Colonie a grecilor milesieni, Tomis, actualul oraș Constanța, are o istorie dintre cele mai interesante și complexe. Trecând dincolo de evoluția istorică, „etnologia funerară” reprezintă rezultatul unei abordări interdisciplinare a unor aspecte legate de religia și credințele funerare ale celor care au trăit acum două milenii pe meleagurile pontice. Datele oferite de arheologie, istorie, epigrafie, istoriografie, numismatică, filosofie, antropologie, literatură şi socio-psihologie ne permit întregirea unui „tablou” al vieții tomitanilor din primele veacuri ale erei creștine.
Într-o lume dominată de „pax romana”, se încadrează şi oraşele greceşti vest-pontice în frunte cu „metropola” Tomis. Tomisul, chiar dacă se afla la marginea Imperiului (aşa cum se plânge Ovidiu, poetul renegat la Tomis de către marele Augustus în primii ani ai Erei Creștine), reprezintă un exemplu pentru evoluţia şi continuitatea oraşelor greceşti intrate sub stăpânire romană. Publius Ovidius Nasso a lăsat mărturie descrieri ale locurilor şi oamenilor de aici, tomitani sau locuitori ai teritoriului rural vecin, în opere de valoare literară și istorică precum „Tristele” şi „Ponticele”.
Oraşul a avut o bogată viaţă culturală, artistică şi spirituală, documentată de izvoare epigrafice, literare şi arheologice. Lumea celor „plecaţi dintre cei vii” era bine delimitată în mentalul colectiv, omul epocii acordând o mare atenţie tuturor aspectelor legate de ritualuri de trecere şi de viaţa de după moarte. Stau mărturie numeroasele inscripţii tomitane grupate în corpusurile cunoscute, dar şi descoperirile arheologice valorificate de istorici de-a lungul timpului.
Viaţa spirituală a tomitanilor se desfăşoară în jurul evenimentelor majore ale vieţii: naştere, căsătorie, moarte. Credinţa în nemurire, concepută ca o continuare a vieţii, se reflectă în grija manifestată faţă de mormânt, monumentul funerar dar şi prin slăvirea divinităţilor legate de „lumea de dincolo”. Cea mai mare parte a inscripţiilor funerare din Scythia Minor erau dedicate Zeilor Mani, protectori ai mormântului şi reprezentanţi ai strămoşilor. Credinţa în viaţa de apoi este ilustrată şi de dedicaţiile speciale făcute divinităţilor Infernului. Alte divinităţi legate de funeraria şi care sunt atestate şi la Tomis sunt: Hecate, Hypnos, Thnanatos, Dionysos, Hercules şi Mercurius.
Monedele sunt o prezenţă frecventă în inventarul funerar din toate epocile. Ele sunt legate de credinţa oamenilor în „lumea de dincolo”. Grecii şi romanii credeau că drumul spre Infern constă în trecerea râului Acheron. Cel care asigura această trecere era luntraşul infernal, Charon. Obolul lui Charon este denumirea populară a banului pus în gura mortului în momentul înmormântării. Opinia cea mai răspândită cu privire la această monedă este că ea reflectă credinţa străveche că pentru a trece sufletele morţilor peste apele Acheronului, Charon pretindea o retribuţie. Alţi cercetători spun că obolul reprezintă de fapt vechiul obicei al îngropării decedatului împreună cu toate bunurile care i-au aparţinut, al căror simbol l-ar constitui acest bănuţ. Această tradiţie (a obolului lui Charon) s-a răspândit în toată lumea grecească, etruscă şi romană. Avem dovezi că ea a persistat de -a lungul evului mediu şi s-a păstrat, în unele culturi, până în zilele noastre.
Prezenţa în morminte a monedelor este un fapt dovedit la Tomis. Aceste monede reflectă, pe lângă obiceiul funerar în sine, şi imaginea circulaţiei monetare din epoca respectivă. În acest sens este de menţionat faptul că, un loc important în circulaţia monetară din Dobrogea în secolele I – III p. Chr. îl ocupă emisiunile monetare ale oraşelor greceşti de pe coasta de vest a Mării Negre şi din Tracia, a noilor centre urbane fondate de romani în sudul Provinciei, precum şi ale mai multor oraşe din Asia Mică şi din nordul Mării Negre. Numărul acestora este destul de semnificativ apropiindu-se de cel al monedelor romane imperiale.
În ceea ce priveşte reprezentările de divinităţi pe monedele tomitane, găsite în morminte sau care provin din alte descoperiri, cele imperiale au reprezentări ale lui Asklepios, Hygeia, Tyche, Nemesis, Ceres, Kybele, Serapis, Cavalerul trac, Minerva ş. a.
Epigramele funerare cuprind elemente comune de conţinut legate de vremelnicia omului, neprevăzutul sorţii, jalea celor rămaşi în urmă etc., dar au şi note distincte cum ar fi acceptarea ideii că „moartea şterge suferinţele” şi „totul devine cenuşă” sau că viaţa, în forma ei spirituală, psihică, continuă şi după moarte. Ele exprimă stări de spirit de moment ale supravieţuitorilor, din ele transpar idei filosofice prelucrate de gândirea populară a celor care le-au conceput. Ele ne dau date despre cei decedaţi pe care îi prezintă adesea în forme idealizate, fiind definiţi de pietate, frumuseţe, cuminţenie, prietenie, demnitate, înţelepciune. Apare frecvent epitetul pius, la forma lui superlativă : parentes pientissimi, pientissimo patri sau filiis piisimis aşa cum apare pe o inscripţie de la Tomis dedicată Zeilor Mani de către părinţii „pioşi” a doi tineri morţi la 27, respectiv 30 de ani.
Tomisul se încadrează în contextul lumii romane provinciale din secolele I-III p. Chr., lume dominată de civilizaţia romană dar în care, în cazul nostru, se păstrează influenţa grecească şi elenistică din perioadele anterioare combinată cu elementul autohton getic sau cu influenţe alogene (sarmatice, documentate și în sfera funerară). Mai sunt încă multe aspecte de precizat în problema „etnologiei funerare” din Dobrogea și din anticul Tomis în epoca sa de maximă înflorire, sub stăpânirea romană. Descoperirile arheologice și noile interpretări ale celor deja existente vor aduce cu siguranţă elemente care vor complete imaginea a ceea ce credeau anticii despre „lumea de dincolo” și complexul de rituri și ritualuri de „trecere” către aceasta.
Dr. Angela-Anca Dobre
Bibliograf, Biblioteca Județeană „I. N. Roman” Constanța
