Eu și Legenda Cerului

Am purtat îndelung în suflet Dorul de Înalt. Ca o aspirație călăuzitoare care nehrănită  devine încet, încet o neîmplinire căreia nu-i putem da  nume și glas. Cerul înstelat mă fascina totdeauna. Excursiile la munte mi-au oferit adevărata imagine a cerului cu stele. Apoi viața la oraș mi-a restrâns posibilitatea de a admira cerul noaptea. Încet, încet am observat cât de mângâietor este să privesc cerul înstelat chiar dacă se întâmpla rar. Odată cu înaintarea în vârstă am simțit că imaginea aceasta a cerului cu stele mă vindecă. Îmi ostoiește Dorul de Înalt. Mă face să mă simt acasă…

Fiind ani mulți profesoară, lucrând apoi cu copiii în ateliere, am descoperit la ei același Dor de Înalt. În atelierele cu părinții am înțeles că ei nu-și privesc copilul ca pe o ființă mai întâi spirituală cu mari nevoi sufletești. Drumul de la un părinte bun la părintele de care are nevoie copilul este un drum de cunoaștere, autocunoaștere, dezvoltare personală, conștientizare…

Viața la țară mi-a adus în dar Cerul înstelat în toată splendoarea lui, primăvara cu luceferi, vara cu Calea robilor, toamna cu Steaua Nordului, iarna cu minunata Stea a Nașterii. Un cer mare și generos, radiind o lumină care nu este doar fizică, cu o lumină parcă venind din Rai, care răspundea în mod miraculos Dorului de Înalt. Și cerul înstelat MĂ BUCURĂ, MĂ MIRĂ, MĂ ÎNCARCĂ…

Auzisem  Legenda Cerului, vechea legendă românească…Am realizat că, orbiți de viața modernă, uităm valorile tradiționale, moștenirea spirituală care ne împlinește Dorul de Înalt.

Privind cerul minunat împodobit cu stele, mi-am amintit vechea legendă românească și am simțit că în ea este un tezaur de cunoaștere vindecătoare și că poate fi mult mai cuprinzătoare. Poate fi pe sufletul unui copil, pe sufletul unui părinte, pe sufletul oricui trăiește Dorul de Înalt.

Iată un fragment:

Dar în seara aceea lucrurile au fost altfel.

Tocmai când legănată de minunatul Cer înstelat eram gata-gata să mă cufund în somn am auzit un ciocănit zglobiu în geam. Am privit cu atenție și ce să vezi? Pe pervaz era o Steluță! M-am frecat la ochi. Nu-mi venea să cred. La geam era o Steluță aurie, strălucitoare, cu ochi și guriță. Zâmbea și-mi făcea semn să mă apropii.  M-am dat jos din pat și m-am apropiat curioasă nevoie mare. I-am auzit glăsciorul:

– Deschide! Deschideee fereastra!

Mi se părea că spune: Deschide-ți inima! Cu urechile auzeam ceva, cu inima altceva. Am deschis repede și ea a pășit înăuntru. De cum a trecut pervazul s-a prefăcut într-o Zână minusculă, înaltă de-o șchioapă, blondă cu ochii ca vioreaua, veselă, cu rochie de lumină.

– Bună Clara!

(O! Știe cum mă cheamă…se miră Clara.)

– Bună seara…

– Pe mine mă cheamă Steluța.

– Încântată de cunoștință…am răspuns cu inima bătând tare.

– Am venit să-ți povestesc despre noi Stelele…

– O! Ce bine!!!

– Te bucuri?

– Da! Ai să-mi răspunzi la toate întrebările?

– Voi încerca…

– Dar să știi că am multe, multe…

– Nu-i problemă, avem timp.

– Mai întâi vorbește-mi despre tine Steluța…

– Păi ce să-ți spun?

– Cum este Cerul? Cum este în Cer? Cum trăiți voi steluțele acolo? Mergeți la școală ca noi oamenii?

– Oho! Chiar că ai multe întrebări!

– Cerul? Cum să fie? Păi cum spune înțelepciunea populară: Este un ceaun umflat, peste lume aruncat. Sau: E o învelitoare mare, mare, plină cu pietre strălucitoare…

–    Serios te întreb. Cum este în Cer?

–   Este o lume minunată, plină de lumină și iubire, greu de descris. Dar cred că tu vrei să știi cum este Cerul pentru noi Stelele.

–    Da, chiar asta am vrut să întreb…

              Legenda Cerului însoțită de un joc, apare la Editura Creanga Fermecată.