Eroina Maria Isaicul, profesoara transnistreană care a plătit cu viața curajul de a purta zilnic tricolorul în drumul spre școală

eaPuțini știu că în 2017 se împlinesc 100 de ani de când ”Deșteaptă-te, române!” a devenit imn oficial, nu în Romania de atunci, ci peste Prut. La 13 august 1917, Mihail Berezovschi s-a prezentat în fața unei adunări dedicate cunoașterii limbii române, împreună cu corul Seminarului Teologic din Chișinău. A interpretat atunci, pentru prima oară, “Deșteaptă-te, române”, și a trebuit să-l repete de trei ori, la cererea celor de față. Menționăm că textul mai fusese publicat, în 1907, în ziarul “Basarabia”. Tot pe melodia “Deșteaptă-te, române” s-au deschis, în noiembrie 1917, lucrările Sfatului Țării, iar când, în decembrie același an, s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, “Deșteaptă- te, române”, a devenit imn de stat. Această situație a durat până în 27 martie 1918, când s-a realizat unirea cu România și, desigur, s-a adoptat și în stânga Prutului Imnul Regal.

Și mai puțini știu că aniversăm în 2017 și 100 de ani de la ”Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului” (Tiraspol, 17 decembrie 1917) prezidat de Ștefan Bulat (tânăr învățător transnistrean, absolvent al Seminarului Pedagogic de la Bairamcea), congres la care s-a intonat ”Deșteaptă-te, române”, congres la care tricolorul a fost arborat de profesorul Georghe Mare pe clădirea din Tiraspol unde se desfășura evenimentul.

”Deșteaptă-te, române” a mai fost Imn de Stat în Republica Moldova și mai recent, prin hotărîrea Parlamentului R.Moldova nr.691-XIII din 27 august 1991 cu privire la Imnul de Stat al Republicii Moldova, până în 1994 când este înlocuit (prin hotărîrea Parlamentului nr. 140-XIII din 7 iunie 1994 cu privire la Imnul de Stat al Republicii Moldova)

Maria Isaicul, învăţătoare(profesoară de istorie) din satul transnistrean Cocieri din R. Moldova a fost omorâtă în 19 decembrie 1991 şi aruncată într-o fântână pentru faptul că purta tricolorul românesc pe drumul spre şcoală. Prima Sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova din 27 aprilie 1990 legiferase oficial Drapelul Tricolor. În 1991 începuse însă opoziția rușilor din zona nistreană față de noile simboluri naționale explicit românești. Gestul profesoarei Maria Isaicul de a susține simbolurile naționale românești era în Transnistria un gest eroic. Citisem despre această eroină în articolul scris de E.Nirca în revista Basarabia nr.10/1992, pag.205.

Recent am aflat mai multe din articolele Svetlanei Corobceanu (în Apropo Magazin MD) și Valentinei Ursu (Radio Europa Liberă MD):

Maria Isaicu a fost cea mai mare dintre frați. Fire perfecţionistă, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău și Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova. Inițial a lucrat profesoară la Dancu, Hâncești, apoi, la rugămintea mamei sale, s-a mutat în satul de baștină, Cocieri. Nu avea familie. A lucrat director adjunct la liceul din satul vecin, Roghi, și avea câteva ore de istorie în școala din satul natal. Iubea nespus de mult elevii și îi antrena în diverse activități extrașcolare.

În septembrie 1991, avea 52 de ani.

Alături de câteva sute de oameni din satul natal, a protestat timp de mai multe zile în or. Dubăsari, în fața Executivului raional. „Lozincile pe care le scandam cel mai des erau: ”Noi suntem acasă!” și ”Чемодан, вокзал, Россия!”. Maria organiza lumea la protest, rostea discursuri, arăta că ținem la pământul acesta, că optăm pentru suveranitatea R. Moldova. Se iscau certuri, la un moment dat, a fost atrasă într-o gloată de rusofoni, însă bărbații noștri au sărit și au apărat-o. Protestele au durat până la sfârșitul lui septembrie”, povesteşte colega Mariei, Lidia Cojuşnean.

Potrivit surorii Mariei, Liuba, femeia a primit ulterior câteva scrisori cu amenințări cu moartea. S-au adresat și la poliție. În seara de 19 decembrie Maria era cu mama ei, o femeie în vârstă de 79 de ani. Bătrâna avea să spună a doua zi că o strigase cineva pe fiica ei la poartă și aceasta a ieșit. Nu s-a întors peste o oră, nici peste două, tot așteptând-o, bătrâna a ațipit, apoi s-a trezit, lumina continua să ardă, în geam se iveau zorii. Maria lipsea. Primii trecători din zorii zilei de 20 decembrie aveau să găsească un halat pe un gard de la marginea drumului în preajma unei fântâni de lângă casă.

O vecină avea să spună că a fost mirată să audă noaptea zgomotul valului de la fântână. O fântână adâncă de 52 de metri. Căldarea a coborât cu mare zgomot în apă!

Fratele Tudor se întorcea cu pâine de la magazin când a aflat despre ce s-a întâmplat cu sora sa. Apropiindu-se de fântână, unde era adunat deja întregul sat, a simțit cum nu-l mai ascultă trupul, i s-au înmuiat picioarele, nu şi-a mai recunoscut glasul. A înțeles că femeia care le aducea în casă sărbătoarea, care îi întâmpina în pragul casei mamei, zăcea acolo, jos, în fântână, fără suflare, cu urme de vânătăi pe brațe și pe gât.

Tudor spune că „Separatiştii au vrut să bage frica în oameni și le-a reușit. Lumea era foarte speriată după aceea. Seara nu mai vedeai pe nimeni pe uliţe. Nu se mai organizau mitinguri. Din decembrie 1991 până la 2 martie 1992, am simțit o frică mai mare decât în timpul războiului, căci combatanții au blocat intrările în sat și separatiștii nu puteau intra”, ne spune Ludmila Cușnariov, o altă profesoară din sat.

Avertismente cu moartea a primit și o profesoară de franceză. Crima nu a fost investigată. Unicul anchetator la care s-a adresat sora Mariei, un rus originar din or. Dubăsari, i-a spus acesteia că apa a spălat urmele crimei, sugerându-i că are două fete mari și ar face bine să uite această istorie.

În inimile oamenilor din sat, Maria rămâne femeia cu un suflet mare care, timp de 30 de ani, a învățat elevii cum să îmbrățișeze valorile umane, femeia cu un tragic destin care a servit ca avertisment criminal al structurilor separatiste în preajma Războiului de pe Nistru.

ea2Aurelia Ursu, directoarea din urmă cu câțiva ani a Liceul Teoretic „Vlad Ioviţă” din satul Cocieri, raionul Dubăsari spune că „Profesorii, practic, au fost primii acei care s-au ridicat să apere sediul poliţiei din oraşul Dubăsari, atunci când băieţii au fost încercuiţi de forţele separatiste. Am stat acolo trei zile, eram oameni paşnici, ne-am dus cu cântece să le arătăm că nu dorim să fugărim pe nimeni, să le spunem să plece cei care au venit, dar printre ei, desigur, erau infiltrate şi forţe separatiste, cărora le sunt străine valorile la care ţinem noi. Am avut o profesoară de istorie, dna Maria Isaicul, care a îndrăznit şi a arborat tricolorul şi a costat-o viaţa acest gest, a fost aruncată în fântână de forţele separatiste care s-au furişat în sat pe timp de noapte, mascaţi, au chemat-o afară, dumneaei a ieşit şi dimineaţă am găsit-o în fântâna de lângă casă.”

Ludmila Cuşnariov își amintește și ea: „Chiar în prima zi, făceam lecţii. Lucram atunci profesoară. Directorul şcolii ne-a spus să trimitem copiii acasă, dar să nu meargă pe strada centrală. Eu mi-am luat copiii din clasă şi m-am dus în beci la mine acasă. Puţin am stat. Au început a veni părinţii, au luat copiii şi în vremea asta a trecut o maşină blindată dinspre Dubăsari, împuşcând în toate părţile. Era lume, era dimineaţă, erau răniţi. De atunci s-a început necazurile noastre. La Dubăsari am întrat la magazinul universal şi când mă coboram, m-am întâlnit faţă în faţă cu o învăţătoare, care a activat la noi. Învăţătoare de limbă rusă. Şi ea a început a striga: ”oameni, adunaţi-vă, Frontul Popular. Eu eram Frontul Popular. Eu nici nu ţin minte cum am ajuns acasă, pe care drum.” Până acum încă care au ură pe noi, ne zic că ”voi sunteţi români, duceţi-vă cu România” cu toate că şi acum paşaportul bunicăi, este scrisă cu grafie latină, româneşte este scris. „Până acum. Să nu fi fost armata a 14-cea, se rezolva problema de mult”, spune fosta profesoară, colega eroinei Maria Isaicul.