În Introducerea (Argument) la Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR), am analizat evoluția fiecărui sunet de la proto-indo-europeană la română. Sunetul luat în discuție în acest articol (*bh) a dat în general b în limba română, dar sânt anumite excepții de la regulă. În acest articol vom discuta evoluția acestui sunet atunci când  a fost urmat de vocala *e (sau de un diftong care începea cu e). Acest sunet proto-indo-european a avut aceeași evoluție și atunci când a fost urmat de o lichidă (r, l). Aici vom discuta doar cuvinte din prima serie. Celelalte le vom discuta cu altă ocazie.

Urmărind evoluția cuvintelor românești din această categorie, constatăm că, fără excepție,  consoana aspirată PIE *bh a dat f în română. Astfel, rom. a fugi care este considerat de origine latină de toate dicționarele etimologice ale limbii române, cu excepția DELR, nu pare să fie de origine latină având în vedere cele arătate mai sus. Într-adevăr, latina are o formă foarte apropiată de română, fugo, fugire. În plus, și în greaca veche avem forme similare, anume gr. febomai ‘a fugi’. Toate provin din PIE *bhegw-, *bheugw– ‘a fugi’, unde gw este o labio-velara care a dat b în greaca veche, dar și în traco-dacă în anumite condiții (vezi DELR). Este evident că verbul grecesc provine din prima formă a radicalului proto-indo-european, iar formele verbale din română și latină provin din cea de a doua formă a radicalului. Este extrem de interesant faptul că limba  greacă are și forma feugoo, foarte apropiată de română și latină. Prin urmare, consider ca această forma este un  împrumt din limba de substrat a limbii grecești care a fost limba pelasgă, limbă pe care o mai putem numi și proto-traco-iliră, întrucât limba pelasgă este forma mai veche a limbii iliro-traco-dacă. Beekes consideră că această formă provine din PIE *bheg– ‘a fugi’. Din acest radical proto-indo-european derivă și formele din limbile slave și cele baltice, unde PIE *bh > b (vezi DELR).

Denumirea celui mai răspândit arbore din România, anume rom. fag, se crede că ar proveni din latină, anume din lat. fagus.  Trebuie să menționăm ca fagul nu crește în Latium, nici în peninsula italică, cu excepția munților Apenini din nordul Italiei. Forma există și în greacă, sub două forme, fegos, precum și forma doriană fagos, ambele denumind stejarul, întrucât nici în Grecia nu crește fagul, denumirea fiind adusă de dorieni sau de alte triburi traco-ilirice de la nord de Balcani. Toate aceste forme provin din PIE *bheg– ‘fag’. Forma veche traco- iliră a fost *feg–o, apoi *feag-o și în cele din urmă fag, ca în ziua de azi, la fel ca și forma latină și cea doriană.

Rom. fată nu provine din lat. feta ‘oaie fătată’ așa cum susțin, în mod cu totul imbecil,  dicționarele etimologice ale limbii române. De altfel, ipoteza este de-a dreptul ridicolă și, din păcate, astfel de etimologii absurde abundă în lingvistica românească. Forme similare există atât în greaca veche, cât și în latină, dar ele definesc în aceste limbi anumite ființe mitologice. Astfel, la Hesiod, Gorgonele sânt numite fatai. În inscripțiile latine, Fata, Fatae sînt ființe mitologice, iar la Ausonius Grațiile sânt numite, de asemenea, Fatae. În mitologia românească, descântecele populare disting între “Fete curate” care fac bine și “Fete necurate” care fac rău (S. Fl. Marian, Descântece …, vezi DELR). Prin urmare, este un cuvânt foarte vechi care își pierduse sensul originar în greacă și în latină. Cu toate acestea, rom. fată are un cognat pe fond nostratic în ebr. bat ‘1. fiică; 2, fată, femeie tânără’, cu aceleași sensuri ca și în limba română. Ambele forme provin dintr-un proto-nostratic *bet-, bat– ‘fiică, fată’. În proto-indo-europeană, PN *b > *bh, fenomen foarte obișnuit, care în proto-traco-dacă a trecut la f, sub influența lui e iotacizat.

Un alt exemplu, deloc lipsit de interes, este rom. fier care, de asemenea, are corespondent în latină și, prin urmare, ‘științificii’ noștri îl consideră de origine latină. Walde (I, 486) consideră ca lat. ferrum > *bhersom care probabil că este un împrumut în limbile indo-europene, din moment ce forme similare se găsesc în limbile semitice (cf. DELR). Este știut ca prelucrarea fierului era foarte bine cunoscută dacilor, dar și altor popoare vechi din Europa precum celții care nici ei, ca și dacii, nu au învățat prelucrarea fierului de la romani.

Din cele arătate mai sus, este evident că o bună cunoaștere a evoluției sunetelor din limba română ne scutește de o serie nesfârșită de erori, mai ales când în limbi înrudite precum latina, dar într-o oarecare măsură și greaca, anumite sunete au avut o evoluție similară, fapt care a indus în eroare pe lingviștii mai puțin inițiați. Prin urmare, este vorba de o metodă precisă de a  identifica originea cuvintelor din limba română, fapt care face din studiul istoriei limbii române o știință în adevăratul sens al cuvântului.

Bibliografie selectivă

Beekes, R. – Etymological Dictionary of Greek, Brill, Leiden-Boston, 2010

Marian, S. Fl. – Descântece poporane române, Coresi, București, 1996

Vinereanu, M. – Dicționarul etimologic al limbii române, Alcor-Edimpex, București, 2008

Vinereanu, M. – Rădăcini nostratice în limba română, Alcor-Edimpex, București, 2010

Walde, A. – Lateisches etymologisches Woerterbuch, Heidelberg, 1910

Walde, A., Pokorny, J. – Indogermenisches etymologisces Woerterbuch, Bern, Munchen, 1959