teculescu a optat pentru vocaţia ce-l atrăgea ca un magnet, aceea de dascăl şi preot, profesii îngemănate.

Între anii 1885-1888, urmează cursurile Institutului Teologic-Pedagogic „Andreian” din Sibiu. Pentru silinţa depusă şi pentru inteligenţa dovedită în timpul studiilor teologice, Consistoriul Arhidiecezan i-a votat o bursă de studii în străinătate. Motive hotărâtoare materiale îl determină să renunţe la bursă şi la studiile de specializare în străinătate. Ca student în Teologie, colaborează la ziare şi reviste cu doine populare, culese de el, şi cu poezii originale.

Între anii 1888–1891, Ioan Teculescu este învăţător în comuna Râşnov, Braşov. În 1891, se căsătoreşte cu Eliza, fiica preotului Iosif Comănescu din Codlea și este hirotonisit întru preot pe seama parohiei unde a fost învăţător. Un deceniu (1891–1901) este preot în Râşnov, un deceniu de slujire cu dăruire, în care păstorul „sufletul şi-a pus pentru turma sa”.

Între anii 1901–1922, este protopop de Alba Iulia. În cei 22 de ani, petrecuţi în scaunul de protopop al Alba Iuliei, Ioan Teculescu reuşeşte să fie cel mai distins şi cel mai activ dintre toţi protopopii Mitropoliei Ardealului, precum şi „unul dintre cei mai însufleţiţi luptători şi apărători ai românismului”. Ca protopop, a dezvoltat o activitate excepţional de bogată şi de vrednică pe tărâm bisericesc, şcolar şi naţional. Călătorea de obicei călare prin cele 46 de comune ale protopopiatului său, îndemnând şi stăruind, fără încetare şi fără osteneală, să se repare şi să se zidească din nou şcoli şi biserici. Sfinţea aceste lăcaşuri de credinţă şi de lumină, apoi participa la serbările ce urmau. Acestea erau ocazii de luminare, de înfierbântare şi de oţelire a sufletului păstorilor săi, pentru lupta de rezistenţă dârză, „în care poporul românesc era angajat de politica de maghiarizare cu orice preţ şi prin orice mijloace, pe care statul maghiar o practică cu sistem şi perseverenţă demonică”.  Protopopul Bălgradului devine „unul din acei preoţi cu crucea-n frunte“ cântaţi de Andrei Mureşanu în poezia sa Un răsunet, devenit imn naţional. Crescuse atât de mult în respectul şi dragostea poporului pe care-l păstorea, „încât la un semn al său, schimbând crucea în sabie, ar fi putut dispune cum vroia de populaţia celor 46 de sate, pe care reuşise s-o captiveze şi s-o stăpânească cu puterea de foc a cuvântului său cald şi sincer”.

O perioadă lungă (1902-1923), protopopul Ioan Teculescu a fost preşedintele Despărţământului Alba Iulia al Astrei, calitate în care desfăşoară o bogată activitate culturală. Activitatea duhovnicească a fost totdeauna pe primul plan. Astfel la 15 noiembrie 1906, cu prilejul adunării preoţeşti ţinută la Alba-Iulia, protopopul Ioan Teculescu  îndemna preoţii să predice, deoarece predica luminează, instruieşte şi „îmbărbătează poporul la viaţa morală şi corectă pe acest pământ”. Dacă nu predică, preotul greşeşte „între altele şi faţă de limbă, care din toate punctele de vedere trebuie să fie în predică cât se poate de limpede şi frumoasă, plastică şi poetică, iar dicţiunea întotdeauna fluentă şi plină de viaţă, potrivită temperamentului vioi al poporului nostru”. Arma cea mai puternică a preotului va trebui să fie pentru totdeauna „cuvântul cald şi plin de avânt … pentru neam şi pentru lege”.

Din nefericire în viața protopopului au fost și momente dureroase. În anul 1909, după optsprezece ani de convieţuire, Eliza, soția protopopului Teculescu, se stinge din viaţă, acesta rămânând văduv cu şapte copii, patru fete şi trei băieţi, cu vârste cuprinse între un an şi 16 ani. Cu toate greutățile familiale, protopopul Ioan Teculescu își continuă activitatea duhovnicească, culturală, socială.

În ziua de 31 mai 1914, participă la ultima adunare naţională a românilor din Ardeal, ţinută sub vechiul regim, la Alba-Iulia, adunare dizolvată în mod samavolnic de autorităţi. Protopopul Teculescu rosteşte un discurs prin care îndeamnă „să ne întărim sufletele pentru lupta ce ne aşteaptă. Când vă văd înaintea mea, atât de mulţi, atât de mândri, voinici şi verzi ca stejarul, parcă stau în faţa unui codru plin de viaţă, înaintea căruia mă închin cu smerenie”.

În anul 1916, o dată cu intrarea României în primul război mondial şi înaintarea armatelor române în Ardeal, protopopul Ioan Teculescu nu a fost ridicat de autorităţile maghiare, cum s-a întâmplat cu intelectualii din Ardeal (mai ales preoţi), datorită prestigiului pe care îl avea, dar trebuia să se prezinte zilnic, dimineaţa şi seara, la Prefectura Poliţiei oraşului Alba-Iulia. Mai mult, i se desemnase stâlpul de felinar din piaţa oraşului, de care urma să fie spânzurat, îndată ce populaţia de la munte s-ar fi mişcat şi răsculat în contra stăpânirii maghiare. Autorităţile administrative avuseseră grijă să facă cunoscut tuturor locuitorilor satelor ameninţarea ce cădea asupra protopopului.

În toamna-iarna anului 1918, protopopul Teculescu este preşedinte al Consiliului Naţional Local Alba ce a organizat Adunarea Naţională a românilor de la 1 Decembrie 1918, care a proclamat Unirea Ardealului cu patria-mamă. Înfăptuirea Marii Uniri din 1918 a reprezentat şi pentru protopopul Teculescu împlinirea unui vis pentru care luptase mai bine de două decenii cu armele sale paşnice. Peste câțiva ani i se recunosc, la cel mai înalt nivel național, meritele la înfăptuirea Unirii. Astfel aflăm din „Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail”, anul VII, nr. 1, ianuarie 1930, o importantă informație: „Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi Preasfințitului Episcop Justinian, cu Decretul Regal nr. 2270/1929, înalta distincție onorifică „Ordinul Steaua României în gradul de Mare Ofițer”, pentru meritul de a fi conlucrat la realizarea Unirii Ardealului cu Patria Mamă, în calitate de fost Președinte al Consiliului Național din Alba-Iulia, activitatea de organizare și de reușită strălucită a Marei Adunări Naționale de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, care a votat Unirea Ardealului cu Patria Mamă”.

În 10 aprilie 1919, cu prilejul venirii Prinţului Carol pentru întâia oară la Alba-Iulia, ţine o cuvântare prin care binecuvântează „ceasul în care cel dintâi Prinţ al României Mari a călcat pe urmele lui Mihai Viteazul”(toate citatele sunt din volumul  Justinian Teculescu, Pentru neam şi pentru lege – Cuvântări şi predici, Ediţie îngrijită de Luminiţa Cornea, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2006).

Senatorul Ioan Teculescu rosteşte, în 17 martie 1920,  „în numele Ardealului” o alocuţiune în Senatul României, prilejuită de împroprietărirea ţărănimii din Basarabia „revenită în mâinile urmaşilor lui Ştefan cel Mare”. În 30 martie 1921, ține o cuvântare, la Congresul Biblic ce a avut loc la Sibiu, prin care îndeamnă preoţii „ a da poporului apa vie şi curată a Evangheliei şi a nu-l lăsa pradă unor seducători, care vor să spargă biserica noastră”. În cadrul acestei cuvântări, citeşte poezia proprie Biserica străbună.

Cu ocazia încoronării regelui Ferdinand, în măreaţa catedrală din Alba-Iulia, la 15 octombrie 1922,  protopopul Ioan Teculescu ţine, cu o deosebită artă oratorică, o cuvântare poetică  prin care preamăreşte istoria neamului şi frumuseţea peisajului românesc, aducând omagiul său Regelui Ferdinand şi reginei Maria.

Începând cu ziua de 18 martie 1923, viața i se schimbă. Este călugărit la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, sub numele de Justinian, iar în 31 martie 1923 este  hirotonit arhiereu şi instalat în scaunul nou înfiinţatei episcopii a Armatei Române, cu sediul la Alba Iulia. Justinian Teculescu rosteşte o alocuțiune ca răspuns la cuvântarea regelui, elogiind pe „toţi oştenii ţării, care începând de la Rovine până la Baia, de la Călugăreni până la Şelimbăr, de la Plevna până la Griviţa şi de la Mărăşti şi Mărăşeşti până la Tisa au apărat şi întregit patria iubită”.

Ca Episcop al Armatei Române, va păstori doar 18 luni (aprilie 1923-dec. 1924). Justinian Teculescu, primul episcop al Armatei, a întocmit Regulamentul de funcţionare a clerului militar, a organizat şi prezidat primele examene pentru recrutarea preoţilor militari. Muncind cu dragoste şi cu  simţul datoriei, a pus bazele organizării noii instituţii.

Intervine o altă mare schimbare în viața Episcopului Teculescu. La 17 decembrie 1924, Marele Colegiu îl desemnează pe Episcopul Justinian al Armatei ca Episcop al Eparhiei Cetatea Albă-Ismail, cu reședința la Ismail. Deși în titulatură sunt desemnate două județe, numita eparhie cuprindea, de la 1 ianuarie 1926 (după reforma administrativă), și județul Cahul (denumirea veche, Șcheia). În prezent, județul Cahul se află pe teritoriul Republicii Moldova, iar județele Cetatea Albă și Ismail sunt componente ale Ucrainei, regiunea Odesa. După alegere, Episcopul Justinian ţine o alocuţiune în care afirmă că „se duce să-şi îndeplinească chemarea între plinii de credinţă moldoveni ai Basarabiei”. Își începe cuvântul cu smerenia specifică unui ierarh și cu tact oratoric:

„Simpla numire de alegere, ce se dă actelor mari și solemne, ca cel săvârșit astăzi, aici, nu exprimă întreaga, marea însemnătate a actului. Necesar este a se înțelege, și eu astfel înțeleg, că deodată alegerea, ca parte formală a actului, reprezentanții bisericii strămoșești,clerici și mireni, întruniți în marele colegiu, exprimă și o poruncă mare și un mandat celui ales, mandat asemuitor celui ce la început a fost dat de către Mântuitorul ucenicilor Săi, când le-a zis: Mergând, învățați … Cu un astfel de înțeles și cu astfel de menire îndeplinit, actul de trimitere a mea la frații de peste Prut, ca fiu și slujitor credincios al bisericii mele, nu-mi rămâne decât să plec cu smerenie capul și să vă declar că mă supun poruncii, că primesc mandatul”.

În 20 decembrie 1924, Episcopul Justinian Teculescu  este învestit, în Palatul Regal din Bucureşti, în funcţia de episcop al Cetăţii Albe-Ismail, iar în 21 decembrie 1924, instalat la Ismail. În acest colţ de pământ românesc, în scaunul Eparhiei Cetăţii-Albe şi Ismailului, Episcopul Justinian Teculescu are sufletul plin de dragoste, bunătate, blândeţe şi înţelepciune, calităţi obţinute în cei 60 de ani de viaţă şi aproape 40 de păstorire. Cunoaște „cât de adâncă și sănătoasă e rădăcina credinței strămoșești, în inima fraților din Basarabia, cât de falnic și viguros e arborele legii străbune în latura țării de peste Prut”, deoarece  a fost semănată și crescută de veacuri legea, deodată cu ființa însăși a neamului nostru, pe aceste plaiuri; cultivată cu ardoare de către voievozi pioși, ca Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare”. Știind toate acestea merge „nu a semăna, ci mai ales a plivi buruienile și bozii streini, nu a planta, ci a curăți de omidă lanul și arborele credinței” – acesta este un prim punct din programul activității sale arhipăstorești.

„Unii buni prieteni” l-au atenționat că e mare depărtare până la Ismail, din Ardealul lui de baștină. Acestora le-a răspuns fără ezitare: „cum depărtare, când rămân în țara mea și cum înstrăinare când mă duc la frații de același sânge și de aceeași lege cu mine?” Mărturisește că pleacă de pe malul Mureșului mulcom, pe malul Nistrului falnic, din Alba-Iulia lui Mihai Viteazul în Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare, ca un bun creștin și român, imploră pe bunul Dumnezeu să-i îndrepteze cu bine pașii, ca să se apropie cu toată căldura sufletului său de sufletul bun al poporului din Basarabia.

În revista Mitropoliei din Chişinău „Luminătorul”, nr. 6 din anul 1925, este tipărită „Gramata dată cu prilejul instalării în scaunul de episcop al P.S.Justinian”: „Gurie, Arhiepiscopul Basarabiei Prea Sfințitului Episcop al Cetății Albe – Ismail, Justinian Teculescu; Prea Sfințite Justiniene! Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii noastre Autocefale Române, sunteți ales de Marele Colegiu Electoral al Ţării şi investit cu cârja Episcopiei Cetăţei Albe – Ismail de către Majestatea Sa Regele României Ferdinand I, ca să păstoriţi turma dreptcredincioasă din Eparhia aceasta înfiinţată acum doi ani din trupul Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului (…), Smeritul Gurie Arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, 20 decembrie 1924.”

În cuvântarea rostită cu prilejul instalării ca episcop al Cetății Albe și Ismail, din decembrie 1924, Episcopul Justinian Teculescu mulțumește pentru frumoasa primire, ceea ce „l-a întărit în credința că e vie și curată dragostea de lege și neam pe plaiurile scumpei noastre Basarabii. Am văzut îndată că preafrumoasa icoană a legii străbune, îngrijită pe vremuri de vlădici evlavioși, ca Iosif de la Cetatea Albă, și luminați cărturari, ca Melhisedec de la Ismail, stă întreagă și luminoasă în pervazul dragostei de neam și țară, făurit de voievozi mari și viteji, ca Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu și alții”.

Opera de consolidare a Eparhiei Cetăţii Albe şi Ismailului apărea în viziunea protoiereului George Jurebiţă, secretar eparhial, „ca un monument solid şi puternic”, iar din punct de vedere naţional, biserica era „tare, neclintită şi consolidată”, „puterile iadului, valurile necredinţei: bolşevismul, ateismul şi feluritele secte, care se năpusteau asupra bisericii din timpul păstoriei P.S. Episcop Justinian, se sfărâmau şi se împrăştiau de tăria credinţei dreptcredincioşilor, după cum valurile mării, izbindu-se de ţărmurile scumpei noastre Basarabii, se risipesc şi se întorc în adâncul ei”. A reuşit „să tragă o brazdă adâncă şi să croiască un drum drept şi solid pentru viaţa Eparhiei”. Și în această parte a țării, departe de locurile natale, Episcopul Justinian Teculescu susține o bogată activitate.

La data de 27 martie 1925, susţine o Cuvântare la aniversarea Unirii Basarabiei, în şedinţa Senatului ţării, cu ocazia împlinirii a şapte ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara. Cu toată convingerea, afirmă hotărât: „Ca Episcop al Cetății Albe-Ismail, simt îndemnul de a releva însemnătatea momentului și totodată de a spune fiilor mei duhovnicești și fraților mei români din Basarabia că nu poate să fie cu adevărat suflet românesc acela care ar aduce vreo cârtire asupra zilei de 27 martie 1918. Și oricât de noroasă și de vijelioasă ar fi o altă zi mai în urmă, totuși lumina și seninul acelei zile nu este iertat niciunui suflet românesc să le păteze cu vreun cuvânt rău”. Din finalul cuvântării observăm grija Episcopului pentru bunăstarea basarabenilor, rugând „Înaltul Guvern să construiască, fără amânare, căi și drumuri de toate felurile în Basarabia”.

Episcopul Justinian Teculescu devine o personalitate importantă, fiind solicitat la toate evenimentele petrecute în capitala Basarabie, cum a fost acela al vizitei regale. Astfel în „Luminătorul” nr. 19 din 1925, este descrisă prezenţa, în zilele de 8 şi 9 septembrie 1925, la Expoziţia din Chişinău, a Familiei Regale. Majestăţile Sale Regele Ferdinand I, Regina Maria cu Alteţele lor Regale Principele Carol, Moştenitorul tronului, Principesa Elena şi cu Principele Nicolae, de la gară, au mers cu automobilul direct la catedrală unde Te-Deumul a fost oficiat de Î.P.S. Gurie, P.S. Episcop Justinian al Ismailului, P.S. Episcop Dionisie al Hotinului şi un sobor de preoţi”.

„Luminătorul” nr. 11-12, din 1926, prezintă, printre altele, „Darea de seamă de starea materială şi activitatea Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Basarabia” pe anul 1925, încheind această dare de seamă anuală, „comitetul îşi îngăduie să arate, în numele Societăţii, recunoştinţă şi mulţămiri îndeosebi către Î.P.S. Arhiepiscop Gurie, Prea Sfinţiţii Episcopi Justinian al Ismailului şi Visarion al Hotinului, Consistoriilor Duhovniceşti respective, cari cu largă bunăvoinţă şi cu mult interes pentru propăşirea culturii bisericeşti naţionale între Prut şi Nistru, ne-au ajutat la îndeplinirea unora din scopurile Societăţii (semnează preşedintele Societăţii Constantin Popovici)”.

În cuvântul rostit la deschiderea Facultăţii de Teologie din Chişinău, după înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, episcopul Justinian Teculescu afirma că Facultatea de Teologie este „un far luminos de credinţă strămoşească, care va radia lumină lină şi vie”. De faţă era şi mitropolitul Gurie, căruia episcopul Justinian Teculescu i se adresează direct, spunându-i că se va bucura mai mult în acea „zi prea frumoasă şi înălţătoare de suflete, când salutând şi binecuvântând pe primii absolvenţi ai facultăţii noastre, îi vom auzi cântând voioşi şi din toată inima lor, aşa cum fraţii din Ardeal, de mult au învăţat: Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină./ Deviza-i libertate şi scopul ei prea sfânt. / Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, / Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ. Atunci va fi ziua cea mai mare, atunci se va încheia actul nostru de astăzi”.

În cuvântarea ţinută la deschiderea Adunării Eparhiale din Ismail, în 2 decembrie 1925, episcopul Justinian Teculescu insistă asupra normelor cuprinse în noul regulament de conducere şi administrare a bisericii ortodoxe române, precizând, în final, următoarele: „pornim acum la muncă! Începem, cu această primă Adunare a Eparhiei noastre Cetatea Alba-Ismail, a scrie o nouă şi epocală pagină în istoria bisericii noastre ortodoxe române. Să scriem frumos şi luminos pagina, atât în fond, cât şi în formă, ca să o privească cu mândrie şi satisfacţie contimporanii, iar urmaşii, cetind-o, să ne binecuvânteze”.

În cuvântarea rostită la deschiderea adunării eparhiale, în 22 mai 1927, Episcopul Teculescu s-a adresat, folosind un limbaj metaforic specific, preoților îndemnându-i să fie păstori buni: „Preotul este grădinarul, pus și legat prin mare jurământ, înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu, de a se îngriji de pomii din grădină, spre a nu se ofili și usca; iar alături de el și mireanul care, chiar prin noua lege a bisericii, este trimis în aceste adunări pentru a controla, nu numai bunul mers în cele administrative, ci a da tot ajutorul preotului, pentru combaterea pornirilor și uneltirilor dușmane, de slăbire și destrămare a credinței strămoșești”.

Predicile Episcopului Justinian rostite la sfințirile de biserici sunt deosebite, mergând direct în sufletul credincioșilor, ca de exemplul Cuvântarea de la sfințirea bisericii din satul Zoreni, filiala parohiei Frumușica Nouă, jud. Cetatea Albă, sau  Cuvântarea de la sfințirea bisericii din Ștefănești – Cetatea Albă, din 4 noiembrie 1928, pe care a început-o cu următoarea odă originală închinată Bisericii străbune: „De-a pururi scut și adăpost / Poporului nostru ai fost / Biserică străbună. // Din rândul sfintei providenți / Tu ai păzit pe-ai noștri părinți / Ca mama cea mai bună // Când valuri de potop turbat / Asupra lor s-au revărsat / Să stingă-n ei credința. // Cu zidul tău i-ai apărat / Și legea sfântă le-o-ai păstrat, / Păstrându-le ființa! // de-aceea noi mult te iubim, /De aceea și împodobim / A ta catapeteasmă // Și cu cântări toți te cinstim // Și daruri noi îți oferim // În vremuri de cercare. // Mireasă blândă-a lui Hristos. / Poporului drept credincios / Fii mamă apărătoare!”

                Vizitele canonice în eparhie sunt numeroase, din dorința Episcopului de a-și cunoaște enoriașii cu frământările, necazurile și bucuriile lor. În această privință, găsim în „Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail”, anul VII, nr. 2, februarie 1930, următoarea semnificativă relatare, sub titlul „Vizitațiuni canonice”: „În zilele de 20-28 octombrie trecut, P.S. Episcop Justinian și-a mai realizat, cu ajutorul Tatălui Ceresc, încă o parte din părinteasca-i dorință, de a vizita, rând pe rând, pe toți fiii P.S. Sale din această de Dumnezeu păzită Eparhie. (…) A doua zi și zilele următoare, veni în sfârșit și rândul parohiilor din județul Cahul. (…) Așa au fost vizitate, luni 21 octombrie, orașul Reni, Gurgiulești, Câșlița și Slobozia, Văleni, Brânza și Colibași, Vadul lui Isac, Manta și Crihana, parohiile din orașul Cahul.

Culmea entuziasmului și bucuriei a fost la sosirea în Cahul, vineri 25 octombrie 1929, la orele 12, unde la Biserica Catedrală aștepta toată suflarea orașului, în frunte cu toate autoritățile civile și militare, școlile și armata, în vederea oficierii Te-Deumului pentru aniversarea nașterii M.S. Regelui Mihai I.”

În continuarea aceleiași relatări se menționează un efect al vizitelor canonice: „Abia după două luni, în ziua de 19 decembrie 1929, Preasfințitul Justinian primește din partea Părintelui Misionar Eparhial un raport, în care se semnealează faptul îmbucurător că în parohia Slobozia (vizitată de P.S. Justinian în ziua de 22 octombrie) au revenit la sânul bisericii noastre dreptmăritoare 28 de familii baptiste, cu femeile și cu copiii lor. Așa că întreaga mișcare baptistă din Slobozia este pe cale de a fi complet lichidată. Faptul a avut răsunet și în presă și a fost înregistrat de „Cuvântul Moldovenesc” de la Chișinău, nr. 50, din 8 decembrie 1929.” Întreaga relatare este semnată de protopopul misionar eparhial Mihail Madan.

Din „Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail”, anul VIII, nr.12, decembrie 1931, aflăm despre „Sfințirea bisericii din Sfânta Mânăstire Borisauca” următoarele: „Duminică 18 octombrie a.c. (1931), a avut loc sfințirea bisericii de vară cu hramul „Schimbarea la față” din Sfânta Mânăstire de maici Borisauca, radical renovată, precum și a unui Paraclis de iarnă cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, construit din nou în una din chiliile sfintei mânăstiri. La această sfințire. P.S. Episcop Justinian neputând lua parte, deoarece trebuia să fie prezent la ședințele Sfântului Sinod, a delegat pe P.C. Protopop Mihail Madan, consilier eparhial, împreună cu P.C. Diacon Simeon Țugui, misionarul eparhial, pentru săvârșirea acestei sfințiri.

Despre cele îndeplinite, P.C. Consilier a prezentat cuvenitul raport, pe care, conform rezoluției P.S. Episcop, îl publicăm în cele ce urmează: Prea Sfințite Stăpâne, Cu cel mai profund respect supun cunoștinței Prea Sfinției Voastre că sfințirea s-a desfășurat după canoane (…). Nu puțină ne-a fost bucuria când, în stăreţie, am aflat atârnată pe perete, într-o ramă, sub sticlă, o poezie a Prea Sfinției Voastre scrisă încă în anul 1925, când ați petrecut câteva săptămâni în această sfântă mânăstire. Ni s-a spus că această poezie a fost inspirată Prea Sfinției Voastre de povestirile unui moldovan bătrân de pe acelea locuri, despre vremurile trecute şi cele de astăzi, cari povestiri contrastau între durerea şi suferinţa strămoşilor, când năvăleau hoardele tătare, şi bucuria fiilor de astăzi, când ei cu ochii au văzut visul naţional înfăptuit, devenind stăpâni în țara lor – moşia lui Ştefan cel Mare. Socotind de folos ca această poezie să fie cunoscută și păstrată și în arhiva Eparhiei noastre, îi dăm loc în rândurile de mai jos: Adio, lacule Sasâc, / Cu apa ta sărată, / Stai liniştit! Nu spui nimic! / … Ne-om mai vedea vrodată? // Ai fost mâhnit şi tulburat, / Când hoardele tătare / Treceau prin tine-n lung şi-n lat, / În fugă, de-a călare. // Dar astăzi, o, cum te-am zărit, / Cum limpede şi molcom / Zâmbeşti sub soarele-ncălzit, / Ca un copil în somn. // Şi cum prin valurile uzi, / Tresari din mal, în mal, / Când pe-ai tăi ţărmuri, tu-auzi / O doină din Ardeal! // O, du pe apa ta de-acum / Frumoasa-ne cântare, / La toţi câţi au pe-aicea drum, / Din capăt pân’ la mare. // Şi moldovenilor cu rost / Le spune: Pe vecie / A lor e ţara care-a fost / A lui Ştefan moşie! Anul 1925, luna august, Episcop Justinian”.

Stareța mânăstirii la acea vreme era maica Aglaida Luchian. Semnatarul rândurilor de mai sus încheie cu o scurtă dar minunată descriere a mânăstirii de la Borisauca: „Mânăstirea aceasta situată pe malul lacului Sasâc, aproape de țărmul mării, este ca un far care luminează tuturor lumina lui Hristos și de la care radiază viață cucernică și plină de credință. Al Prea Sfinției Voastre supus și devotat fiu duhovnicesc, Consilier Eparhial Protoiereu Mihail Madan.”

„Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail”, anul VII, nr.1, ianuarie 1930, consacră pagini importante celor cinci ani de arhipăstorie ai Episcopului Justinian în Eparhia Cetatea Albă-Ismail: „În ziua de 21 decembrie 1929, s-au împlinit cinci ani de la instalarea Prea Sfințitului Episcop Justinian în fruntea Eparhiei noastre. Cinci ani de muncă grea și istovitoare, de păstor și de părinte al Bisericii din Eparhia noastră și al slujitorilor ei. Cinci ani de străduință pentru restabilirea ordinei, disciplinei și legalității în viața bisericii din această Eparhie, clătinată de tulburările cari au trecut peste această provincie a Țării noastre în anul 1917. Cu înțelepciune, cu tact și cu o experiență de viață uimitoare, desțelenește zi de zi ogorul și trage brazda adâncă și dreaptă, combinând fericit severitatea și intransigența conducătorului, cu bunătatea și blândețea părintelui desăvârșit cunoscător al meșteșugului de conducător și adânc înțelegător al necazurilor și greutăților vieții fiilor săi sufletești, atât clerici cât și mireni. Aniversarea s-a făcut în cea mai strictă intimitate”.

Când Episcopul Justinian Teculescu a venit în Basarabia, situația era grea, câmpul era minat pe fiecare metru pătrat. I-a trebuit multă diplomație pentru a contracara, pentru a balansa situația. Biserica în Basarabia a trăit un veac sub conducerea rusească. Rușii trimiteau în această gubernie episcopi cu studii serioase efectuate la Academia Teologică din Kiev. Preoții erau din partea locului cu studii la Seminarul din Chișinău. Timp de o sută de ani s-au format dinastii preoțești din câte trei-patru generații. Fiicele lor treceau prin Școala Eparhială de Fete din Chișinău, în majoritate deveneau preotese, așa se înrudeau dinastiile. Prin urmare situația bisericii era puțin diferită de aceea din Transilvania. Totuși Episcopul Justinian, venind într-o Basarabie oarecum necunoscută, s-a orientat corect, a venit cu inima deschisă și oamenii l-au primit de asemenea cu bunăvoință și cu mare bucurie.

De la început, a dorit să cunoască în amănunt viața eparhiei sale. Printre preocupările Sale a fost Seminarul Teologic „Melchisedec Episcopul” din Ismail. Publicația Mitropoliei Basarabiei din Chișinău, intitulată „Luminătorul”, nr. 14, din anul 1925, dă informații despre activitatea Seminarului din Ismail pentru anul școlar care s-a încheiat 1924-1925. Serbarea de sfârșit de an a acestei instituții de învățământ s-a desfășurat sub patronajul P.S. Justinian, Episcopul Ismailului. La serbarea care s-a ținut în sala „Gavriil Muzicescu” a luat parte P.S. Episcop împreună cu un numeros public din oraș.

În „Luminătorul”, nr. 15-16, din 1925, este prezentată situația repartizării orelor la Seminarul din Ismail, dar și vizita pe care o efectuează Episcopul Justinian care „inspectează cu de-amănuntul Seminarul” și scrie în registrul de inspecții poezia proprie „Biserica străbună”,menționând: „am scris versurile de mai sus cu ocazia primei mele vizite făcută acestui vechiu și cinstit locaș, pentru cunoștința și a elevilor, cari vor trebui să învețe din vreme ce sfântă și scumpă a fost în toate vremurile Biserica Neamului Românesc”. Din următorul număr al aceleiași publicații, aflăm că la 1 martie 1926, Duminica lăsatului de sec, P.S. Justinian, după serviciul religios, inspectând școala, ia parte la masa elevilor și le vorbește de importanța postului și de pregătirea temeinică pe care trebuie să o aibă fiecare seminarist, pentru a fi un urmaș vrednic al lui Hristos și un bun ajutător al P.S. Sale în păstorirea turmei celei cuvântătoare”. De multe ori, Episcopul Justinian Teculescu a inspectat Seminarul, s-a interesat îndeaproape de tot mersul școlii, a dat sfaturi bune și a încurajat elevii, cărora le vorbea în toate ocaziile, la slujba religioasă de la catedrală, la școală, la serbarea de sfârșit de an.

„Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail”, anul VIII, nr.1, ianuarie 1931, evidențiază „Serbarea patronului Seminarului Teologic Melchisedic Episcopul din Ismail”, consemnând următoarele: „În ziua de 30 ianuarie, când creștinătatea sărbătorește pe cei trei mari dascăli ai lumii, Sf. Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, Seminarul din Ismail, veche instituție de cultură din timpurile Episcopului Melchisedec, își sărbătorește patronul. (…) Fastul acestei serbări încă din ajun se cunoștea a fi mare, prin aceea că însuși P.S. Episcop Justinian va lua parte la slujbă și va onora cu prezența P.S. Sale festivalul artistic dat în sala „Gavriil Muzicescu”. Sfânta Liturghie s-a oficiat între orele 9-11 de către P.S. Episcop Justinian cu un sobor de zece preoți. De la biserică întreaga asistență, împreună cu P.S. Episcop și Dl Prefect, au mers la seminar, unde în cancelarie s-a servit o gustare. Primul pahar a fost ridicat de P.C. Părintele Econ. Gheorghe Vlad, Directorul Seminarului, în sănătatea P.S. Episcop, exprimându-și o deosebită mulțumire sufletească, văzând că însuși P.S. Sa ia parte la aceste clipe de fericire din viața Seminarului. La urările făcute de Părintele Director, răspunde P:S. Episcop cu următoarele cuvinte: Mă bucur că am putut fi de față la sărbătorirea de azi. Altădată, datorii de tot felul m-au făcut să nu pot fi prezent în mijlocul dvs. Serbarea de azi este un triumf al existenței acestei instituții care, contra tuturor greutăților, a putut rămâne în viață. Seminarul lui Melchisedec și al nostru de aici, care fusese propus pentru desființare, astăzi se află în viață și putem spune că mort a fost și a înviat. Durerea de a vedea  pe elevii seminariști plecați pe diferite drumuri, în timpul iernii, și golul cultural ce l-ar fi lăsat în urmă desființarea acestei instituții, m-a făcut ca să stărui pentru menținerea mai departe a Seminarului nostru.”

Numărul 9 al „Buletinului Episcopiei Cetatea Albă-Ismail”, din anul 1931, consemnează faptul că în ziua de 6 septembrie, P.S. Justinian a sfințit biserica Sf. Nicolae din parohia Șaba, județul Cetatea Albă, „în urma unei reparații radicale care i s-a făcut acestei biserici, prin stăruința și râvna Cucernicului paroh Preot Pavel Dumbravă. Prea Sfințitul Justinian a binevoit a gratifica, în mod excepțional, pe Cucernicul Părinte Paroh Pavel Dumbravă, cu Culion, pentru activitatea rodnică depusă în așa de scurt timp de la numirea Cucerniciei Sale în această parohie”.

În anul 1931, „din îndemnul altora”, cum mărturiseşte în Precuvântare, tipăreşte volumul Pentru neam şi pentru lege, apărut la Sighişoara, în tipografia Miron Neagu. Episcopul Justinian Teculescu dedică cartea „preoţimii mele din Eparhia Cetatea Albă-Ismail”. În volum a adunat, de prin reviste şi ziare, unele din cuvântările şi predicile rostite în cursul activităţii sale pastorale, ca preot în Râşnov, ca protoiereu în Alba Iulia, ca Episcop al Armatei Române şi al Eparhiei Cetatea Albă-Ismail, ca senator în Senatul Ţării. Cele mai multe cuvântări și predici sunt cele rostite despre Basarabia și în reședința Eparhiei de la Ismail.

Revista „Luminătorul”, nr. 16-17, din 1932, după „Cuprins”, prezintă portretul Episcopului Justinian Teculescu, iar pe verso, necrologul semnat „Redacţia”: „Încetarea din viaţă şi înmormântarea P.S. Episcop Justinian Teculescu al Eparhiei Cetăţii Albe – Ismailului. În ziua de 16 iulie 1932, la ora opt seara, a sosit la Consiliul Eparhial din Ismail trista veste a morţii Preasfinţitului Episcop Justinian. O telegramă scurtă trimisă de fiul Preasfinţitului către secretarul Consiliului Eparhial, preotul G. Jurebiţă, aducea vestea dureroasă că P.S. Episcop a încetat din viaţă în acea zi, în sanatoriul din Braşov, la ora patru după-amiază.

Această veste a morţii iubitului Arhipăstor s-a răspândit ca fulgerul în oraşul Ismail, şi, ca un trăznet într-o zi senină, a uimit şi a copleşit pe toţi fiii sufleteşti ai dispărutului. Protoiereu Mihail Madan, Ismail”.

Astfel Episcopul Justinian Teculescu a trecut la cele veşnice, la Braşov, fiind înmormântat, lângă părinţi, în cimitirul bisericii din Voineşti-Covasna, aşa cum şi-a dorit. Mormântul din umbra bisericii vechi din Voineşti este un simbol al vrednicului ierarh, slujitor devotat al bisericii strămoşeşti, simbol al luptătorului pentru neam şi pentru lege.

             Ne-nchinăm Episcopului de vrednică pomenire Justinian Teculescu, aceluia care a iubit cu patimă legea și țara și care, deși a iubit cu ardoare Basarabia, a dorit să se întoarcă în ţărâna unde i se odihnesc părinţii. Urmaşii i-au ascultat dorinţa şi cu mândrie l-au aşezat, pentru veşnică odihnă, lângă străvechea biserică a satului şi lângă şcoala copilăriei sale. L-au aşezat în cimitirul vechi, în apropierea străvechii troiţe, aflate acolo nu se ştie din ce timp, de strajă să rămână până-n veac.

Bibliografie:

Pr. Iosif Rusu, Episcopul Justinian Teculescu  în Îndrumător pastoral, I, Alba Iulia, 1977

E.R.Roşca, Monografia Seminarului Teologic Pedagogian “Andreian”, al arhidiecezei gr. ort. din Transilvania, Sibiu, 1911

Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe-Ismail, numerele din anii 1930–1932

Luminătorul, revistă a Mitropoliei Basarabiei, anii 1924,1925,1930,1931,1932.

Justinian Teculescu, Pentru neam şi pentru lege (Cuvântări şi predici), Ediţie îngrijită de Luminiţa Cornea, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2006

Horia Teculescu, Sfârşitul unei lupte de veacuri – Ultima adunare a românilor din Ardeal ţinută sub vechiul regim, la Alba-Iulia, în Calendarul pe anul 1938 al Ligii antirevizioniste române, Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti, p. 95-98

Luminiţa Cornea, Constantin Catrina, Ioan Lăcătuşu, Teculeştii din neam în neam, Editura Angvstia, Sf.Gheorghe, 2008

Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, Editura Grai românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 280-281

Luminiţa Cornea, Justinian Teculescu, primul episcop al Armatei Române şi episcop de Cetatea Albă-Ismail, în Caligraf – revistă de cultură, Drobeta Turnu-Severin, nr. 89, mai  2009, p. 7