Motto: „SRI și SIE dețin 12.000 de agenți acoperiți. Raportat la suprafața țării, reprezintă de cinci ori mai mult decît are FBI în SUA. Ne întrebăm cui slujește acest lucru. Nu vedem, niciun progres.“ (Cătălin Georgescu[1])

Intervenind naiv-aerian, deunăzi, ca un idealist ce-am fost și am rămas, într-o aprinsă discuție pe un forum prilejuită de articolul postat acolo de un reputat profesor universitar[2], am constatat că, în cele din urmă, am rămas SINGUR (nu „printre poeți“, cum și-a intitulat, cîndva, Marin Sorescu un volum, ci) PRINTRE NOSTALGICI!…

M-am retras, precum melcul în cochilie, la ale mele: scrisul, lecturile. Am recurs deci la însemnările mele despre reconfortantul dar al Anei Blandiana care m-a vindecat imediat de noua-mi amărăciune.

Divagația din preambulul acestei noi intervenții își are rostul ei: sublinierea rolului taumaturgic al unor scrieri.

Cu toate că autoarea, în finalul cărții sale, mărturisise într-o grea paranteză că acest Fals tratat… este prima dintre cărțile mele pe care nu mi-a făcut plăcere s-o scriu (p. 478), am afirmat și afirm încă o dată că este (încă) una dintre cărțile necesare contemporaneității, care jalonează cu har drumul anevoios al redresării noastre morale în lipsa acelui proces al comunismului nedorit – pentru mine e limpede – nu atît de mafia puterii politico-economice locale, cît și de însăși „elita mondială“.

Asemenea Anei Blandiana, dar păstrînd proporțiile, deseori mi s-a întîmplat și mie să fiu privit de semeni cu suspiciune sau cu uimire în trecut ori în prezent. Mă voi referi la ultima vreme, spre a nu încărca textul de față mai mult decît poate suporta cititorul. Iată, de pildă, cîteva motive: n-am înjurat la unison cu „massele“ pe un politician căzut în dizgrație; m-am retras (grozăvia grozăviilor!) de vreo trei-patru ani din sindicat pierzînd (i?)reversibil dreptul la anumite drepturi; în loc să mă preocupe rețetele gastronomice ori premiile Oscar, m-am încăpățînat și mă încăpățînez să venerez și să popularizez printre elevii mei pe deținuții politici ai regimului de tristă aducere aminte; am propus ba o petiție on-line contra dărîmării unei biserici ori a unei statui, ba pentru comemorarea celor 150.000 de români căzuți la datorie la Cotul Donului în 1942… Ciudat le mai pare unora și că, intelectual fiind, ba chiar formator de fragede caractere, în virtutea profesiei mele de la catedră, merg totuși regulat, în duminici și de sărbători, la slujbele religioase, ignorînd „dezvăluirile“ și „lămuririle“ tot mai insistente din mass-media despre cutare sau cutare preot (cu predilecție suspectă ortodox!) ori despre scăderea din sondaje (ale cui?!) încrederii românilor în BOR…

Mi-am găsit, de-a lungul timpului, în această singurătate/singularitate (realizez pe măsură ce scriu rîndurile de față că vocabula potrivită ar fi mai degrabă autoizolare), o mînă de prieteni ca niște vecini de compartiment în acest tren al vieții despre care scria odinioară Traian Dorz. Între aceștia, alături de cărți ca aceea despre care glosez aici, pe primul loc stau cenacliștii din foișor[3].

Ei bine, prin cartea asupra căreia mă aplec îi descopăr cu bucurie mereu „de aceeași parte a baricadei“ pe protagoniștii Falsului tratat…, inițiatorii și susținătorii, între altele, ai celui mai interesant-necesar ansamblu muzeistic din sud-estul Europei intitulat Memorialul Sighet, pe care am reușit să-l vizitez abia în vara lui 2014 și ai unei așa-numite „Academii Civice“, adunînd an de an tineri dornici de a (re)cunoaște adevărul istoric recent.

Fără a fi avut bucuria de a cunoaște personal cuplul Otilia-Valeria – Romulus Rusan în vremurile de oprimare dinaintea lui Decembrie 1989 și, din păcate, nici după această piatră de hotar istoric hotărîtă de „elita mondială“ pentru România cea negociată[4] la Yalta, realizez retrospectiv, parcurgînd mărturiile incandescente ale cărții căreia îi dedic acest serial critic, că am fost destui (îmi place să cred chiar că am și rămas suficient de mulți spre a ne decide responsabil prezentul și viitorul!) români care gîndeam la fel: patriotic, dezinteresat-altruist. Problema era că am fost cu dinadinsul risipiți, împiedicați să ne aflăm unii pe alții, să ne cunoaștem, să facem schimb de idei, să ne încurajăm și să ne susținem reciproc, să acționăm împreună, dacă nu împrietenindu-ne pe viață, măcar străduindu-ne să ne armonizăm temporar în virtutea acelorași idealuri înseriate IUBIRII: de Dumnezeu, de țară, de adevăr, de frumos, de dreptate. Această împrăștiere-dezbinare este, din păcate, încă de actualitate, fiind chiar o constantă a românimii, potrivit unor analiști, ea fiind atributul de frunte al diavolului (i.e. dia-bolos). Cînd, personal, am propus în noile împrejurări ivite după Decembrie 1989 unirea politică sub semnul îndemnului evanghelic (cf. Unde veți fi doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu), am rămas descumpănit de riposta venită de la vîrful partidului în care mă înscrisesem cu entuziasmul tinereții: morala creștină e o sintagmă ce nu poate intra în statutul Partidului Alianței Civice, fiindcă acesta trebuie să rămînă un partid modern, neoliberal, deschis pentru oricine, inclusiv pentru evrei… Votînd constant la plenara de la Timișoara împotriva prevederilor statutului care se abăteau de la rectitudinea implicită creștinului (am avut surpriza, agreabilă, de a mă afla alături de Alexandru Paleologu!), m-am retras curînd din acest partid nu atît jignit, cît profund întristat că, în plan politic, eu, naivul, însinguratul nemembru de partid comunist dinainte de 1989, nu făceam doi bani nici în noile împrejurări istorice, că nu mă puteam adapta, adică, exigențelor vremii, mai exact „neoliberalismului“ și „modernismului“ congenerilor mei (în cecitatea mea de atunci nici nu băgasem de seamă că pe foarte puțini dintre aceștia îi aflasem, pe 21-28 Decembrie pe străzile Bucureștiului, alergînd bezmetic, cu gloanțele șuierîndu-le pe la urechi, la chemări care mult mai tîrziu, prin ianuarie-februarie 1990, mi-am dat seama a fi fost circumscrise unui scenariu colosal)…

Ajung, cu acest lung ocol confesiv[5], la tema propusă în titlul acestui al doilea text dedicat Fals-ului tratat de manipulare al Anei Blandiana – carte-eveniment a deceniului în care ne aflăm.

Judecînd după ceea ce ni se întîmplă de douăzeci și cinci de ani încoace, securitatea, acest organism înfricoșător, e încă viu, activ, transformat fiind, așa cum spunea profesorul meu de „ebraică“[6], poetul Ioan Alexandru, precum în mitologie fioroasa hidră după tăierea capului, într-o ființă malefică pluricefală (acum îmi urcă din străfunduri un gînd îngrozitor: dar dacă nu a fost doar o hiperbolă în frazele poetului referitoare la „miile de capete“ cu pricina, ci pura, profetica realitate, iar speranțele noastre nu numai că au fost temporar zădărnicite, ci sînt definitiv irealizabile?!). Membrii acestui monstru (sau membrele, capetele, tentaculele – cum vreți să le zicem!) nu numai că au activat febril înaintea și în timpul lui Decembrie 1989[7], dar au activat unitar și după acea dată, fiind la posturi și în zilele noastre – desigur, acum afișînd masca democrației, a jovialității, a solidarității, a altruismului, în fine: a tuturor calităților umane posibile, dar, stăpînind la perfecție arta manipulării și a diversiunii, picurînd încontinuu otrava calomniei și a urii, fac onoare „tatălui minciunii“ DEZBINÎND în permanență. N-au fost și nu există în România ultimelor două decenii partid, organizație guvernamentală ori nonguvernamentală, întreprindere, instituție și asociație, de la orașe ori de la sate, în care să nu se fi infiltrat otrăvitor, prin membrii ei, mereu „pe fază“, neosecuritatea[8].

Profilactic, în eventualitatea foarte probabilă a întîlnirii acestor veritabili mutanți, pentru a ne da seama și a fi preveniți de brutalitatea actelor și de minuțiozitatea organizatorică în virtutea căreia lucrează, de amploarea și de ingeniozitatea dovedite de stăpînii-marionete[9], în fine, de insistența și de omniprezența acestui diavolesc mecanism pus în mișcare cu ajutorul unor înșelătoare înfățișări umane, autoarea cărții relatează cîteva fapte. Îmi închipui că pentru tinerii cititori precum aceia de la Colegiul Național „Ion Creangă“, care au luat parte la evenimentul din 15 mai 2014 – dată la care s-a lansat volumul în mediul didactic căruia îi aparțin – ele vor părea desprinse dintr-un film horror.

Iată cum s-a desfășurat „accidentul“ de mașină relatat în Ultimele luni: Era frig, plouase și drumul plin de gropi de pe digul care ducea spre sat [e vorba de Comana, unde cei doi soți aveau o casă – nota mea, M. F.] era alunecos și de noroi, și de începutul de ghețuș, iar, de o parte și alta, balta, care vara era aproape uscată, se transformase într-un adevărat lac. Pe la mijlocul digului staționa pe dreapta un tractor lăsînd liber mai puțin de jumătate din asfalt și Romi a încetinit cu grija de a nu ieși de pe carosabil. Doar că, exact în fracțiunea de secundă în care îl depășeam, tractorul se puse în mișcare cotind brusc spre mijlocul șoselei ca într-o încercare calculată cu grijă de a ne da la o parte din drum. Ultima frază nu e decît o concluzie mai curînd melodramatică a relatărilor ulterioare despre incredibilul accident. Atunci am văzut doar că pornește spre noi, ne împinge în afara șoselei făcîndu-ne să alunecăm și să cădem de pe dig, dar în ultima clipă – într-un mod miraculos, dacă nu ar fi fost comic și riscant – bara noastră din față s-a agățat de o margine a roții tractorului suspendîndu-ne și făcîndu-ne să pendulăm deasupra apei (…) (p. 371).

Fiindcă peste două-trei zile tractoristul Costel, beat mort, abia ținîndu-se pe picioare, a venit la poarta victimelor să-și ceară iertare strigînd ca-ntr-o repetiție dinaintea înfățișării dinaintea Dreptului Judecător:

– Domnul Romică! Doamna Anișoara! (…) Am venit să vă rog… să nu vă închipuiți… (…) Să mă bată Dumnezeu sfîntu’ dac-am vrut să vă omor! (…) (p. 372), cititorul ar trebui să fie de tot naiv să creadă în coincidențe! Cu atît mai limpede apare plănuirea atentatului cînd, peste cîțiva ani, după revoluție, șeful acelui Costel, securistul en titre al satului, fost gestionar la depozitul de lemne, ajuns – cum s-ar fi putut altfel?! – patronul prosper al unui supermarket, are tupeul să întrebe rînjind:

– (…) Vă mai amintiți ce spaimă ați tras cînd cu tractorul? Nu știu ce veți fi înțeles dumneavoastră dar noi eram la curent că sînteți în colimator.

Și, pentru că am întors capul spre el mai serioasă decît aș fi vrut, a izbucnit din nou într-un rîs aproape batjocoritor:

– Ei, acum n-oți crede c-am făcut-o anume… (p. 374. Sublinierea mea, M. F.)

Astuțios, policefalul monstru a îndrăznit altcîndva ascensiunea chinuită chiar pe un plan trimițînd la simboluri, socotindu-se, probabil, la înălțimea intelectuală a „obiectivului“ indicat de stăpîni ca indezirabil – sau aflat în colimator cum se exprima odiosul personaj creionat în alineatul precedent. La curent cu legătura dintre soții Rusan și ciuperci (cf. La cules de ciuperci, dar mai ales Ciuperca de pe preș), securiștii au profitat de apariția spontană, în curtea casei de la țară, a unei ciuperci neobișnuit de mari spre a le trimite un mesaj amenințător în raport direct proporțional cu dimensiunile unei farfurii mari, mai exact ale unui tort, cît crescuse acea minune vegetală. După ce i-au alungat din casa de la Comana prin intermediul unor „colaboratori“ – vecini de apartament – puși să telefoneze și să inventeze o inundație în locuința din București, haidamacii și-au făcut treaba: au percheziționat casa răvășind-o: (…) cele trei încăperi de paiantă și pătulul de scînduri transformat în birou deveniseră grămezi de cărți, cergi, haine vechi, farfurii de pămînt ars, lămpi de gaz, urcioare, găleți, ziare, cutii de medicamente, amestecate într-o devălmășie descurajantă și – cum să spun? – demonstrativă (p. 316). Ca nebunia să fie completă, peste o săptămînă, cînd ne-am dus la București ca să cumpărăm pîine, în fața apartamentului nostru, așezată cu grijă pe preșul din fața ușii, ne aștepta ciuperca (p. 317). Semnificația scenariului e coșmarescă, sintaxa limbii române abia-abia putînd-o cuprinde: Ceea ce mă înspăimînta era caracterul insidios, subliminal, păstrat la nivelul sugestiilor, al întregii întîmplări. Era ca și cum ne-ar fi spus: voi știți că noi știm că voi știți, dar nu trebuie să uitați că și noi știm că voi știți că noi știm (p. 318).

Acțiunile securității apar, probabil, celui care n-a trăit teroarea regimului comunist, fie absurde, fie hilare, fie învăluite în deplin mister ca în Mașina de la poartă, ori Din nou despre telefon. Imaginează-ți, de pildă, tinere cititor care te-ai născut după 1989, că dinaintea locuinței tale se postează, timp de șaisprezece luni, într-o mașină, la vedere, o femeie de vreo 30-40 de ani, (…) voinică fără a fi grasă, cu pielea foarte decolorată și părul, lung și înfoiat, foarte negru, cu gura desenată ferm și larg cu roșu intens, ceea ce o făcea să semene cu reprezentările de mahala în care ființe asemănătoare apăreau cu un sîn dezgolit și cu un trandafir între dinți (p. 207). Ea stă zilnic nemișcată, între 8 și 16, fără să facă nimic (nu citea, nu croșeta, nu asculta radioul), pe orice vreme (pe caniculă sau pe ger), fiind adusă și dusă pe post de șofer de un bărbat tînăr care dispărea în direcția clădirii Radiodifuziunii și se întorcea peste opt ore (idem). Ei bine, ce-ai deduce din aceasta?… Cum ai reacționa?… Mai fă, te rog, încă un efort și închipuie-ți că noaptea, ți-ar suna telefonul, lăsînd să se audă o voce nefiresc de subțire, care ar fi putut fi a unui copil extrem de mic – prea mic pentru a ști să vorbească – dacă nu s-ar fi simțit în ea o nuanță de demență aproape de nesuportat. Vocea spunea de cîteva ori Alo într-un fel care făcea să-mi treacă fiori reci pe suprafața pielii, apoi întreba „De ce nu scrii despre Tanti Elena?“ sau „De ce nu o iubești pe Tanti Elena?“, iar dacă eu, exasperată, răspundeam „Nu cunosc nicio Tanti Elena. Cine este Tanti Elena?“, rîsul care urma era atît de înspăimîntător, atît de drăcesc, aș zice, în amestecul lui de tonuri infantile și oligofrene, dar în același timp evident pervers, malefic, programat, încît mi se făcea rău, un rău fizic născut atît din teamă, cît și din oroare și dezgust. Dacă închideam telefonul el suna în secunda următoare din nou, ca și cum numărul ar fi fost format înainte să închid și vocea spunea din nou de cîteva ori Alo, apoi „De ce închizi? Nu-ți place să vorbești despre Tanti Elena?“ (…) (p. 460). Ce-ai avea de zis față de toate acestea? Și, mai ales, cum crezi că ți-ar fi somnul?…

Dar poate cel mai frisonant mesaj al cărții în acest plan al metamorfozării, al indestructibilității, al vitalității și adaptabilității securității rezultă din Rețeaua. Un sat de cîmpie, Comana, cu mînăstire, din Cîmpia Dunării, așezat între o rămășiță a Codrilor Vlăsiei și delta, nedistrusă încă pe atunci (i.e. prin anii 1970-1980), a Neajlovului (cf. p. 77), cu oameni cumsecade – tineri navetiști la fabrica de chibrituri, bătrîne dispuse a depăna întîmplări dinainte de război etc. – devine aproape de nelocuit după 1990 din pricina manipulărilor operate în mentalul colectiv (dezinformări, calomnii) de oamenii securității. Un vecin de încredere, Gheorghe, întreabă serios dacă în Piața Universității dansează femei goale și stau în corturi drogați (e perioada manifestărilor împotriva regimului neocomunist instaurat de I. Iliescu și ai lui). O femeie relatează că la școală copiii au fost învățați să arunce cu pietre după mașina noastră cînd venim prin sat (p. 78). Interogațiile grave, stîrnite de această schimbare de atitudine sînt dureroase, redeschizînd răni sufletești cititorului care a trăit intens, la rîndul lui, evenimentele postdecembriste, ori punînd pe gînduri cititorul tînăr căruia i s-a ascuns realitatea ori i s-au spus felurite alte povești despre acele vremuri: (…) ceea ce ne tulbura, pînă la a ne pune problema să părăsim satul, nu era inventivitatea manipulatorilor, ci maleabilitatea, cooperarea materialului uman manipulat. De ce acești oameni – pe care îi dusesem cînd erau bolnavi noaptea cu Trabantul la spitalul din satul vecin, cărora le aduceam pîine de la oraș, cînd în sat mașina cu pîine venea doar o dată la cîteva zile, cărora le înscrisesem copiii la școli în București – erau mai dispuși să creadă zvonurile care ne discreditau decît argumentele noastre de bun simț? Dar era vorba de o manipulare reală, credeau într-adevăr ceea ce „auzeau“ despre noi, sau pur și simplu simțeau, cu un simț al oportunității exersat de milenii, că noi reprezentam o minoritate lipsită de putere reală și că e mai sănătos să se plaseze de partea cealaltă? (p. 79). Lecția primită cu ocazia unei banale reparații necesitînd o bucată de tablă pentru acoperișul casei constituie, vai, riposta dură, sfidătoare și totodată explicația cinică a stării de lucruri actuale deloc îmbucurătoare pe care o deplîng toți cei neincluși în sistem. Din pricina amestecului hotărîtor nu numai în viața economică a țării, ci și în cea culturală și mai ales politică a inșilor cuprinși în rețea, în acel mecanism odios al securității pe care am încercat să-l descriu pînă aici simțind că nu-mi sînt de ajuns cuvintele și pe care nu obosesc a-l incrimina pentru toate relele petrecute în țară după 1989, oamenii onești și realmente capabili au fost și sînt sistematic alungați aiurea, marginalizați, împiedicați să dezvolte inițiative benefice și să aplice idei profitabile social-educativ în spirit creștin. Primirea regizată (aparținînd parcă unei scene de film pe care îl mai văzusem cîndva) la o fostă gospodărie colectivă cumpărată de un securist îmbogățit sub oblăduirea „emanaților“ ajunși la putere, dar mai ales răspunsul dat de reciclatul securist-gazdă, în pofida încărcăturii sale cinic-ironice, trebuie înțeles în cheie reală, căci el nu aparține unui personaj literar oarecare! Mai mult: îmi îndemn cititorii să-l considere a fi glasul neosecurității însăși: (…) Lemnul l-am primit din Bucovina (…) Genul ăsta de probleme nu există pentru noi, pentru că sîntem legați unii de alții și nu există domeniu în care să nu găsești un coleg gata să te ajute. Eram în toată țara și sîntem în toată țara, chiar dacă acum am trecut în economie, ne-am reprofilat. Chiar dacă instituția nu mai există, a rămas rețeaua, care continuă să fie funcțională. (…) Cine și-ar putea închipui că o asemenea instituție, cu o asemenea putere, poate să dispară pur și simplu, fără să fie înfrîntă? Dar de cine ar fi putut fi? Este prea mult chiar și faptul că acceptă să se vorbească rău de ea. Ceea ce contează este puterea asupra celorlalți, chiar dacă formele pe care e obligată să le ia se schimbă (…) (p. 83. Sublinierile îmi aparțin).

Nu subestimez forța acestei rețele și n-am puterea de a o ignora, dovadă fiind faptul că i-am consacrat ceva timp din viață spre a-i dejuca planurile, nu numai în timpul regimului comunist, cînd mi-a atacat, cu eficiență, prin viclenele sale metode, membrii familiei[10]; ci, iată, chiar prin aceste însemnări de lectură stimulate de minunatul Fals tratat… al Anei Blandiana, încerc să-i surprind trăsăturile, să-mi creez, ca prin ricoșeu, acele conexiuni cerebrale și sufletești speciale proprii creștinilor practicanți ce pot rosti zilnic: Doamne, (…) dă-mi inimă curată (…), lesne iertătoare și căință pentru supărările ce-am făcut altora. Fă să am dragoste creștinească și să pot răbda cu pace toate necazurile din partea lor, făcînd porunca Ta. Mă făgăduiesc să nu mai fac rău celor ce-mi fac rău și pe cel ce mă blesteamă, îl voi binecuvînta. De va flămînzi vrășmașul meu, îi voi da pîine; iar de va înseta, îl voi adăpa. De va cădea, îl voi ridica și de se va rătăci, îl voi povățui. (…) Doamne (…) trimite binecuvîntările Tale peste vrășmașii mei și întoarce inima lor cu dragoste asupra mea (…)[11].

Dincolo de calitățile literare indiscutabile, meritele cărții Anei Blandiana constau nu numai în a înfrunta uitarea, a scoate la iveală, din ceața amintirii, evenimente, portrete, gînduri, idei – toate reconstituind pentru cititorul atent un întreg socio-politic, cu accent pe acea parte nevăzută a icebergului unei epoci, ci și în a avertiza pe cei netrecuți prin furcile caudine ale unei orînduiri totalitare asupra pericolelor iminente reinstaurării unei astfel de… „majorități“, în a ne preveni, pe noi toți, să ne păstrăm trează vigilența, respingînd constant slugărnicia (e primul pas de a intra în grațiile celui de la care se așteaptă avantaje), laudele (chiar meritate, ele denotă caracterul slab, suspect al celor ce ne dau tîrcoale; în plus, ele hrănesc „slava deșartă“), ori promisiunile (despre rolul manipulator al acestora nici nu mai merită să glosez!)…

22 brumărel 2014

[1]Sursa: http://adevarul.ro/news/eveniment/adevarul-live-ora-1600-calin-georgescu-membru-clubului-roma-isi-lanseaza-proiect-tara-1_544a3c8d0d133766a833be96/index.html

[2] V. http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/romania-ca-un-vultur/#comment-203409

[3] Este vorba despre grupul restrîns ce păstrează aprinsă de prin 1990-1992 făclia spiritual-ortodoxă grupată mai întîi în jurul Schitului Darvari, apoi aciuată sub aripa Bisericii „Pogorîrea Sfîntului Duh“ – Titan, mărturie depunînd revista „Euxin“, actualmente „Ecclesia euxina“ (http://euxin.wordpress.com/2014/09/12/ecclesia-euxina-48-2013/ ).

[4] Un foarte talentat prozator, anume Sergiu Ciocârlan, folosește inspirat sintagma „România furată“       într-unul dintre romanele sale.

[5] Nu numai că însăși cartea în discuție, emoționant-mărturisitoare, îmi stimulează, acest apetit, dar mă simt obligat să-mi precizez și în acest context convingerile în virtutea cărora am trăit și trăiesc amarnice dezamăgiri!

[6] Am mai precizat ocazional, verbal și în scris, că excepționalul poet creștin ne aduna, în anii ’80, sub pulpana acestui curs opțional, pe toți cei care, absolvenți ori încă studenți, nu înghițeam în ruptul capului „socialismul științific“ obligatoriu în epocă, dar nici nu frecventam încă Biserica – educați ateist cum eram –, prin mansardele Universității București (mereu într-altele, pentru a dejuca – desigur cu succes, după cum s-a și dovedit – planurile vrăjmașilor-dezbinători!). Am utilizat, așadar, ghilimelele fiindcă ebraica era doar un pretext, Ioan Alexandru reunindu-ne, de fapt, vizionar, spre a ne împărtăși adevărul de credință, spre a ne catehiza, pregătindu-ne astfel pentru acest MILENIU TREI!

[7] Nu pierd din vedere nuanțe precum acelea din cartea tulburătoare a Angelei Băcescu România 1989. Din nou în calea năvălirilor barbare, Cluj. Napoca, Editura „Zalmoxis“, 1994.

[8] Zăpăcit de noile organisme vopsite terminologic în fel și chip (SIE, de pildă, îmi provoacă rima „SINE DIE”!), mă văd nevoit să inventez aici acest termen înglobînd tot ce este obscur, riguros organizat, supranațional, cu încrengături mafiotice și retribuții fabuloase, sustras legilor și deopotrivă Decalogului.

[9] E clar că noi, oamenii de rînd aflați în vizor, nu vom lua contact decît cu reprezentanții de jos ai mașinăriei infernale! Dar nici înspre vîrful piramidei de-am accede nu s-ar arăta simțurilor noastre, oricît de ascuțite, alții decît inșii de rang inferior! Pe bună dreptate, cum cred că s-a observat de multă vreme, de-am putea trage firele de comandă, am constata că ele duc amețitor de departe!…

[10] Amănuntele biografice ilustrînd acest subiect fac obiectul unor pagini jurnaliere aflate în lucru.

[11] Fragment din Rugăciunea pentru vrășmași, din Rugăciuni și acatiste, tipărită cu binecuvîntarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului și Hușilor, ed. Cartea Moldovei, 1995, cf. pp. 42-43.