Am propus de curând un proiect. Dacă iese, vom avea multă treabă, fiindcă vom face filme, concerte de muzică de cameră în case emblematice din Bucureşti, vom spune povestea lor şi a celor ce le-au ridicat şi le-au iubit, parte esenţială dintr-un oraş cu care, când vreau să mă împac, încerc să îl văd aşa cum îl simţea George Costescu : „Bucureştii Vechiului Regat”, tradiţionalist şi strălucitor ca şi epoca prin care trecea, timp de aproape cinci decenii, sub sceptrul unui mare rege. Autorul îl considera cu afecţiune un oraş pricopsit, „de cinste şi de faimă”,  chiar dacă, în ziua sosirii lui în capitală, Carol Principe de Hohenzollern-Sigmaringen a întrebat, când s-a dat jos din trăsura care îl adusese la reşedinţa regală “Unde este palatul?” Şi nu era de mirare, un ziarist  francez stabilit în România- Frédéric Damé scria că dacă vroiai să treci drumul de la Sala de expoziţii Mozart (actualul Hotel Continental) la Teatrul Naţional, trebuia să iei trăsura ca să nu-ţi pierzi pantofii în gropile cu noroi ce-şi disputau strada. Dar era un secol XIX în care puteai citi în memoriile acide ale boierului Argetoianu[1], despre un „smintit” ca Pera Opran, “care, cu toate ţicnelile lui,… citea toată   ziua pe Dante..”.

Bucureştiul trăia La Belle Epoque!

Intrarea lui Carol I in Bucureşti, 10 May 1866 ,
L’ilustration, dupa o gravură de Foucault

Aflate sub amprenta puternică a domniei primului rege al României, sfîrşitul de secol XIX şi începutul lui XX au lăsat în Bucureşti urmele unei prosperităţi şi ale unei vieţi culturale ce începea a se moderniza într-o evoluţie concretizată prin acele salturi prin care ţara asta încearcă periodic, cu eforturi mari şi sacrificii asemenea, să ţină pasul cu Europa civilizată. Arhitecţii, educatorii, pictorii, muzicienii, actorii, bancherii, investitorii, comercianţii, muncitorii acelor vremi şi-au făcut datoria şi au lăsat în urma lor case cu istorii, biografii bogate şi  urme apăsate în arte, ştiinţe şi cultură.

Ca o specie cheie a unui ecosistem, arhitecţii acelor timpuri au început să construiască în Bucureşti, cu migală, canavaua pe care muzicieni, artişti, actori, scriitori au populat-o treptat cu producţii originale, antreprenori de geniu au ridicat fabrici cu produse competitive, averi şi relaţii au pus în mişcare economia, încât viaţa cetăţii a început să justifice crearea unor şcoli superioare pe varii domenii, care, la rândul lor, au crescut treptat nivelul social şi cultural al capitalei.

Vă propun pentru mai departe două episoade: PODUL CALIŢEI, ÎNTRE CHIVERNISEALĂ ŞI PRĂPĂD, cu istorii legate de Mahalaua Caliţei[2], cea din  zona străzilor Uranus, Coşbuc şi începutului de Rahova pe unde e Piaţa de Flori.

Episodul 1

În care aflăm despre cum dintr-o fabrică valoroasă au mai rămas astăzi doar ruine şi un palat, despre frumuseţea arhitecturii industriale interbelice şi încercarea spectaculoasă de a reda bucureştenilor un cartier şi despre destinul unui şir de clădiri din cărămidă roşie, care timp de un secol au găzduit doar instituţii de învăţământ.

Am plecat de data asta prin mahalaua Calicilor, acum cartierul Rahova, pe Drumul Florăreselor, cam pe acolo pe unde, la capătul de sus al Căii Craiovei, la Mărgineanu, era o barieră la intrarea în oraş, pentru cercetarea oamenilor şi vama mărfurilor. La doi paşi de aceasta mai era un post de strajă, unde strada Uranus se întîlnea cu Cazărmii, anume la cârciuma lui Niţă Stere[3] .

Luasem urma a două  fotografii legate de istoria adevărată a celei de a treia averi industriale europene de la început de secol XX, după Krupp şi Skoda[4], avere construită onest, de un singur om, într-o singură generaţie şi adăugată la moştenirea unui Bucureşti la care abia pe la 1920 ajunsese valul celei

Picturi murale surprinzătoare! Dar cum au ajuns reclame la aspiratoare într-o fabrică de bere, nu ştiu. După croiul hainelor, lungimea jupelor şi forma mai evoluată a aspiratoarelor par a fi mai degrabă de după anii ‘40. Nu am avut acces în interiorul halelor părăsite, ele sunt pe o proprietate privată şi nu ştiu dacă picturile au rezistat.

de a doua revoluţii industriale, pornit din Statele Unite mai demult, dar întârziat în Europa de Marele de a doua revoluţii industriale, pornit în Statele Unite mai demult, dar întârziat în Europa de Marele Război[5]. Publicate în 2013 şi 2014, fotografiile (bănuiesc doar autorul, Alexe Iacob, nu am confirmarea) înregistrează picturi murale de reclamă la produse industriale.  Acum 8 ani mai puteau fi văzute pe pereţii interiori ai unei săli cu geamuri sparte de la etajul uneia din halele FABRICII DE BERE BRAGADIRU[6].

Am ajuns pe Calea Rahovei prin spatele Academiei de lângă Parlament, urcând pe lângă Palatul Bragadiru şi cotind la stânga, de-a lungul unui gard de sârmă împletită. Era o după-amiază târzie de sâmbătă, nu prea rece, în care soarele se chinuia să apară pe după ziduri. Pe strada mare şi liniştită se auzeau câinii lătrând, departe.

M-am apropiat de gard, încercând să văd dincolo de copacii rari din spatele lui şi m-a izbit imaginea ca de western a unui platou de filmări abandonat. Ca să văd mai bine şi să pot fotografia, m-am strecurat acolo unde gardul se termina pe o platformă îngustă, ruptă realmente din betonul armat de la suprafaţa străzii, la o înălţime cam de 3 etaje până la fundul gropii din care creşteau clădiri printre buruieni şi lăstari încurcaţi. În faţa mea era o aglomerare de construcţii părăsite, care lăsau să se vadă fundaţii dezvelite de săpături, înalte de aproape 20 de metri, şi corpuri urieşeşti cu geamuri sparte şi ziduri distruse în care se adăpostesc, iarnă-vară, de ani de zile, oameni ai străzii. Din când în când, razii ale poliţiei îi mai scot afară, deşi pentru puţină vreme.

Ca o junglă ce îşi lua  în stăpânire templele părăsite din povestirile lui Kipling, vechea Mahala a Calicilor îşi revendica drepturile asupra clădirilor fostei Fabrici de Bere de pe bulevardul Coşbuc, cândva furnizor al Casei Regale şi mândria oraşului. Am citit pe o placă pusă pe peretele unui hotel din zonă că regele Carol I îi oferise celui care a construit fabrica şi a dat de lucru la peste 200 de muncitori, în condiţii corecte de muncă şi decente de viaţă, poziţia de Ministru al Industriilor şi Comerţului.  Pe care acesta a refuzat-o…

Când am făcut poza zidurilor părăginite ale Fabricii Bragadiru din bulevardul Coşbuc, poliţia era cu 6 maşini şi cu departament criminalistic pe stradă şi îi vedeam pe oamenii legii cercetînd undeva în subsolurile  ruinelor ce de afară păreau liniştite şi complet părăsite. Dar vă imaginaţi ce înseamnă patru hectare de construcţii transformate în ruine cu acoperiş.

Îl chema Dumitru Marinescu Bragadiru. Un exemplu unic de viaţă şi de carieră fabuloasă în Bucureştii sfârşitului de veac XIX: după ce a cărat apă din Dâmboviţa slujind ca ucenic la renumitul cofetar şi racheriu, kir Iancu Ştefănescu, el s-a dovedit a fi omul de încredere pe care patronul l-a preţuit şi l-a luat asociat. Când bătrânul s-a retras, Dumitru a preluat  afacerea şi a crescut-o cu repeziciune şi iscusinţă. Venind Războiul de Independenţă, tânărul anteprenor cumpără alcool de la greci, îl vinde armatei şi spitalelor şi ajunge să aibă bani să poată cumpăra terenuri şi construi fabrici.

„În anul 1901 cronicile arătau că fabrica de bere, cunoscută în prezent de către bucureşteni sub denumirea de Fabrica de Bere Rahova, avea dotări de ultimă generaţie. Maşini cu abur de 120 de cai putere care prelucrau orzul şi orzoaica din ţară şi hameiul provenit din Boiemia, iar producţia de bere atingea aproape 3.126.528 litri fiind a treia ca producţie din Europa, faţă de 2.422.950 a Fabricii Luther sau 1.896.580 a Fabricii Oppler.’’[7]

„Marinescu Bragadiru nu a uitat că se trage din neam de muncitori şi a folosit cele 10 hectare cumpărate lângă Mitropolie şi Podul Calicilor (Calea Rahova), astfel încât muncitorii săi să trăiască în condiţii decente şi să fie aproape de locul de muncă. În interiorul curţii fabrici de bere existau locuinţe pentru muncitori, casa familiei, Colosseumul care avea sala de bal şi cinema, mai multe magazine şi chiar şi o popicărie pentru angajaţi. Copiii muncitorilor care mergeau la şcoală primeau lapte şi pâine iar părinţii lor aveau dreptul la concediu plătit şi asigurări sociale. În ziua de duminică, Bragadiru mergea pe jos la biserică pentru că toată lumea avea liber, chiar şi vizitiul”. (7)

Calea Rahovei, zisă şi Podul Calicilor, străbate mahalaua cu acelaşi nume şi închide, pe o parte, adăugindu-şi Şoseaua Viilor, terenul de 10 hectare pe care Dumitru Bragadiru îl cumpărase în 1883 şi pe care avea să construiască celebra fabrică de bere. Pe cealaltă parte, terenul şi fabrica se vor sprijini de Bulevardul Maria, azi George Coşbuc.

Familia lui, care se mutase mai tîrziu lângă fabrică, în clădirea denumită Colosul şi mai târziu Palatul Bragadiru  (construit în anul 1894 de arhitectul austriac Anton Shuckerl) a reuşit să păstreze proprietatea până în anii 1948, când statul comunist o naţionalizează, rebotează fabrica : „Rahova’’, ca apoi, după ultima schimbare de regim, să o vândă în 1998 pe de trei ori mai puţin decât făcea (nu vi se pare cunoscut?) unui investitor străin care ar fi trebuit să o restaureze, dar n-a făcut-o. Dacă te uiţi acum spre corpul restaurat, din capătul străzii Uranus, te ruşinezi nu doar de superficialitatea cu care au fost refăcute faţadele dar şi de culorile nepotrivite ale zidurilor, un verde fad şi un bej amărât care nu au nimic a face cu forţa cărămizilor roşii ale clădirilor din aceeaşi epocă din zonă – ceva la limita kitsch-ului şi a nepăsării.

Merg mai departe, pe lângă Piaţa de Flori, de fapt mai mult de coroane de flori şi flori din hârtie. În spatele ei văd adunate mormane de resturi de ambalaje şi maşini de salubrizare care se odihnesc o vreme, apoi pleacă, pe rând, la treaba lor. Dar, cum înainte să apună, soarele a scos capul dinspre Craiova, m-am întors grăbit spre clădirile vechi ce începeau să fie luminate.

În chiar mijlocul străzii, un CAP URIAŞ DE DAC supraveghea atent scuarul de sub el, impresionând trecătorii rari cu privirea sa încruntată. Mă uit cu atenţie şi văd pe soclu o plăcuţă pe care scrie ’’DAC’’, să nu credem cumva, doamne-feri, că e altceva. Prezenţa lui acolo, recunosc, m-a destabilizat, fiindcă, pe cât de uşor mi-am imaginat motivul acceptării de către români a paraginii Fabricii-monument Bragadiru, pe atât mi-a fost de greu să înţeleg rostul acestui cap de străbun lângă piaţa din Rahova. M-am gândit că poate e un apel la unitate a cetăţenilor din cartier, adică frate, ce naiba, toţi suntem Daci! (mai mult sau mai puţin oneşti, vorba Caţavencului). Doar instalarea ţepei cu cartof din faţa balconului CC de lângă Palatul Regal mi se pare a fi mai misterioasă decât cea a bronzului recent din Rahova. Sau poate cea a statuii lui Bălcescu fără picioare, de la Izvorul Rece.

Dacă şi-ar fi putut ridica privirea, Capul de Dac şi-ar fi biruit singurătatea, văzând-o chiar în faţa lui, peste drum, pe înţeleapta Atena, albă şi strălucitoare, pe acoperişul unei splendide şi perfect restaurate construcţii interbelice din cărămidă roşie! Fiindcă suntem pe Uranus, la numărul 105 şi clădirea cu Atena este cea a BURSEI DE MĂRFURI, sau Antrepozitele Vămii despre care citisem în „Bucureştii Vechiului Regat”. Profund îndrăgostit de oraş, George Costescu, vorbeşte acolo de meşteşugăria bucureşteană, care, deşi mergea bine, nu se mai potrivea vremurilor noi, aşa încât ’’regele Carol I, care a înţeles primul acest lucru, şi care, pe lângă marile lui însuşiri de om de stat şi militar emerit, a avut şi acest simţ gospodăresc al amănuntelor, …secondat de Ion C. Brătianu şi Lascăr Catargiu a făcut să se schimbe această stare de lucruri’’: a adus în ţară mulţi „nemţi şi italieni”, meşteri iscusiţi în cele mai felurite meşteşuguri, care ne-au ajutat să adoptăm „ţinuta europeană cu care ne fălim astăzi’’, întemeind împreună cu orăşenii noştri acea clasă de mijloc şi mica industrie care a dus oraşul în noua epocă industrială[8].

M-am apropiat şi am intrat. Clădirea părea nouă. Deşi deschisă oficial la 1899, ea a supravieţuit marilor războaie, demolărilor din 1980 pentru Casa Poporului, ba chiar şi ultima oară, în 1990 când a fost victima unui incendiu devastator. Se vorbeşte că în acea zi se aşteptau controale având ca obiect ceva mărfuri depozitate acolo şi care, desigur au ars cu această ocazie.

În interior am traversat un spaţiu generos şi am ieşit într-o curte interioară din care se vedea o altă clădire cu faţada în cărămidă roşie, cu un fronton caracteristic întregului grup de clădiri. Am găsit într-o hartă a zonei că aici erau la început clădirile administrative ale antrepozitelor şi vama, iar acum sunt birourile unei mari societăţi de „logistică şi soluţii de expediere”, DB Shenker. Clădirea din faţă, cea prin care intrasem, fusese la vremea ei Bursa de Mărfuri cu birouri de control şi chia locuinţă pentru administraţie. Când m-am întors înăuntru, domnul însărcinat cu paza m-a întrebat dacă am mâncat la restaurantul lui Ivan Patzaikin aflat la parter, „mîncare pescărească excelentă gătită de bucătărese din Deltă” şi dacă ştiu cine a restaurat Bursa. Şi uite aşa am aflat, nu îmi făcusem lecţiile acasă, că această clădire de pe Uranus 105 a fost consolidată şi restaurată cu drag şi respect pentru originalitate de arhitectul Teodor Frolu. Cu Doru am avut bucuria să împart fondarea în 1995 a primei asociaţii de profesionişti în relaţii publice din România (ARRP). Clădirea Bursei, restaurată în 2008, a fost botezată de el  „The Ark’’.

Episodul 2

În care aflăm poveştile cu doi italieni care l-au ajutat pe Carol I să pună Bucureştii pe harta Europei, despre o Academie de şvarţuri, de capuţinere şi de bârfeală, şi despre clădiri emblematice din cărămidă roşie pe care istoria le-a hotărât a găzdui mai bine de un secol şcoli cu dascăli eminenţi şi destine tragice ale unor tineri studenţi militari.

După Războiul de Independenţă care a deschis drum României spre modernitate, o serie de familii boiereşti se prăbuşeau, casele şi stilul lor oriental dispăreau încet, iar oraşele ca Bucureştiul, Iaşiul şi Craiova începeau a trece spre noutatea valorilor occidentului. Argetoianu este poate cel mai potrivit martor pentru a ne face o idee despre Bucureştiul care îşi începea o istorie odată cu încoronarea regelui Carol I cu coroana din oţelul tunurilor de la Plevna. La vremea aceea, cei 200 000 de locuitori ai capitalei aveau un palat Şuţu şi clădirea Universităţii, clădiri mai importante. Nu tu Banca Naţională şi nici Palatul Regal care încă era doar casa Golescu,  iar Nababul nu îşi construise nici el palatul de pe Podul Mogoşoaiei.  Aflăm din memoriile lui că în marile familii boiereşti, prinţii Bibescu şi Ştirbei, Ghiculeştii, Cantacuzinii, Mavrocordaţii, se luptau cu legea strictă a regelui pentru dreptul de a purta titlul de prinţ sau se mulţumeau cu cel de a putea pune o coroană pe cartea de vizită. Era o epocă de relativă linişte şi prosperitate, lumea bună petrecea, era invitată la balurile soţilor Şuţu, la cel dat de Ştirbei, considerat „cel mai select”, sau la Palat, la Bibescu. Schimbarea oraşului şi a mentalităţii o remarcă însă Argetoianu cînd scrie de „crima” primarului Mişu Cantacuzino: „ridicarea monumentalului Bufet de la Şosea (faimosul proiect în stil neoromânesc al arhitectului Ion Mincu n.n.) pentru care o bună parte din grădină a fost sacrificată,.. ca şi nebunia clădirilor.. pavaj,..lumină,..canal şi apă,… tot farmecul vieţii elegante a dispărut”[9]

În tot acest timp Bucureştiul trăia o efervescenţă culturală, se manifestau mari valori artistice, se construiau clădiri monumentale, industriaşii dădeau viaţă primelor fabrici care schimbau structura socială a ţării şi chiar dacă politica încurca mai tot timpul lucrurile, ţara intrase pe drumul ei european.

Odată întors acasă din Rahova Bragadirului şi a Bursei de Mărfuri la cărţi şi documente, surpriza mare a fost să descopăr  printre „nemţii şi italienii” pe care Carol I îi invitase în România să pună umărul la modernizarea ei, doi italieni, foarte diferiţi şi ca meserie şi ca înfăţişare, doi oameni bravi pe care s-a  sprijinit Bucureştiul în plină Belle Epoque.

Unul era GIULIO MAGNI. A venit în România pe la 1893 şi a ajuns arhitect şef al Bucureştiului construind timp de 10 ani  o serie de mari proiecte în capitală şi prin ţară, în general eclectice dar, în unele dintre ele recunoaştem vizibil stilul neoromânesc adoptat de la Mincu. După 1904 Magni s-a întors la Roma, unde a continuat să realizeze alte lucrări importante, de data asta ca arhitect şef al Romei. Avea gustul pentru frumos, tatăl lui era critic de artă, educaţia clasică formată în familie se vede în toate edificiile ridicate de el.

Giuliu Magni, arhitect

Celălalt era mai tânărul muzician ALFONSO CASTALDI. Ajunge din Italia în România cu vaporul, prin Galaţi, în acelaşi an cu Magni. Era elev al unei şcoli napolitane de compoziţie a cărei istorie pe linia academică se întindea pe secole şi îi avea ca înaintaşi pe Scarlatti, Cimarosa şi Zingarelli. Spre deosebire de Magni, Castaldi va rămâne toată viaţa în Bucureşti şi va înfiinţa şi susţine primul curs de armonie şi contrapunct la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din capitală. Asta întâmplându-se în 1905, a însemnat de fapt începutul şcolii româneşti de compoziţie şi a condus la „apariţia unor eminenţi discipoli ca Dimitrie Cuclin, Alfred Alessandrescu, I. Nonna Otescu, Ion Dumitrescu, George Georgescu…”[10]. ’„Prietenos şi comunicativ din fire’’[11] Castaldi ajunge să facă parte din elita culturală a capitalei, să se împrietenească cu pictori, sculptori şi scriitori (Frederic Storck îi face un bust din marmură pe care îl puteţi vedea în colecţia muzeului din strada Alecsandri). Aşa se face că au pus împreună de o Academie, numită  Terasa, după modelul Academiei Române,  în localul faimos pentru bucureşteni, cafenea şi berărie cunoscută ca Terasa Oteteleşanu- pe locul pe care acum se ridică Palatul Telefoanelor (bunicul lui Argetoianu era boier Otetelişan, din Craiova). Patronul Academiei era dl. Mihail Stere, antreprenor, iar preşedintele necontestat-poetul Minulescu.

Maestul Castaldi. Desen de Camil Ressu, publicat în Viitorul din 25 dec. 1907

„Nu se întâmplă în sfârşit nimic pe globul pământesc fără ca Academia Terasa s-şi dea avizul fie anterior, fie ulterior. Astfel se înţelege că nu există poet, scriitor, actor, pictor,etc. care să nu fie consacrat sau trântit fără Academia Terasa. Deşi nu are secţii atât de precizate ca Academia Română, e totuşi în măsură să judece tot”[12]. În comentariul la pictura lui Ressu puteţi vedea structura aproximativă a acestei Academii, cu numele membrilor ei.

Prietenii lui cei mai buni erau Luchian, Ştefan Dumitrescu, Camil Ressu şi Steriadi. Într-un interviu[13], Castaldi povesteşte de boema vieţii de artist în Bucureştii de atunci. Aflat la cafeneaua Kübler, ca de obicei, îşi adusese cu el şi partiturile la care lucra şi, în timp ce juca table cu Luchian, îi mai venea cîte  idee pe care şi-o trecea în manuscris, oprind temporar partida. Şi uite aşa s-a născut  poemul simfonic Marsyas, dedicat Floricăi Musicescu, odată cu prietenia lui cu Luchian.

Cafeneaua Kübler

Toate secţiile şi  o parte din membrii Academiei Terasa se află la pag.52 din cartea lui Vasile Tomescu, Alfonso Castaldi.

Dăm doar o listă prescurtată:

BÂRFITORI- toată academia.

SCRIITORI-  Minulescu, V. Eftimiu, …, Cazaban, Sorbul…., Macedonski, Rebreanu,…

MUZICANŢI- Castaldi, Nonna Otescu

PICTORI- Szathmary, Steriadi, Ressu, Iser, Petrescu.

MILITARI- Morel, P. Ştefănescu,…

ZIARIŞTI-…Mavrodi, Cocea,…I. Nădejde,…

ENCICLOPEDOIŞTi- Grigoraş, Bratu,….

BOHEMI DILETANŢI-….

CINEMATOGRAFIŞTI- Grig Brezeanu,

ACTORI- Nottara, …Tony Bulandra, Dna Bulandra, Soreanu,….

Mai erau secţiunile KINDERGARTEN şi DOMINIŞTII , iar la secţiunea

MOSAFIRI erau- Gîrleanu, Sadoveanu, Delavrancea, Brătescu Voineşti şi toţi cei ce trec prin Bucureşti şi care se numesc intelectuali

În tabloul lui Camil Ressu apar pictorii Jean Steriade și Alexandru Szatmáry, compozitorul Alfonso Castaldi, poeții Tudor Arghezi și Ion Minulescu, poetul și romancierul Corneliu Moldovanu.şi Ion Nae Theodorescu

Între timp vedem că Giulio Magni ridicase împreună cu faimosul inginer Anghel Saligny BURSA DE MĂRFURI  iar Mincu apucase să construiască şi ŞCOALA CENTRALĂ DE FETE de lângă Grădina Icoanei şi BUFETUL de la Şosea, de pe Kiseleff. Vom recunoaşte semnătura lui Magni pe clădirea HALEI TRAIAN (1896) şi pe a GĂRII REGALE din Curtea de Argeş (1898), de asemenea pe cea a NUNŢIATURII APOSTOLICE (1900-1902) de lângă Cişmigiu, pe Stahi colţ cu Schitu Măgureanu. Influenţa lui Mincu asupra stilului său se vede însă cel mai clar în minunăţia de clădire de lângă Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, frumoasa ŞCOALĂ MAVROGHENI (1906), acum Heliade Rădulescu, din Şoseaua Kiseleff 5-7.

Dar mai spectaculos mi se pare faptul că tot Giulio Magni este autorul unei alte frumuseţi din cărămidă roşie de pe bulevardul Regina Maria, astăzi Coşbuc, construită a fi ŞCOALĂ CENTRALĂ DE INSTITUTORI, apoi SEMINAR CENTRAL ORTODOX, ca până la urmă să se stabilească aici, definitiv, ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ FERDINAND I.

„Când treci cu tramvaiul dinspre Mitropolie către dealul Chirigiilor, pe partea stângă vezi, înşirate din drum, un şir de clădiri din cărămidă roşie, care nu seamănă  cu niciuna din construcţiile dimprejur. Bucureşteanul îţi va spune, cel mult, că acolo se află o unitate militară. Destinul acestor case a fost însă de o consecvenţă uimitoare: timp de un secol, de când au fost ridicate, ele au adăpostit doar instituţii de învăţământ”[14]. Am publicat această istorie în 1993, în două numere succesive din aprilie ale ziarului Cotidianul, după o documentare fascinantă în arhivele Mânăstirii Antim. Nu mai am notiţele de atunci, iar ziarul nu îmi ceruse sursele. Dar cred că principala carte pe care mi-a dat-o bibliotecarul arhivelor a fost Istoria Seminarului Central a lui Călinescu şi Boroianu din 1903, apărută la Iaşi în editura Dacia.

Publicarea articolelor, ca şi  alte câteva puncte în care drumurile noastre profesionale s-au întâlnit, mi-au permis să cunosc un om de o fineţe şi o calitate rar întâlnite şi să păstrez cu mare drag amintirea prieteniei cu care m-a onorat: comandantul la acea vreme al Academiei, Generalul de corp de armată, profesorul Florinel Papuc. Îmi amintesc şi acum cu câtă revoltă mi-a vorbit de orele de coşmar pe care le-a trăit alături de studenţii lui, când, în urma ordinului primit la miezul nopţii de 22 decembrie 1989, a trebuit să  conducă deplasarea unei companii a Academiei la sediul MApN din Drumul Taberii. Ordinul, venit prin Academia Militară Generală, dar, după cum am citit mai tîrziu, se pare că direct de la proaspătul ministru al armatei, generalul Militaru[15], a generat o misiune de sacrificiu inutilă, în care au fost ucişi şi răniţi tineri studenţi care au încercat, în calitatea lor de militari, să apere Marele Stat Major de un duşman pe care nu l-am aflat încă. În curtea Academiei, lângă intrare, câteva nume de studenţi pe un monument cu o cruce de cer stau mărturie acelui sacrificiu. Nici azi nu există o explicaţie. Fiindcă procuratura a decis în acest caz neînceperea urmăririi penale, din lipsă de vinovaţi.

La 16 februarie 1836, „Curierul Românesc” consemna: „După reforma ce s-au făcut în administrarea acestei ţări, învăţătura obştească luasă o nouă organizaţie…Mitropolia dete acum cea d’întâi pildă cu deschiderea seminarului său…în câteva încăperi de la Antim, metopa Episcopiei Argeşului”.

Aşa se năştea SEMINARUL CENTRAL ORTODOX pentru care Vodă Alexandru Ghica prevedea încă la 1835 nişte clădiri şi pe care la 1860 Vodă Cuza îl va trece sub directa îngrijire a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Acolo îl găseşte Take Ionescu şi îl reorganizează la 1893 ca Prim ministru şi aşa ajungem la 1901, când cel mai mare reformator al educaţiei în România secolului XIX, ministrul, matematicianul şi profesorul Spiru Haret se îngrijeşte a aşeza Seminarul „în locul fostei şcoli normale (de institutori, n.n) executând scoaterea lui din ruină şi aşezarea în noua clădire din faţa stabilimentului  Bragadiru…pe platoul ce se înălţa la capătul Bulevardului Maria cu strada Viilor,…una din cele mai frumoase cu care se făleşte capitala ţării noastre atât prin poziţia admirabilă a locului cît şi din punct de vedere al stilului”. Arhitectul Giulio Magni îşi pusese deja amprenta.

„În primii ani ai existenței sale, SEMINARUL CENTRAL a funcționat în spațiul Mănăstirii Antim fiind mutat apoi la Jicnița unde a rămas până în 1855 când a trecut la Mănăstirea Radu Vodă, unde a funcționat până în 1859, apoi în Calea Craiovei, pe Podul Calicilor (până în 1864), la Mănăstirea Văcărești (1864-1866), în casele Băleanu din Șerban Vodă (1866-1901), pentru a se stabili, în sfârșit, în localul propriu din Bulevardul Regina Maria. Însă nici aici nu a rămas prea mult, căci în 1948, odată cu instituirea regimului comunisto–ateist în țară, în urma unei reforme a învățământului laic și religios, Seminarul Central este transferat la Mănăstirea Radu Vodă, unde funcționează și astăzi”[16]

Citez în continuare din articolul din Cotidianul:

Estetica exterioarelor şi spiritul instituţiei se aflau în deplină armonie: pe blocurile de piatră de pe faţada pavilionului central se puteau citi numele marilor ierarhi ai ţării: Antim Ivireanu, Varlaam, Dositeiu, Grigorie şi Veniamin Costache, iar pe brâul dintre parter şi etaj erau săpate maxime morale. Intrarea dinspre bulevardul Maria era vegheată de patru statuete de piatră, Istoria, Morala, Religia şi Filsofia.. După 50 de ani, noua stăpânire comunistă a făcut să dispară statuetele, iar numele cărturarilor şi maximele potrivite au fost răzuite sau acoperite cu ciment, fiindcă în ea urma să se ţină cursurile ŞCOLII DE PARTID. O nouă istorie a acestor case începe în 1951, când sălile de clasă şi pavilioanele sunt ocupate de studenţii ACADEMIEI TEHNICE MILITARE, una din cele mai bine organizate instituţii de învăţământ tehnic din România. Şi la fel cum asupra întocmirii Seminarului Central s-au aplecat cu dragoste şi pricepere oameni ca N. Cretzulescu, P. Cantacuzino, Racovitză, Catargi, I. Ghica  şi profesori ca Bălăşescu, Şt. Călinescu, Boroianu şi Spiru Haret, în aceleaşi clase, o nouă pleiadă de profesori vor fi dascălii studenţilor militari: G. Moisil, Elie Carafoli, M. Ghermănescu, I. Gh. Şabac, Teodoriu, Bianu, Livovschi, Andrei Ţugulea şi multe alte nume intrate deja în istoria învăţământului superior românesc. Generalul locotenent Spiroiu, ministrul Apărării în anul în care am scris articolul şi generalul maior  Florinel Papuc, rectorul Academiei, au fost elevi ai acestei instituţii.

Concluzie.

Într-o epocă în care un rege înţelept punea România pe harta Europei moderne, în cartierul mărginaş al Rahovei, deloc bine văzut de bucureşteni, oameni extraordinari ridicau din voinţa şi cu munca lor capodopere pe care încă le putem vedea; iar în centrul capitalei, Carol Göbl, patron al unei faimoase tipografii de pe strada Doamnei nu se ruşina să îşi susţină deviza „N’am timp d’a fi obosit”.

[1] Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine, Humanitas, 1991

[2] Caliţa ar însemna astfel “doamna cea bună”, dacă ne gândim la porecla dată Doamnei Ecaterina, soţia voevodului Alexandru Ipsilanti. Aflăm că „săracii şi vagabonzii găseau în Ecaterina un statornic ajutor”. Ispravnicul ei „împărţea bani în mahalaua Calicilor, iar la praznice trimitea alimente şi îmbrăcăminte”. Adrian Majuru, Bucureştii Mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, pag 73, ed. Compania, 2003

[3] George Costescu, Bucureştii vechiului regat, ed. Universul, 1944,  ed. Capitel, 2005

[4] https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/reportajul-saptamanii-boierii-zilelor-noastre-ii-6741530 Ziarul Financiar 28.07 2010

[5] https://academiaromana.ro/sectii/sectia08_tehnica/doc2018/2018-0926-Banabic-DiscursReceptie.pdf

[6] https://www.vice.com/ro/articl3e/xyzm3n/fabrica-de-bere-bragadiru  şi http://ploaiadecuvinte.blogspot.com/2014/11/

[7] https://adevarul.ro/news/bucuresti/foto-povestea-ruinei-bragadiru-rezervorul-bere-europei-urma-secol-1_50e9ace956a0a6567e467b5f/index.html

[8] George Costescu, ibid. pag 153.

[9] Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine, vol 1, ed. Humanitas 1991.

[10] Vasile Tomescu, Alfonso Castaldi, Ed. Muzicală a Uniunii compozitorilor din RPR, 1958.

[11] Vasile Tomescu, ibid.

[12] Vasile Tomescu, ibid.

[13] publicaţia Rampa, 20 mai 1928.

[14] Călin Şabac, Adevărata poveste a unei bătrâne case, Cotidianul, 22 aprilie 1993.

[15] https://cristianbotez.wordpress.com/2017/12/22/masacrul-studentilor-de-la-academia-tehnica-militara-din-noaptea-de-22-spre-23-decembrie-1989/

[16] arhid. dr. Gabriel Constantin Oprea, Şcoli și reprezentanți în muzica bisericească a bucureștiului veacului al xix-lea, pag 51, Universitatea Națională de Muzică București  http://edituramediamusica.ro/LM_MP_ARTICLES/LM_XXXI_1_03.pdf